Exilul interior
După aproape două decenii de la prăbuşirea comunismului în România, încă ne mai cutreieră fantomele trecutului, adevărul despre epocă nu numai că se ascunde naţiunii, dar nici nu este evocat de către scriitorime sub diferitele lui faţete adeseori dramatice, aceasta probabil şi dintr-o pudoare a omului de cultură cuprins de lehamite. Credem că n-ar fi lipsită de interes o rememorare a trecutului care ne-a marcat viaţa şi creaţia, care îşi mai exercită substanţa malefică asupra noastră şi a societăţii româneşti actuale. Câteva mărturii, fie ele şi doar de numai câteva rânduri, s-ar putea constitui în tot atâtea depoziţii, fără să solicităm vreunui tribunal imaginar de moralitate sau unuia penal să aducă la bară criminalii nepedepsiţi, cât mai cu seamă pentru a ne întreţine luciditatea. O evocare a trecutului trăit, cu agresivitatea regimului şi angoasele scriitorului/artistului ar lumina din diferite unghiuri condiţia de atunci a omului de cultură din gulagul românesc şi ar oferi generaţilor tinere prilej de reflecţie asupra efectelor malefice de lungă durată asupra literaturii şi culturii noastre naţionale în epocă. Iată de ce vă rugăm să răspundeţi la câteva întrebări ale anchetei noastre în speranţa că evocările Domniilor-Voastre vor trezi interesul asupra condiţiilor scriitorului de ieri şi de azi din România.
Discobolul
Aşadar:
1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?
2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?
3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?
4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?
Până la publicarea rezultatelor anchetei, iată răspunsurile mele.
1. Straniu, acum că atmosfera apăsătoare, creată şi întreţinută instituţionalizat în anii regimului comunist, s-a destrămat, îmi vin în minte numeroase exemple de promovare, în epocă, a unor certe valori literare. Cu limitele inevitabile, desigur, în ceea ce priveşte deschiderea. E de-ajuns să amintesc aici colecţiile: „Restituiri” de la editura Dacia din Cluj, „Biblioteca de artă” a editurii Meridiane, „Biblioteca de filosofie ” a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, „Bibliotheca Orientalis” a aceleiaşi edituri, chiar şi „Idei contemporane” a Editurii Politice; ca să nu mai vorbim de centenara ”Biblioteca pentru toţi” a Editurii Minerva. Totodată, în afara colecţiilor au fost publicate un număr impresionant de cărţi din patrimoniul literaturii universale.
Unele fapte editoriale au fost posibile fiindcă s-a recurs, relativ frecvent, la diverse subterfugii menite să pună poate nu atât cenzura cât mai ales excesul de zel al kulturnicilor în faţa unor fapte împlinite. Am în vedere întreaga serie de almanahuri sui generis apărute în anii ’80. De pildă, Viaţa românească, publica în 1985 „Almanahul pădurii”, menit să eludeze, prin tematica sa precisă, encomiastica de rutină a ideologiei oficiale. Întreprinderea nu era nouă. Laurenţiu Ulici editase „Laureaţii premiului Nobel” în calitate de (pseudo)almanah pe 1983 al săptămânalului Contemporanul. Iar „Ademenitoarele capcane”, un an mai târziu, venea să se substituie formatului clasic de almanah al României literare, cuprinzând „o antologie de povestiri cu un caracter mai puţin obişnuit, stârnind însă curiozitatea şi inteligenţa investigatorie a cititorului”.
Câteva reviste au rezistat cu brio, în cea mai mare parte mulţumită unor personalităţi puternice aflate în fruntea redacţiilor, presiunilor enorme ale regimului. Astfel Viaţa românească, revista pe care Ioanichie Olteanu a condus-o timp de câţiva ani, a fost o oază de culoare şi de demnitate în peisajul cenuşiu al publicisticii literare aservite regimului. Şi asta, plătind tributul minim al câtorva editoriale, chiar şi acelea necoborând, toate, sub un anumit prag al decenţei. La fel, Secolul 20 a fost, timp de foarte mulţi ani, fereastra, aproape unică în spaţiul periodicelor româneşti, deschisă cititorului român spre valorile recente ale literaturii şi ale culturii universale; mă rog, în măsura în care acestea nu contraveneau (flagrant) ideologiei oficiale.
Să mai adăugăm, în domeniul muzical, remarcabilele „Serate” televizate ale lui Iosif Sava, insule de normalitate într-un timp istoric absurd. Ale aceluiaşi Iosif Sava care a patentat apelativul „stimate” spre a evita ipocritul „tovarăşe” în atâtea şi atâtea dialoguri cu invitaţii săi, importanţi oameni de cultură, selecţionaţi, cu destul de puţine excepţii, din comunitatea extrem de restrânsă a intelectualilor care, la vremea respectivă, au acceptat mai puţin — eventual deloc — „împărtăşania bivolului”.
În epocă însă sentimentul era cu totul altul. Pentru mine cel puţin, un volum „omagial” lăfăindu-se în vitrina librăriei „Mihail Sadoveanu” de pe bulevardul Magheru, sau un aranjament de volume din „opera” tovarăşului, toate în ediţii de lux, aproape că anula, cel puţin în ultimii ani ai dictaturii, alături de alte mizerii non-culturale, efectul, reconfortant în alte condiţii, a zeci de volume remarcabile, elaborate sau traduse cu sacrificii din partea autorilor şi a editorilor.
Cât despre posibilităţile de evocare a umanului în epocă, trebuie precizat că acestea erau mult mai limitate. De ce? Pentru că eforturile pe care trebuia să le facă un intelectual de formaţie umanistă pentru a fi la curent cu tendinţele vremii erau infinit mai mari în comparaţie cu cele necesare pentru a avea acces la valorile mai mult sau mai puţin clasice. A-ţi procura o carte sau a vedea un film recent premiate, a lua act de ecourile critice la zi, toate acestea depăşeau, de cele mai multe ori, posibilităţile umanistului român. Drept care, se deschidea, practic, alegerea între producţii cu tematică clasicistă (abordată de creatorii serioşi), sau un experimentalism „după ureche”, de calitate îndoielnică (abordat de... ceilalţi).
2. Între 1969, când în Luceafărul mi-au apărut două sau trei proze scurte, şi 1983, adică timp de 14 ani, nu mi-a mai fost acceptată pentru publicare în periodicele literare nicio povestire. Şi asta în ciuda numeroaselor mele tentative. Încerc să rezum la maximum. De exemplu, am avut o serie de „tocmeli” literare cu Platon Pardău. Obiecţiile la textele propuse de mine ale acestui cerber al secţiunii proză de la România literară sunau cam aşa: „În această povestire dv. scrieţi despre pensionari. Pe mine mă interesează persoanele active, nu pensionarii.” Sau: „Aici evocaţi tabloul «Ultima noapte a lui Mihai Viteazul» adică asasinarea unui conducător. Se pot face asocieri.” Sau: „Povestirea dv. se intitulează «Chermeza vânătorilor». Cine sunt vânătorii? Ar putea fi interpretat. Ernst Jünger a scris cândva o carte despre un Mare Vânător, cu aluzie la Hitler.” În 1983–84, Ioanichie Olteanu — subliniez: Ioanichie Olteanu şi nu Viaţa Românească — mi-a publicat o serie de trei povestiri. După debarcarea acestuia, orice dialog cu redactorii a devenit, aproape instantaneu un dialog al surzilor, culminând cu recomandarea „prietenească” pe care Vasile Andru, redactor la Viaţa românească, mi-a făcut-o, în ianuarie 1989, la capătul unei discuţii de un penibil desăvârşit, să încetez orice ofertă fiindcă la revista lor nu (mai) am nicio şansă. Vreun reproş privitor la calitatea textelor? Niciunul. Decât că publicul cititor aşteaptă alte nume. Sonore... Ţin să dau încă un singur exemplu, şi anume o discuţie cu Dumitru Matală, pe atunci directorul Casei de Filme III, unde propusesem un scenariu scris după nuvela-reportaj „Moartea lui Iacob Onisia” de Geo Bogza. După cum poate se ştie, eroul povestirii rămâne la un moment dat suspendat într-o corfă, la mare înălţime, funicularul fiind oprit fiindcă începea vacanţa de Crăciun. Obiecţia directorului: „Ce vor spune muncitorii aflând că pe vremuri se acorda vacanţă de Crăciun, iar astăzi nu se mai acordă?” Sau: „Onisia vine băut la lucru? Acest lucru nu va fi privit cu ochi buni, astăzi când acţionează Decretul 401.” Sau: „În ce an se petrece acţiunea? 1936? Eu nu pot să fac abstracţie de faptul că la acea dată exista în România un partid comunist!”
În ce măsură toate aceste fapte pot fi atribuite cenzurii? Răspunsul categoric pe care îl dau este: în foarte mică măsură. Redactori de la edituri şi de la periodice, şefi de secţie, directori, îşi luau, bună parte din ei, toate măsurile de precauţie menite să-i ferească de orice eventuale învinuiri ulterioare că au lăsat să treacă în textele ofertanţilor aluzii, asocieri de idei, interpretări nedorite. Mai mult decât atât, suspectez multe din acele persoane decidente de dezinteres, neprofesionalism, clientelism şi abuz de putere: dacă un autor nu îmi oferă nimic în contrapartidă şi pot să-l refuz, de ce să n-o fac? Acest lucru a fost valabil ieri şi este valabil şi azi. Relaţiile autor–editor nu s-au schimbat în esenţa lor după căderea regimului comunist.
3. Este o diferenţă clară între ceea ce scriu azi, tematic şi chiar stilistic, şi ceea ce am scris în trecut. Cu toate acestea, fiind în mod constant refuzat şi, ca urmare, limitându-mă de la un moment dat încolo la a scrie texte „pentru sertar”, am ajuns să renunţ treptat, în bună măsură, la autocenzură, astfel că am putut să „aduc” cu mine din vechiul regim câteva sute de pagini pe care astăzi nu simt nevoia să le rescriu.
4. Lumea literară din România funcţionează pe bază de găşti, resentimente şi clientelism: mă publici, te public; mă premiezi, te premiez. Sentiment de solidaritate: zero. Este motivul pentru care am părăsit Uniunea Scriitorilor.
După ’89 am publicat patru cărţi de proză: trei la Editura Ararat, cu subvenţie de la Guvern pentru minorităţi, şi una la Paralela 45, pe cheltuială proprie. Câteva edituri m-au refuzat, printre care Curtea Veche, unde „marele scriitor” (cum mi l-a descris secretara) Răzvan Petrescu a găsit de cuviinţă să-mi pună pe manuscris un NU imperial, fără nicio explicaţie; cei „de pe vremuri” măcar aveau bunul-simţ să stabilească o întâlnire cu autorul şi să-i comunice obiecţiile lor. Un confrate mi-a spus: „Să nu te aştepţi ca vreunul dintre tinerii critici în vogă să-ţi facă vreodată vreo cronică literară.” Mda, conflictul dintre generaţii...
Cum stau cu optimismul? Bună întrebare.
