Sunt încă în viaţă, dar reîncarnările mele precoce am deja norocul să le întâlnesc când şi când unde nici nu mă aştept: pe aleea unui parc, pe coridorul unei clinici... Şi când nici nu mă aştept — cam o dată pe deceniu. Reîncarnări sau poate dedublări fără voie. Şi mă întreb contemplându-le: oare aşa am fost eu copil? precum făpturile acelea mici care îmi ies în cale? de un bun-simţ desăvârşit? Poate cum aş fi vrut să fiu, sau s-ar fi cuvenit să fiu şi n-am fost... Îmi captează privirea acele mici făpturi — fetiţe sau băieţei — şi eu le-o captez pe a lor. Uneori ne privim, fugitiv, ochi în ochi şi ne recunoaştem instantaneu: eu am fost tu, tu vei fi eu. Alteori doar eu sunt acela care le priveşte cu coada ochiului, cu discreţie, prefăcându-mă pentru moment interesat de vreun detaliu de prin preajmă; evit să mă strecor în intimitatea lor, fie şi pentru o clipă sau două, pentru a nu strica acolo un echilibru care mă tem să nu fie fragil: poate că acea mică făptură nu doreşte să-şi scruteze viitorul... întruchipat de mine.
În staţia Piaţa Victoriei de pe magistrala I a metroului bucureştean urcă o mamă încă tânără cu doi băieţi. Locuri sunt, dar răzleţe. Tânăra mamă se aşează pe acelaşi rând cu mine, cu băiatul cel mic în braţe, la vreo două locuri distanţă în stânga mea. N-are mai mult de trei ani. Celălalt, mai mare, de cinci–şase ani, ocupă un scaun pe rândul de vizavi. Doar ce mi-am aruncat ochii spre chipul lui şi l-am şi recunoscut: reţinut în veselia drăgăstoasă din ochii cu care o priveşte fix pe maică-sa cu fratele cel mic în braţe; irumpe din adâncul lui responsabilitatea de a-şi reprezenta cu brio familia, fără crizele de teatralitate proprii altora de vârsta lui; resemnarea de a se afla preţ de câteva minute dezlipit de maică-sa, în văzul tuturor celor din jur; deşi mă îndoiesc că alţii în afară de mine îl observă. Mă gândesc în care din puţinele poze cu mine copil să-l regăsesc pe el. Gândul mi se opreşte la una singură care i s-ar potrivi. Dar nu se văd pe acea poză a mea nici seninătatea, nici inteligenţa, nici cuminţenia care se citesc pe chipul băiatului de vizavi.
Între staţiile Piaţa Victoriei şi Gara de Nord tunelul descrie o curbă strânsă şi de aceea roţile de metal, pe intervalul acela, scrâşnesc îngrozitor. Ţiuie. Ţipă. Trenul se deplasează lent şi ţipătul metalic se prelungeşte insuportabil, încât chipul băieţelului din faţa mea se strâmbă a exasperare amuzată în timp ce n-o slăbeşte din ochi pe maică-sa: gura i s-a lăţit, ochii i s-au îngustat iar rădăcina nasului i s-a încreţit. Înţeleg perfect ce vrea să spună:
E acru! Scrâşnetul roţilor e acru!
Dar, în braţele maică-si, fratele lui cel mic crede altceva de vreme ce chipul lui, iată, a rămas aproape inexpresiv, doar un pic preocupat:
Dacă mă gândesc bine, scrâşnetul roţilor mie mi se pare amar.
Dar încă tânăra mamă îi zâmbeşte încurajator băiatului cel mare, aflat vizavi:
Hai să nu exagerăm. E suportabil. Aş zice poate că-i un pic cam dulce.
Tunelul se îndreaptă şi ne apropiem de Gara de Nord. Scrâşnetul roţilor de metal a încetat. Iar părerea mea, dacă contează, este că băieţelul din faţa mea, cu fruntea acum senină şi înaltă, a avut dreptate: a fost acru scrâşnetul roţilor. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
