La un lucru foarte simpatic aflat în bucătăria bunicii Anastasia se gândea Roxana foarte des. Iar de vreo câteva ore, de când o porniseră la drum, stând într-o rână, moale, aproape răsturnată pe bancheta din spate, nu îşi dezlipea gândul de la el: ştergarul alb de in atârnat deasupra aragazului, pe care era brodat cu fir roşu: Fă binele fără să aştepţi recompensă. Şi fiindcă pesemne îi păruse prea sărăcăcioasă o simplă inscripţie pe o bucată de pânză, bunica brodase un chenar întreg de fructe de toate felurile, în mai multe culori, cu deosebire fructe de pădure. Doar aşa dintr-un simţ estetic oarecum rural, sau poate vrând să ilustreze pe acel ştergar ceea ce abunda în gospodăria ei şi în împrejurimi: fructele. Cui ar fi întrebat ce fel de fructe sunt acelea, ea i-ar fi explicat, pornind de la ideea că cel ce întreba putea să nu fie iniţiat în materie, cum se pot deosebi pe broderia ei murele de afine, coacăzele de măceşe, sau zmeura de căpşune. Noroc că nu întreba nimeni. Chenarul era îngroşat în colţuri, unde îngrămădeala de fructe era mai mare. Şi tot în colţuri, şi anume în cele de sus, bunica Anastasia atârnase de cuiele în care ştergarul era prins în perete câte o crenguţă de măceş cu fructe roşii. Cui putea să nu-i placă roşul de măceşe? Spre deosebire de celelalte fructe de pădure, măceşele se păstrau vreme îndelungată. Crenguţele le rupea cu mâna ei din tufele de dincolo de gardul dinspre deal al gospodăriei, acolo unde începea pădurea. La ora asfinţitului, de obicei bunica Anastasia era deja înapoi în casă, crenguţele atârnate, iar în ultimele raze ale soarelui fructele roşii abia culese păreau încă şi mai roşii. Răspândeau lumină. Parcă stătea să se întâmple o minune. Taman la sfârşit de august.
Era o portiţă dosnică în gardul din fund, împiedicată să se deschidă cu ajutorul unui cerc de sârmă, la fel cum întâlneai prin mai toate gospodăriile din vecinătate. Nu se prea auzise prin părţile acelea de vecini care să fi intrat fără încuviinţare pe proprietăţile altora, şi cu atât mai puţin de jafuri. Sălbăticiunile din pădure stăteau şi ele de-o parte, nu se amestecau în viaţa oamenilor. Dacă n-ar fi fost gardul, poate că nici n-ai fi ştiut unde se termină curtea şi unde începe pădurea, într-atât erau de asemănătoare. Pentru albine, acasă era peste tot, treceau într-o veselie în zbor dintr-o parte într-alta, cutreierau pădurea şi poienile şi se întorceau negreşit spre a poposi pline de zel pe urdinişurile stupilor bunicului Ştefan. Pe poarta aceea bunica Anastasia obişnuia s-o scoată la plimbare de sora ei, Bela, într-o vreme când aceasta abia mai putea să umple. Bunica o susţinea de braţ, suiau împreună târâş-grăpiş către fundul curţii, bunica se răsucea să ridice cercul de sârmă de la poartă continuând s-o susţină pe soră-sa de braţ, şi ele două ieşeau să se plimbe agale prin pădurea care acoperea culmea dealului, în soarele blând, în timp ce de pe faţa mătuşii Bela zâmbetul împăcat şi în ultima vreme tot mai obosit nu se ştergea niciodată. Cele două surori semănau foarte mult între ele. Până la un punct. Ceea ce le deosebea totuşi era energia bunicii Anastasia. Energia bunicii Anastasia, vioiciunea ei, nu se manifestau nici prin neastâmpăr, nici prin gesturi tăioase, nici prin vorbă repezită. Energia ei nu dădea pe din afară. Doar se putea ghici înlăuntrul ei. În timp ce mătuşa Bela era, în ultimii ei ani de viaţă, tot mai vlăguită şi tot mai indiferentă. Dar totodată, într-un fel, recunoscătoare celorlalţi şi îndeosebi soră-si că o ajuta să mai zăbovească un pic pe pământ. Recunoscătoare şi aeriană rămăsese până în ultima clipă — aşa o văzuse bunica Anastasia şi le împărtăşise şi lor impresiile ei când se întâlniseră la înmormântare.
O frumuseţe de fructe, măceşele, cu roşul lor, viu la început, în primele zile de după cules. Apoi, către sfârşitul toamnei, tot mai stins pe măsură ce fructele se învecheau, scofâlcindu-se. Roxana păstra în amintire gustul acrişor al pulpei lor, desprins de lângă sâmburii albicioşi şi păroşi. În manualul de botanică, unde erau prezentate secţiuni şi fiecare parte avea denumirea ei, totul era organizat şi putea fi mai lesne înţeles şi memorat. Dar în casa bunicii Anastasia măceşele erau mai mult decât simple ilustraţii, îşi trăiau viaţa, luminau casa, îmbătrâneau şi, la un moment dat, dacă îţi apropiai nasul de ele, simţeai că au început să răspândească un iz de fum. Bunica însă, nu că nu i-ar fi plăcut izul de fum, dar prefera să reia ciclul de la capăt schimbând fructele la fiecare început de toamnă.
Întinsă pe bancheta din spate, Roxana suportă călătoria cu stoicism. Pe geamul lateral se perindă în goană coroanele copacilor de la marginea şoselei.
De la inscripţia de pe ştergarul bunicii i se pare că încă mai aşteaptă ceva. Nu ştie ce. Fă binele fără să aştepţi recompensă. În ce altceva se putea spera decât într-o lume împăcată şi somnolentă, în care bunica Anastasia să fie singurul om treaz şi să le poarte tuturor de grijă. Nu era sigură că bunicul Ştefan îi împărtăşea pornirile altruiste. Un singur lucru lăsa el să se ghicească la fiecare pas, în tot ce făcea prin casă şi în gospodărie, anume încrederea că tot ce făcea bunica Anastasia era bine, fie că avea încuviinţarea lui, fie că nu. Se vădea în el un soi de mândrie că, iată, îi era dat să fie consortul unei femei atât de înzestrate şi de implicate.
Bunica se ducea să culeagă din pădurea de dincolo de gard şi alte fructe. Alte fructe şi alte buruieni. Pe cele mai multe le punea la uscat şi le folosea după un timp pentru ceaiuri. Dar şi pentru fel de fel de licori. În timp ce pe altele le lega în chip de mănunchiuri subţirele şi le atârna prin casă, de stâlpi, dar mai ales de grinzi, sub tavan. Unde răspândeau lumină şi stârneau mintea să înfiripe mirosuri de-ale toamnei.
Tati o aţinteşte prin oglinda retrovizoare cu o privire în care curiozitatea şi îngrijorarea concurează între ele, şi o întreabă cum se mai simte.
Roxana nu-i răspunde. Ridică doar uşor din umeri deşi ştie că un asemenea gest mărunt el nu i l-ar putea observa prin oglinda retrovizoare.
I se întorc în minte imagini vagi cu sălbăticiuni de dincolo de gard care şi-ar dori, poate, să intre în curtea bunicilor şi să se lase domesticite, dacă ar fi sigure că nu le paşte nicio primejdie acolo în curte. Roxanei animalele i s-au ivit în vis. Bunica Anastasia ieşea din casă, suia spre fundul curţii, se oprea la gardul dinspre pădure, întindea mâna peste gard cu infinită blândeţe şi animalele se lăsau mângâiate pe cap. Un bărbat înalt şi uscăţiv se apropia de gard şi îi vorbea. Semăna leit cu bunicul Ştefan, dar nu era el. Spunea: „Ea are înzestrarea să poată cuprinde în cugetul ei întreaga familie.” Roxana întreba: „Cine?” Străinul înalt şi uscăţiv îi răspundea: „Bunica Anastasia.” Sălbăticiunile nu mai erau în preajmă, dispăruseră. Bărbatul, care era foarte palid şi avea o figură foarte gravă, vorbea ciudat. „Mătuşa Bela a avut parte — spunea — de cea mai atentă şi mai conştiincioasă îngrijire. Eu ştiu ce spun. Fiindcă sunt fratele Belei.” Cum, fratele mătuşii Bela! se mira Roxana. Dacă eşti fratele mătuşii Bela, înseamnă că eşti şi fratele bunicii Anastasia! Fiindcă ele două au fost surori! „Au fost — încuviinţa străinul cu faţă lividă — bine zis au fost. Nu, eu nu sunt fratele bunicii Anastasia, dar o cunosc cât se poate de bine. Anastasia se gândeşte într-un fel anume la fiecare membru al familiei în parte, se gândeşte cu multă concentrare binevoitoare. Ei nu-şi dau seama, dar cu toţii au de câştigat.”
E un vis pe care Roxana nu l-a uitat. În prelungirea lui, se gândeşte la bunica Anastasia, tot mai convinsă că bunica are darul să scoată din somnolenţă abilitatea altora de a se autoapăra. Cu răul nu trebuia să fii indulgent. Aşa că bunica Anastasia pe bună dreptate îşi încorda voinţa şi se gândea când la unul, când la altul, la verişorii Roxanei, Lucreţiu şi Valentin, sau la tatăl lor, unchiul Filip, se gândea când era necesar şi la bunicul Ştefan şi nu o dată se gândise şi la Tati, şi pe toţi îi ajuta să-şi regăsească forţa interioară şi să ajungă la liman când treceau prin momente grele, când nu mai sperau să-şi regăsească puterea de a învinge răul.
În timp, Roxana a încercat şi ea, de mai multe ori, să se convingă că a moştenit puterea bunicii de a-i feri pe oameni de rele, fie că era vorba de cei apropiaţi, sau de alţii. În definitiv, binele e bine, oricine ar fi beneficiarul lui. S-a gândit cu încordare şi uneori a simţit că şi în ea se concentrează o anumită putere. Nu e însă chiar convinsă că-i vorba de o putere reală. Poate n-a fost decât o iluzie.
Până una–alta nu-i în stare să se ocrotească nici pe sine. Dimpotrivă, încordarea gândului parcă îi face mai mult rău decât bine. I-ar prii să se lase în stăpânirea voinţei bunicii Anastasia, şi toată casa ei plină de bucheţele de plante uscate, aşezate la vedere, şi de licori ascunse prin dulăpioare, să o învăluiască în somnolenţa ei cu iz de fum al toamnei.
Uneori bunica Anastasia dă greş cu puterea ei ocrotitoare. Se mai întâmplă şi asta. Ea nu comentează şi nu se plânge de eşecuri. Nici de ale ei, nici de ale altora. Doar se retrage cu blândeţe din zona unde încercase să intervină şi, împăcată, lasă lucrurile să-şi urmeze calea. Minunea pe care lumea o aştepta să se întâmple se destramă precum ceaţa subţire sub puterea razelor soarelui. Şi dacă se întâmplă ca până şi bunica să dea greş, ce pretenţii să mai aibă Roxana? Zilele sunt diferite, unele sunt faste, altele nefaste. Acum de pildă, Roxana se simte neputincioasă faţă de răul care n-o slăbeşte de la plecarea de acasă, şi de fapt încă de cu o seară înainte. Greaţa, durerea din pântece şi ameţeala, la vârsta ei, o fac să-i fie teamă să se gândească la viitor. Casa bunicilor, către care au pornit la drum cu câteva ore înainte, i se pare acum o ţintă iluzorie. E adevărat că de atâtea ori s-a simţit bine, de multe ori starea i s-a ameliorat la scurt timp după ce a ajuns acolo. Dar poate fi oare de fiecare dată la fel? Vine îndoiala şi adastă, nu mai pleacă cu una, cu două. Detalii din acea casă îi reînvie în minte, unele nu mai vechi decât de astă-toamnă. Deşi îşi aminteşte că nici atunci n-a prea fost în apele ei. De fapt, ca să se simtă cu adevărat pe un teren solid ar trebui să se refugieze cu gândul hăt, în copilărie. Când între realitate şi cântece nu era mare deosebire, nici între desenele ei şi realitate. Când te separai de lume închizându-te în lumea ta de sub masa cu faţa de masă lăsată să atârne până la podea, cu toate jucăriile aduse acolo înăuntru, în lumina umbroasă de sub masă. Când, sfidând cu voioşie toate regulile, respirai cu uşurinţă aerul căldicel de sub plapuma trasă peste cap, minute lungi după ora de culcare. Şi mai tot ce îţi trecea prin minte şi nu era real se înfăptuia în visele de peste noapte. Cât despre dureri, era de-ajuns să te plângi şi s-o înduioşezi pe Mami, ca să uiţi de ele... Dar copilăria i se pare acum un refugiu mult prea îndepărtat. Ca şi intangibil.
În schimb, mai aproape de ziua de azi...
...Roxana îşi aminteşte de fluturii de noapte care, în casa bunicii, se aşezau în apropierea bucheţelelor de flori uscate şi rămâneau pe perete peste zi, să-şi doarmă somnul lor nesocotit, în penumbra luminoasă a încăperilor, fără să se arate stânjeniţi de puţinele zgomote din casă, ştiind că nu-i nimeni înăuntru să le pună gând rău. Şi aşteptau răbdători noaptea următoare. Nici n-ai fi zis că dansul din ajun în jurul lămpilor de la intrare i-ar fi descurajat. Curios este că în casa bunicii, Roxana nu-şi aminteşte să o fi sâcâit vreodată vreun ţânţar. Pur şi simplu era un spirit în casă, deloc ciudat, care nu mai lăsa loc pentru ei.
Acum, că îi revine din nou în amintire mătuşa Bela, moartă de mult, propria ei stare pare că se înrăutăţeşte odată cu sănătatea mătuşii. Parcă începe să aibă frisoane. În amintire i se perindă îngrijorările care bântuiseră casa lor de la Bucureşti când cu moartea mătuşii Bela, şuşotelile dintre părinţi de pe vremea când ea era prea mică pentru a pricepe cu adevărat ce se-ntâmplă. Cineva străin, autoritar şi sever, pătrunsese în casa bunicilor, se plimbase prin camere fără încuviinţare, cu o privire cercetătoare. Se pronunţase cuvântul poliţie, care suna a ameninţare. Se vorbise în şoaptă din motive obscure, drept care Roxana rămăsese cu o spaimă ascunsă în suflet. Bunica Anastasia jucase în toată acea poveste un rol de seamă, şi deodată reieşise că de fapt juca rolul principal. Îl juca fără să şi-l fi dorit. Iar bucheţelele de flori uscate şi mai ales flacoanele cu licori apăreau într-un fel de tablou nemişcat, în care mătuşa Bela stătea întinsă pe spate, cu gulerul ei de dantelă în jurul gâtului descărnat, cu faţa în sus, înconjurată de bucheţelele care miroseau frumos, răspândind în jur melancolia toamnei şi a frunzelor uscate.
Era bunica Anastasia suspectată de sfârşitul surorii ei? În pofida zvonurilor, Roxana e sigură că dacă ar putea vorbi de acolo de unde se află, mătuşa Bela nu ar avea nimic să-i reproşeze surorii ei Anastasia. A ajuta un om foarte bolnav să scape de suferinţă este ceva rău? Intuieşte că-i o întrebare foarte grea, pe care i-ar pune-o lui Tati. Şi chiar i-o pune.
Răspunsul lui vine după o tăcere de secunde bune. Nu c-ar fi ezitare; lui Tati nu-i prea stă în obicei să ezite.
Sunt multe feluri de a face bine, spune Tati.
Răul dinlăuntrul Roxanei face un pas ezitant înapoi... Dacă bunica a mers până la capăt cu mătuşa Bela înseamnă că e cât se poate de sigur că nu mai era nimic de făcut. Dar cine spune că a fost mâna bunicii? A spus cineva asta? Poliţia se pare că a avut şi ea unele întrebări de pus, dacă era să le dea crezare unor vecini din sat. A avut de pus întrebări, nu se ştie dacă a primit şi răspunsuri — se pare că doar răspunsuri în genul celor care disculpă în totalitate —, iar de la un moment încolo se pare că n-a mai avut alte întrebări de pus. S-au retras şi nici că i-au mai deranjat de atunci încolo pe bunica Anastasia şi pe bunicul Ştefan.
Roxana ştie că Tati conduce cu atenţie, fără să-şi dezlipească privirea de şosea, dar că în acelaşi timp e preocupat de starea ei şi că are urechea îndreptată către bancheta din spate, unde zace ea.
Ce fel de licori face bunica? întreabă ea.
Tati se uită drept înainte; spre bancheta din spate nu întoarce capul decât foarte puţin.
Siropuri... Tincturi... Nu prea ştiu, îi răspunde.
N-ai avut niciodată ocazia să guşti din ele?
Până acuma nu.
Bunica nu ţi-a dat niciodată când erai mic?
N-am prea fost bolnav, trebuie să recunosc. Şi adaugă pe un ton care Roxanei îi pare un pic cam forţat optimist: Nu-ţi face griji. Bunica ta ştie întotdeauna ce face. Dacă are vreo îndoială nu întreprinde nimic.
În anii copilăriei ei, ajungeau la casa bunicilor aproape în fiecare lună, chiar şi iarna. Era pentru ea aproape ca un al doilea cămin. Revede în minte flacoanele cu licori puse la păstrare în dulăpiorul din bucătărie şi în alte dulăpioare de prin casă. Nimeni nu se atingea de ele vreodată. Pe bunica Anastasia nu a văzut-o niciodată la plită, fierbând plante sau amestecând în oale, sau mărunţind plantele, sau pisându-le după ce au ajuns uscate. Flacoanele au apărut la locurile lor pur şi simplu, de parcă licorile ar fi fost preparate în timpul nopţii. Dar bunica Anastasia nu-i genul de femeie care să lucreze noaptea. Noaptea bunica doarme. Şi nici după ce au fost gata, Roxana nu a văzut-o vreodată pe bunica turnând vreo licoare dintr-un flacon într-altul sau în vreun vas oarecare, combinând licori sau mirosindu-le. Tot ce conta era prezenţa însăşi a flacoanelor la locurile lor mai mult sau mai puţin tainice. Roxana a devenit conştientă de acea prezenţă într-o vreme când mătuşa Bela era deja dusă de vreo câţiva ani şi zvonurile oribile iscate în jurul morţii ei se estompaseră în timp.
Ar fi minunat pentru Roxana dacă printr-un miracol s-ar trezi direct în patul din odăiţa de la mansardă, rezervată ei dintotdeauna, cea în care ar putea spune că şi-a petrecut vacanţele... Ar fi minunat dacă s-ar trezi sub pilota de puf, la picioare cu buiota adusă de bunica Anastasia, şi adormind îndată ce o ating efluviile venite de la soba aprinsă anume cu ocazia venirii lor. Şi încă şi mai bine ar fi dacă ar putea sări peste timp trezindu-se de-a dreptul a doua zi dimineaţă, iar peste noapte starea de rău să-i fi dispărut fără urmă.
Dar uite că paşii nu puteau fi săriţi.
Bunica Anastasia îi ieşea în întâmpinare cu braţele deschise, întunecarea fugitivă de pe faţa ei la vederea stării nepoatei neoprindu-i pe buze cuvintele de bun venit şi nici rapida pendulare a privirii ei întrebătoare, mutată pentru o clipă spre ochii lui Tati şi întoarsă iute înapoi la Roxana; bunicul Ştefan se iţea îndărătul bunicii, cu expresia severă a feţei sale care, ca întotdeauna, îi ascundea sentimentele, şi nu cerea nicio explicaţie; străbătând starea ei de rău, îi ieşeau în întâmpinare toate lucrurile cunoscute şi neschimbate dar şi micile schimbări — butoiaşele vechi transformate de bunicul Ştefan în ghivece pentru ienuperii încă mici, cu verdele lor de pâclă albăstrie; merele răsfirate pe foi de ziar întinse pe măsuţa din pridvor, cele căzute înainte de vreme; băncuţele pe care se aşezau de fiecare dată la o cafea şi de unde, rezemaţi cu spatele de zidul casei, priveau peste parmaclâc versantul muntelui de dincolo de vale; holişorul neschimbat, apoi odaia mare cu mirosul ei familiar; scara ce ducea la mansardă, pe care trebuia s-o urce treaptă cu treaptă; sprijinul bunicii care nu putea fi refuzat, nici cel al lui Tati; deşi bunica gâfâia acum din pricina urcuşului — ceea ce Roxana nu îşi aminteşte să fi remarcat la ultima lor vizită —, şi râdea domol, fără voce, în chip de scuză pentru nevolnicia vârstei; mănunchiurile de flori uscate ivindu-se rând pe rând şi rămânând în urmă, agăţate de stâlpi şi de grinzi; şi iată şi focul de buşteni duduind deja în soba din odăiţa de la mansardă. O! de s-ar fi putut bucura de toate acelea!...
II
Cei doi bărbaţi au dispărut, Roxana a rămas doar cu bunica Anastasia, se schimbă, îşi pune cămaşa de noapte şi se lasă îngropată în culcuşul pufos din pat, cel care a fost al ei dintotdeauna. Pilota are încă locuri reci, care îi dau frisoane. Şi, mai rău decât toate, odată cu frisoanele, în suflet i se strecoară frica.
Bunica îşi trage un taburet şi se aşează lângă pat. Roxana îi simte mâna rece, cu degete ferme, lipindu-i-se pe frunte într-o atingere prelungită, nu doar pentru a-i alina suferinţa ci şi, într-un chip cumva profesionist, parcă pentru a-şi face o idee de gravitatea stării ei de rău.
Îţi fac numaidecât un ceai de plante, îi promite bunica Anastasia.
...Şi ai să te simţi mai bine, completează Roxana în gând, cu un sentiment de frustrare, cuvintele aşteptate de la bunica şi rămase nerostite de ea. Oare de ce nu-i promite nimic? Ştie oare că oricum nu-i va fi de niciun folos?
Bunica Anastasia a ieşit şi a lăsat uşa spre scară întredeschisă. Roxana are deasupra capului tavanul înclinat al mansardei. Se află, ca şi altădată, într-o nişă, care ar trebui să fie pentru ea ocrotitoare. Dar de astă dată n-o simte astfel.
Reface în minte momentul când a dat ochi cu bunica şi i se pare acum că ceea ce a observat în clipa aceea pe faţa ei n-a fost doar o umbră pasageră pricinuită de îngrijorare, ci un fel de scrutare de gheaţă care i s-a insinuat în privire, un fel prognostic sumbru, prost ascuns, a ceea ce urmează să se întâmple.
III
Stând întinsă în pat, nu poate închide ochii. Lumina din interiorul sobei găseşte loc să se strecoare pe lângă cadrul de metal neetanş. Urmăreşte jocul fascinant al flăcărilor şi al umbrelor pe perete. Văpăi săltăreţe...
Crăpătura uşii se lărgeşte puţin, atât cât să lase să se prelingă înăuntru trupul firav al unei femei bătrâne. E mătuşa Bela. Are un chip deschis şi copilăros, ca de fetiţă, cu pielea aproape netedă, doar cu câteva zbârcituri şi câteva piei atârnându-i sub bărbie, deasupra gulerului de dantelă, încât Roxana nici nu e sigură că aşa a cunoscut-o. Dacă a cunoscut-o vreodată. Sau mai curând i se înfăţişează astfel în urma descrierii pe care i-a făcut-o Tati — nu-i sigură. Mătuşa Bela n-ar putea fi astăzi atât de destinsă dacă vreo suferinţă grea i-ar fi însoţit plecarea. Cu siguranţă n-a fost nicio suferinţă. Dimpotrivă. Ceea ce vede Roxana pe faţa ei o uimeşte şi în acelaşi timp o înspăimântă. Mătuşa Bela e fericită? Roxana nici nu şi-a închipuit vreodată până acum că trecerea dincolo ar putea să se însoţească cu fericirea. Dar asta se vede pe faţa ei: mătuşa Bela e fericită şi plină de recunoştinţă că a fost ajutată să scape de suferinţă. Şi dacă mătuşa Bela e fericită, Roxana nu poate fi nici ea altfel. Deşi, într-un fel, propriu-i sentiment îi pare o dovadă de iresponsabilitate în situaţia ei de acum... Dar — se gândeşte — poate că tot ce s-a întâmplat între cele două surori s-a limitat la discuţiile dintre ele când îşi petreceau timpul în casă sau ieşeau amândouă să se plimbe prin pădure. Poate că bunica Anastasia doar i-a explicat mătuşii Bela cât e de firească despărţirea de lumea pământeană, şi că până la urmă nu-i decât o chestiune de depăşire a unei obişnuinţe de o viaţă. Bunica Anastasia reuşea de cele mai multe ori să fie cât se poate de convingătoare.
Dar, pe de altă parte, dacă mătuşa Bela, moarta, e aici lângă Roxana, nu înseamnă oare că ele amândouă se află într-o aceeaşi lume? Pentru Dumnezeu, în care lume?
Uşa care dă spre scară s-a deschis larg şi în cadrul ei s-a ivit Tati. Are aerul că n-a urcat cu intenţia s-o vadă pe ea, dar, dacă tot s-a nimerit să treacă pe acolo, atunci hai să se oprească din drum şi spună-i fiicei sale ce are de spus: Oamenii, să ştii, Roxana, n-au darul profeţiei. Nici în stare de veghe, nici în vis. Aşa că dacă te-ai întâlnit cu mătuşa Bela, e fiindcă ea avea ceva important să-ţi spună. Nu fiindcă te cheamă s-o urmezi, sau fiindcă altcineva ar fi hotărât asta...
Roxana a rămas în aşternutul îngheţat, scuturată de frisoane, încovrigată, cu durerea aceea persistentă în burtă. Salteaua de puf s-a desfăcut sub trupul ei ca o apă rece... Cândva, bunicul Ştefan recunoscuse că ani de-a rândul, în adolescenţă şi în prima tinereţe, îi fusese îngrozitor de teamă de moarte. Mai târziu reuşise să se elibereze de acea spaimă, iar în ultimii ani se înfăţişa celor din jur ca un bătrân perfect echilibrat şi plin de curaj. De unde atunci obsesia lui din acei ani de demult? Bunicul Ştefan nu prea obişnuia să lase întrebări fără răspuns. Teama lui, în aparenţă nefirească la un tânăr, era aceea de a nu părăsi lumea înainte să-şi fi trăit viaţa, asta era. Sau măcar o parte însemnată din ea. Şi deodată Roxana simte cum spaima îi încleştează braţele în partea lor exterioară, strângându-i pielea. Fruntea şi palmele i se acoperă de năduşeală şi brusc îşi simte gura uscată. Cei apropiaţi, Tati, Mami şi chiar şi doctorii au tot asigurat-o că nu-i nimic de speriat, că nu-i vorba decât de nişte crize biliare. Atâtea crize biliare, mereu repetate, la doar şaptesprezece ani? Probabil i se ascunde ceva. Ceva ce nu trebuie nici măcar rostit.
Tati a oprit pe şosea, într-un loc adăpostit, ea a alergat după o tufă de la marginea drumului şi a vomitat. Acum, în pat, îi e teamă să nu-i vină din nou să vomite. Se gândeşte chiar s-o strige pe bunica, s-o ajute să ajungă la baie până nu-i prea târziu. La cât de slăbită se simte însă, nu-i deloc sigură că ar avea destulă voce pentru ca bunica s-o audă tocmai din odaia de jos sau din bucătărie. În plus, nu-i sigură nici că o s-ajungă să şi vomite. Aşa că renunţă. Se ghemuieşte şi mai strâns, aducându-şi genunchii la piept. Oricum, în curând bunica îi va aduce ceaiul de plante şi atunci poate că o va ruga să mai rămână puţin cu ea. Deschide ochii pentru câteva clipe şi zăreşte pe peretele din faţa ei, deasupra uşii, roşul stins al soarelui pe jumătate asfinţit, pe cale să se topească în cenuşiul înserării care urcă dinspre văile umede de prin jur, moment pe care îşi aminteşte că altădată îl adora, dar care nu ştie ce-ar putea acum să-i aducă bun.
Pe uşa rămasă întredeschisă se vede că jos au aprins deja lumina. Nicio voce nu vine însă de acolo. Roxana se gândeşte că se află cu toţii în bucătărie, unde pesemne discută cu glas coborât aşteptând să se extragă ceaiul ei de plante.
IV
Bunica Anastasia stă aşezată lângă pat şi se apleacă spre ea. Nu-i poate desluşi decât silueta masivă şi întunecată în contrast cu dansul fantezist şi tăcut al umbrelor şi luminilor pe peretele din spatele ei. I-a adus ceaiul de plante, pe care se întinde într-o parte şi i-l pune, iată, pe măsuţa de noapte. Şi abia acum rosteşte cuvintele pe care le-a omis ceva mai înainte, cele pe care Roxana le aştepta: Şi ai să te simţi mai bine!... Silueta bunicii se îndreaptă pe taburet şi Roxana o vede înclinându-se şi mai mult spre ea. Trebuie să ştiu dacă mă vezi clar — spune bunica Anastasia cu o voce persuasivă dar fără să ridice vreun pic tonul. E o voce care Roxanei nu îi este tocmai familiară, dar nu poate fi a altcuiva. Doar că ceea ce îi cere i se pare un pic cam straniu. Dar nu din cale-afară. E important să-mi vezi clar faţa ca să ştiu ce avem de făcut mai departe, o somează în continuare bunica Anastasia. Spune-mi, îmi vezi faţa clar?... Roxana se simte pusă în încurcătură. N-o poate minţi. Se dezvinovăţeşte. Spune cu o voce tânguitoare: E din cauza luminilor de pe perete!... Bunica Anastasia e mai fermă ca niciodată, aproape ca o străină: Dacă nu-mi vezi clar faţa, nu te pot ajuta. Îmi vezi faţa? Hai, fă un efort, Roxana. Nu te pot ajuta dacă nu-mi vezi faţa. Întotdeauna trebuie să ne privim în ochi şi să avem încredere unul într-altul. Roxana nu pricepe de ce trebuie să-i vadă neapărat faţa, cu atât mai mult cu cât încrederea ei în bunica este totală, fie că-i vede faţa, fie că nu. Bunica Anastasia, de parcă i-ar fi ghicit gândurile şi nevoind să şi-o înstrăineze, adoptă brusc obişnuitul ei ton prietenos. Uite, ţi-am lăsat aici cana cu ceai. Are tot ce trebuie să aibă, Roxana. Să fii sigură că n-am uitat nimic. Aşteaptă câteva minute până se mai răceşte şi apoi bea-l. Bunica se apleacă şi mai mult spre ea şi adaugă cu voce coborâtă, ca şi cum ar fi vorba de ceva strict confidenţial: Totdeauna am spus că la suferinţa ta, cea mai importantă e culoarea roşie. Trebuie ca lumina roşie să-ţi bucure ochii, să te pătrunzi de ea, Roxana. Înţelegi? Toate culorile sunt tămăduitoare. Dar roşul mai mult decât oricare din celelalte. Numai că lumea nu ştie asta. Bunica vorbeşte cu glas domol şi surâsul i se simte în glas. A asfinţit soarele. Eu şi cu Tati al tău tocmai am prins la fereastră ultimele raze şi mă simt împăcată. Bunica Anastasia întinde mâna şi i-o aşează pe frunte. Mâna ei este rece.
Se trezeşte.
Nu-şi dă seama cât timp a dormit, probabil foarte de puţin. În odaie este aprinsă veioza de pe măsuţa de noapte, iar peste ea a fost pus un ziar cu poze colorate şi cu titluri diverse, unele destul de mari, prin care se filtrează lumina galben-roşiatică a abajurului.
Ceaiul de plante o aşteaptă într-o cană, pe măsuţa de noapte.
Mătuşa Bela şade pe marginea patului, cu mâinile împreunate în poală, şi o priveşte cu blândeţe. Roxanei i se pare straniu că poartă la gât un guler de dantelă strălucitor de alb şi neobişnuit de lat. Nu că gulerul ar fi în sine o ciudăţenie, dar mătuşa Bela obişnuia să-şi pună rochia cu guler de dantelă doar atunci când se pregătea să iasă. Pe când acum abia a intrat. Nu freamătă de neastâmpărul plecării ci dimpotrivă, pare mai acomodată cu nemişcarea ca niciodată. Mătuşa Bela a avut negreşit şi zile bune la viaţa ei, înainte să aibă nevoie de ajutorul surorii ei Anastasia. Şi a fost chiar şi tânără cândva, deşi judecând după anii de când Roxana o cunoaşte, e greu de închipuit una ca asta. Mătuşa Bela a fost gata toată viaţa ei să asculte ce spun alţii şi rareori a avut şi ea ceva de spus. Doar atunci când a fost absolut sigură că ceea ce spune e mai presus de orice îndoială. Şi tocmai îndoiala neîndreptăţită este aceea pe care mătuşa Bela vrea s-o preîntâmpine. Mâna ei caută ceva la gât, într-o parte, apoi la ceafă, trădându-şi starea de emoţie.
Sunt sigură că tu nu-ţi mai aduci aminte, dar eu am cunoscut-o şi pe mama ta. Mătuşa Bela vorbeşte cu glas blând şi cu zâmbetul pe buze, ca una care abia acum câţiva ani a încetat să mai roşească în public. La început, în primii ani, când voi veneaţi aici în fiecare lună, făceam şi eu parte din familie. Eram singură şi atunci, la fel ca şi mai târziu, şi locuiam chiar în camera asta, care mai târziu a devenit a ta. Da, da. Mama ta a fost o femeie care a ştiut să-şi trăiască viaţa. Ştii cum e, Roxana, se spune că nu totdeauna oamenii au parte de viaţa pe care şi-o doresc. Cred că într-adevăr aşa se întâmplă. Dar mama ta a fost o norocoasă. Ce-i drept, a şi ştiut ce vrea. Eu am înţeles-o întotdeauna. Singurul lucru pe care i l-am reproşat este că n-a avut încredere în soră-mea. Dar asta numai pentru că n-a cunoscut-o îndeajuns. Aşa cred eu. Sau nu s-a străduit s-o cunoască. Anastasia e bunătatea întruchipată, de asta să n-ai nicio îndoială, Roxana. Şi pe cât e de bună, pe-atâta e de pricepută. Aşa s-a născut ea, dăruită de la Dumnezeu. Puţini oameni ai să găseşti ca ea...
Mătuşa Bela o învăluie pe Roxana într-o privire încrezătoare. Apoi aceeaşi privire încrezătoare, devenită îndemn, şi-o mută la cana de ceai de pe măsuţa de noapte.
Tot ce a făcut Anastasia, continuă ea, a făcut pentru binele meu. Aş vrea să fii încredinţată că la fel de mult îţi vrea şi ţie binele, copila mea. În casă la noi am trăit cu toţii într-o armonie deplină. Te las, spune mătuşa Bela în încheiere...
Jos, în camera mare, se aude vocea bunicii şi a lui Tati, voci domoale, egale, din care niciuna nu se ridică deasupra celeilalte. Este un taifas de sâmbătă-seară, între oameni care nu s-au mai văzut de ceva timp dar care n-au cine ştie ce noutăţi să-şi spună. Bunicul strecoară şi el câte o vorbă când şi când. Roxana nu se străduieşte să-i înţeleagă cuvintele. Speră doar să nu vorbească nici despre ea, nici despre Mami, nici despre contractul pe care ea l-a încheiat cu Tati, pe care bunicul Ştefan l-a găsit întotdeauna detestabil. Fiecare cu viaţa lui? Viaţa bunicului Ştefan îi este lui însuşi cât se poate de clară, nu are nimic de ascuns, şi de bună seamă o pretinde la fel şi altora. Deşi n-a apucat să reia cunoştinţa cu casa bunicilor, Roxana ştie că aici lucrurile sunt statornice, că nu se schimbă mai nimic de la un an la altul. Bunicul Ştefan păstrează, agăţate de pereţi, peste tot, portrete cu ultimele două generaţii din vechea lor familie, de pe vremea când strămoşii lor fuseseră ţărani. Sunt portrete în nuanţe de sepia, într-un fel de clar-obscur al vremurilor trecute, care par, toate, făcute pe înserat. Invariabil, capul familiei, la fel de sever cum e astăzi bunicul Ştefan, şade la loc de cinste, în prim-plan, în timp ce nevasta stă în picioare, alături, o jumătate de pas în urmă, plină de respect, eventual cu o mână lăsată pe umărul soţului. Iar cei tineri se înşiră în planul doi, în picioare, cu toţii în straie de sărbătoare, având aerul că şi după plecarea fotografului vor rămâne să pozeze acolo în vecii vecilor. În fiecare dimineaţă bunicul Ştefan coboară însoţit de bunica Anastasia scara dreaptă, fără palier, care duce din dormitor în camera mare. Scara este destul de largă, cât bunica să-l poată ţine de braţ, şi amândoi să se înfiinţeze, cu dichis şi pătrunşi de importanţa momentului, la masa unde îi aşteaptă micul dejun. Şi care nu e prea clar cine le-a pregătit-o.
Bunicul Ştefan nu se laudă niciodată că ar fi ales viaţa la ţară fiindcă ar fi avut vreo chemare pentru lucratul pământului. Nu, s-a stabilit aici la ţară cu mulţi ani în urmă fiindcă, absolvent al Academiei Comerciale, a fost administrator de moşie şi, printr-o minune, nu şi-a pierdut casa în timpul regimului comunist. Cu timpul însă s-a ataşat de locurile acelea cu aer tare de la poalele munţilor Bucegi şi şi-a găsit vocaţia în ţinerea în bună rânduială a gospodăriei, în albinărit, în creşterea celor doi fii, dintre care unul este unchiul Filip, iar celălalt Tati. Pentru Roxana, bunicul Ştefan, cu aerul lui aspru, aproape milităros, vine din alte vremuri şi poate că pentru stilul de viaţă de acum nu are destulă toleranţă. Deşi într-un fel Roxana îl înţelege şi îi dă dreptate. Nici ea nu-i de acord ca viaţa celor adulţi să se rânduiască după contracte şi fiecare parte a unui cuplu să aibă toate libertăţile din lume cu condiţia să se întoarcă seara acasă sau la sfârşitul săptămânii, să zâmbească nevinovat sau complice, după caz, şi să contribuie lunar la bugetul familiei. Aşa că rezerva bunicului Ştefan faţă de nora sa e de înţeles. De data asta n-ar avea niciun motiv să se plângă: ea şi cu Tati au sosit fără Mami şi, probabil, fără nicio explicaţie din partea lui Tati. Probabil că aşa se şi explică faptul că vocea bunicului Ştefan se ridică rar peste murmurul egal al conversaţiei dintre Tati şi bunica Anastasia acolo, în camera de la parter. Toată lumea îi cunoaşte părerea şi el nu prea are ce să spună în plus. Tace atunci când e ceva de contrazis, şi tace de asemenea când ceea ce ar avea eventual de spus coincide cu cele aflate în discuţie.
Răul lăuntric o face pe Roxana să prefere să plutească somnolentă pe o mare a conceptelor şi a generalităţilor şi să i se pară obositor noianul de amănunte care alcătuiesc viaţa de fiecare zi, cu primejdiile ei neobservate şi înşelătoare.
V
Roxana se întinde după cana de ceai de pe noptieră şi se retrage la loc în culcuş, ţinând cana de toartă, cu pilota acoperindu-i tot spatele, până peste umăr. Sorbind, simte cum fluidul cald şi aromat revarsă în ea întreaga dorinţă de risc şi de tămăduire după care a tânjit în toţi anii din urmă. Aromei îi vine ca turnată culoarea roşie a fructelor care i-au dat naştere. Autentice şi naturale. Şi o îndeamnă să se îndoiască şi de fapt să respingă roşul cernelii de tipar a ilustraţiilor din manualul de botanică, pe care îl preferă, fără însă să-l şi guste cu adevărat, întreaga liotă de adolescenţi, colegii ei de clasă. Niciodată nu s-a simţit apropiată de ei şi licoarea care o străbate parcă îi îndepărtează şi mai mult de ea. Încălzindu-i-se tot corpul de la căldura ceaiului, se îndepărtează încet dar sigur de Tati şi de Mami, cu contractul lor dezgustător care îi aduce împreună acasă la câteva seri o dată, ca să facă haz şi să se bucure că se poate trăi în libertate frivolă, în pace şi bună înţelegere cu cei pe care ţi se pare că îi ai în grijă. Aroma şi căldura adormitoare a ceaiului îi alungă încetul cu încetul îndoiala că ar putea fi ea aceea care suferă din neînţelegere, prostie şi slăbiciune. Şi că stilul de viaţă al bunicului Ştefan ar fi prea rigid, iar al bunicii Anastasia prea marcat de semnele unor puteri incerte. Ar putea veni mătuşa Bela şi depune mărturie că toate sunt şi au fost întotdeauna la locul lor şi că nimic n-a fost făcut anapoda. Căci ea, mătuşa Bela, sub aparenţa unei fiinţe copleşite de viaţă şi excesiv de îngăduitoare, nu se poate să nu fi văzut şi memorat ceea ce se întâmpla remarcabil în jurul ei. Nu numai cu ea însăşi. Căci cu soarta ei a fost cu mult timp înainte împăcată.
Ceaiul mătuşii Anastasia nu putea să-şi greşească ţinta.
Roxana duce mâna la frunte şi simte năduşeala curgându-i şiroi. A dispărut încordarea din braţe şi nici gura nu-i mai este uscată. N-a mai rămas decât foarte puţin până la dispariţia greţii. Asta-i bine, îşi zice. Trebuie doar să dorm, să dorm cât mai mult, cât încă nu-i prea târziu.
VI
Prin crăpătura uşii ce dă spre scară nu mai venea de jos decât întunericul vid şi tăcut. *** *Din volumul de povestiri Răzgândire, în pregătire
Roxana deschidea larg acea uşă şi cobora scara încet, treaptă cu treaptă. Nu pipăind treptele cu talpa piciorului, aşa cum faci pe întuneric într-o casă necunoscută sau ale cărei detalii le-ai uitat după o îndelungată absenţă, ci cu un delicios sentiment de înfruntare a riscului. Din camera mare trecea în holul care nu avea nicio fereastră şi, deschizând uşa grea de la intrare, se trezea...
...în plină stradă.
Era o stradă largă, luminată de nenumărate felinare şi, ca să fie o adevărată baie de lumină, vitrinele străluceau şi ele de reflexe albe şi galbene venind dinspre şiruri de magazine cu activitate latentă, gata să servească pe oricine, drept care îşi aşteptau clienţii cu uşile larg deschise.
Numai că era foarte târziu şi strada era pustie.
Fără să întâlnească vreun trecător, Roxana o pornea agale de-a lungul străzii.
Strada îi era complet necunoscută dar nu se simţea nicidecum neliniştită, dimpotrivă, noutatea tuturor lucrurilor întâlnite în cale îi dădea un sentiment minunat de libertate. Noapte de vară! îşi spunea în gând şi se lăsa desfătată de aerul călduţ care se plimba peste asfaltul abia zvântat după ploaie, hoinărind printre felinare, vizitând nepăsător interioare de magazine, din care ieşea aducând mirosuri specifice, de pielărie sau de tapiserie, sau de mobilă nouă, sau de mâncăruri calde de prin restaurante.
Roxana se oprea în dreptul unei patiserii şi privea înăuntru. Prin ghişeul unde se vindeau produsele, dincolo de tejgheaua dinspre stradă, zărea un tânăr patiser încins c-un şorţ alb, trebăluind la o masă cu multe boţuri de cocă. Tânărul îşi ridica privirea spre ea şi îi zâmbea familiar.
— Hei! îi striga din locul îndepărtat unde se afla. Cum te mai simţi?
— Bine, răspundea Roxana.
Şi, îndepărtându-se de tejghea şi de magazin, făcea spre tânărul patiser un semn de rămas bun.
Şi venea la rând un alt magazin, de unde ieşeau nevăzute efluvii adormitoare de arome asemenea celor cu care era obişnuită din casa bunicii Anastasia, ba chiar mult mai vii. Iar când îşi ridica privirea curioasă, zărea sus deasupra uşii inscripţia de pe o firmă, Pământul Verde. Magazin de ierburi.
Roxana pătrundea în interiorul plăcut şi umbros, unde un spot lumina faţa unui tânăr vânzător plăcut la înfăţişare, care o aţintea cu o privire prietenoasă şi îmbietoare.
— Eu sunt Bruno, se prezenta tânărul. Cu ce te pot servi, Roxana?
Nu se minuna că tânărul îi cunoaşte numele. Şi dacă tot i-l cunoştea, nu se simţea obligată să-i răspundă, ci prefera să examineze în voie, detaşată, etajerele pline cu flacoane, unele de culoare brună, altele transparente, toate în formă cilindrică, largi la gură, astupate cu dopuri de sticlă, ca în farmaciile de pe vremuri.
Era detaşată şi nu prea. Se uita în neştire la etajerele nesfârşite cu flacoane, aflate în umbra încăperii, ale căror inscripţii de pe etichete nu putea să le desluşească din cauza luminii scăzute.
— Simt că mă pierd, îi mărturisi tânărului vânzător care o urmărea nemişcat dindărătul tejghelei.
— Etichetele sunt în formă de inimă, îi răspunse tânărul, dacă asta vrei să ştii. Cumperi ceva? Uite, am aici ierburi tămăduitoare şi ierburi otrăvitoare. Ia zi-mi, tu de care preferi?
Roxana nu era singură că vrea să cumpere. Ezitarea i se citea negreşit pe faţă. Astfel că vânzătorul renunţa la orice ofertă.
— Lasă, te văd tânără şi încrezătoare. Mai bine nu cumpăra nimic. Aruncă doar o privire şi du-te cu Dumnezeu.
Niciun trecător şi nicio maşină nu tulbura liniştea nopţii care atârna, plapumă caldă şi umedă, deasupra luminilor străzii.
O boare se însufleţea totuşi şi ridica leneş, umflându-l pe dedesubt, un ziar jilav întins pe asfalt. Ziarul poposea la fel de leneş, mai mult târându-se decât plutind, pe un spot luminos din mijlocul unei tufe de ienupăr decorativ întins peste un rond de pământ. Roxana observa pozele colorate şi titlurile cu litere mari în lumina spotului luminos. Titluri scrise cu negru şi titluri scrise cu roşu. Nu era interesată de ceea ce era scris în ziar. Dar erau mai multe ziare, pe care la început nu le observase, zăcând pe aproape toată lăţimea străzii. Păşea printre ele şi peste ele în timp ce adierea aceea umedă le însufleţea şi le urnea din loc, deplasându-le pe toate, leneş, în aceeaşi direcţie, ca şi cum un măturător nevăzut cu o mătură de aer le-ar fi împins cu blândeţe către o margine de oraş.
Era minunat să mergi pe mijlocul străzii care cobora uşor şi să te simţi liber ştiind foarte bine că la şaptesprezece ani ai înaintea ta o viaţă întreagă pe care ţi-o poţi orândui după pofta inimii.
