La fel ca de fiecare dată când călătorea cu metroul, atunci când uita să-şi ia ceva de citit, Iulian cerceta figurile din jurul său. N-o făcea din plictiseală ci cu un real interes. Erau multe tinere şezând pe aceeaşi parte cu el sau de partea cealaltă, cu ochii în smart-phone-uri şi cu arătătorul punctând neobosit ecranul ba ici, ba colo, cărora nu părea să le pese că sunt privite. Concentrate asupra jocurilor, aveau tresăriri voioase sau de ciudă după cum jocurile le ieşeau sau nu. Drept în faţa sa şedea o pereche vârstnică, un el şi o ea în jur de şaizeci, care făcea notă distinctă faţă de ceilalţi din jur, întâi şi-ntâi prin aerul lor de intelectuali mondeni, îmbrăcaţi inspirat, rătăciţi în metrou, trăind într-o lume izolată şi cu mult mai interesantă decât restul lumii. Ea, întoarsă spre el, agăţată de braţul lui cu ambele mâini, îi şoptea la ureche ceva ce nu părea a fi tocmai de bine. Iar el, fără s-o privească, o asculta dând uşor din cap, pe buze c-un zâmbet împăcat, ca şi cum ar fi zis: ei hai, ceea ce mâncăm noi nu-i chiar aşa de toxic. În picioare, ţinându-se de bară, stătea o tânără de o înălţime nordică, subţire ca o trestie, cu o fustă binişor deasupra genunchilor, în mână c-un ghid al României. Iulian observă că între filele cărţii tânăra nordică nu strecurase niciun deget, semn că trata egal şi cu detaşare tot ce vedea în jur, şi că pământul avea să fie binecuvântat mai devreme sau mai târziu — răbdare s-avem! — cu o fericire celestă. Drept care ea surâdea cu bunătate, deşi c-un aer un pic superior, în timp ce studia la rândul ei, la fel ca şi Iulian dar de la alt nivel, figurile aşezate jos pe scaune, departe-departe — unul ici, altul colo, şi aşa mai departe. Şi fiindcă în metroul bucureştean se nimeresc oameni de toate categoriile, ceva mai în stânga şedea un grup de trei zugravi, vechile lui cunoştinţe, care, lucru cunoscut, acceptau bucuroşi să renoveze orice fel de locuinţă şi negreşit se târguiau cu oarece bun-simţ. Dar sub un anumit preţ nu coborau, orice s-ar fi întâmplat. Veneau de la lucru, aveau salopetele pătate, la picioare fiecare din ei ţinea câte o găleată în care vedeai te-miri-ce: o pereche de pantofi de lucru legaţi cu o sfoară, un şomoiog de câlţi, un trafalet, o bidinea şi chiar şi unul din ziarele gratuite care se distribuiau în metrou, pliat în formă de scândurică. Cei trei nu se uitau la nimeni şi nici nu vorbeau între ei, sobri nevoie-mare — sobri şi obosiţi.
Trenul opri la Piaţa Victoriei, staţionă patruzeci de secunde, apoi se puse din nou în mişcare. Venea la rând Piaţa Romană, unde cobora Iulian. Nordica cea subţire şi înaltă, continuând să-i mângâie pe toţi cei din jur cu aceeaşi privire de educatoare cu suflet bun şi educaţie aleasă, avea o cu totul altă destinaţie. Cei doi sexagenari se redresară, adoptând o atitudine mai impersonală, poate pregătindu-se de coborâre. Căldura lor mediteraneană de mai înainte deja dispăruse, înlocuită fiind de o neaşteptată răceală propice acţiunii. Vreo două-trei tinere îşi închiseră smart-phone-urile şi le băgară c-un aer indiferent la loc în genţi. Un aer fals indiferent. În mod straniu, nordica renunţă în ultimele momente la studierea fizionomiilor bucureştene, poate pentru că oamenii pregătindu-se de coborâre nu mai au nimic caracteristic locului, nimic vrednic de interes, şi deschise ghidul turistic. Zâmbetul de educatoare mămoasă i se şterse de pe faţă şi o concentrare nesigură îi umbri linia ochilor coborâţi în cartea deschisă. Zugravii în salopete pătate se uitau în gol când trenul începu să încetinească şi vocea feminină a metroului anunţă staţia Piaţa Romană, cu peronul pe partea dreaptă. O staţie construită sub semnul improvizaţiei, se gândi Iulian — în total dispreţ pentru siguranţa evacuării pasagerilor... Era multă lume care urma să coboare, aşa că Iulian, dorind să evite aglomeraţia nu se plasase în apropiere de uşă, ci, dimpotrivă, se trezi împins de val taman lângă uşa opusă. Care iată că, tocmai ea...
...Se deschise în staţie. Toate uşile se deschiseră pe partea aceea a trenului, care dădea spre şinele şi traversele negre şi unsuroase, unde nimeni nu avea acces, în afară de sinucigaşi în zilele nefaste, cu pragul uşilor la o înălţime descurajant de mare faţă de fundul tunelului. Şi totuşi lumea se îmbulzi într-acolo, într-o muţenie încăpăţânată, împinsă de un elan sumbru către o ieşire nouă şi necunoscută.
Încercând să rămână în vagon, Iulian se agăţă cu disperare de cadrul uşii. O mână îl împingea de spinare cu o forţă brutală şi îndărătnică şi, când, mânat de curiozitate, îşi întoarse capul, dădu cu ochii, foarte aproape, de faţa neobişnuit de albă a unuia din cei trei zugravi, care îl aţintea cu ochi plini de răutate şi cu buza de sus umflată grotesc într-un efort absurd şi gratuit.
— Coboară! i se striga cu duşmănie. Hai, coboară odată!
Strigătele anonime ţâşneau din mulţimea brusc înrăită, căreia, teoretic, nu avea motive să i se împotrivească blocând acea uşă deschisă inoportun. Dar nu era o fericire nici să fie obligat să sară jos, peste linia de contact în carcasă roşie, peste şine şi traverse, printre care băltea, neagră şi perversă, apa infiltrată în tunel de la ploile abundente din ultimele săptămâni de vară ploioasă... Turista nordică stătea în afara bulucelii de la uşă. Lăsase în jos mâna cu care ţinea ghidul turistic, de astă c-un deget strecurat între file, şi privea mulţimea agitată, zâmbind distant şi enigmatic, ai fi zis chiar un pic viclean. Dar nu era de fapt nimic viclean, nici în ea nici în toată acea răsturnare emoţională — măcar de-ar fi fost! Iulian ar fi preferat ca zugravii să-l lase baltă cu o lucrare începută la el în apartament decât să-l vadă pe unul din ei, acum, pufnindu-i ura, aşa, fără nicio noimă, pe sub buza de sus, umflată şi transpirată, iar ceilalţi doi ţinându-i isonul... Ca să-l silească să coboare, el singur, unde? În tunelul umed şi sumbru, unde sufla curentul rece, aducând mirosuri ciudate din staţiile îndepărtate ale metroului prin care Iulian nu trecuse niciodată până atunci? Iar cei doi sexagenari să-şi uite distincţia, să-şi piardă aerul sofisticat, şi să strige la el, cot la cot cu ceilalţi, „Coboară! Coboară!”... Cine ştie dacă avea să reuşească să se mai ţină mult timp de cadrul uşii, împotrivindu-se mulţimii...
*** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
