Vizitele medicale la şcoală erau la ordinea zilei. Doctori de toate specialităţile, uneori echipe întregi, veneau în şcoală şi ne supuneau la tot felul de controale. Îmi amintesc de un medic oftalmolog care trecea din bancă în bancă. Nu ne cerea nici măcar să ne ridicăm — se apleca spre fiecare din noi şi, cu ajutorul unei spatule, ne întorcea pleoapele pe dos şi se uita atent. „Nu te supără ochii?” am fost întrebat. Am răspuns prompt: „Nu.” Era un doctor foarte serios. Ar fi putut să spună: „Vezi, că dacă minţi îţi creşte nasul ca la Pinocchio!” Fiindcă ochii chiar mă supărau pe vremea aceea, şi încă destul de tare, mai ales dimineaţa, pe stradă, când mă duceam la şcoală. Dar îmi era frică de doctori. Chiar dacă era vorba de o examinare discretă, între patru ochi, cum s-ar zice, iar pe ceilalţi din jur nu-i prea interesa ce discută doctorul cu fiecare elev în parte... Interesul a fost însă foarte mare atunci când obiectul examinării a fost „cocoşelul”. Nu-mi dau seama de ce, elevii au fost chemaţi să iasă în faţa clasei unul câte unul şi puşi să-şi dea jos pantalonii şi chiloţii. Doctorul îi ridica fiecăruia „cocoşelul” cu o baghetă de sticlă şi îl examina, după care, înainte de a-l chema pe următorul, muia bagheta într-o soluţie dezinfectantă. Toată clasa stătea cu ochii pe „cocoşelul” victimei, făcea comentarii şi chicotea în draci, în timp ce doamna Botez, jenată, stătea în picioare de partea cealaltă a catedrei, cu privirea întoarsă spre fereastră şi, cât era ea de autoritară de felul ei, de astă dată nu îndrăznea să intervină şi să pună capăt debandadei.
Într-o zi ne-au dus cu clasa la un dispensar aflat nu departe de casa colegului meu Radu Dimitriu, pentru radioscopie pulmonară. Într-un vestiar a trebuit să ne scoatem cămăşile şi maiourile şi să le agăţăm într-un cuier. După care, dezbrăcaţi până la brâu, ne-am bulucit în sala spaţioasă de alături unde trona, chiar în mijloc, încremenit ca un golem de metal, aparatul cu raze X. Doctorul a smucit de draperia grea şi în sala cu tavan înalt s-a lăsat o penumbră încărcată de nelinişte. Golemul de metal s-a însufleţit, ecranul s-a luminat, verzui ca un spectru, şi îndărătul lui au început să se perinde colegii mei. Doctorul manevra cu mână forte ecranul docil şi, minunea minunilor, puteam vedea cu toţii cum arată pe dinăuntru pieptul vitejilor mei băieţi, zburdalnici în recreaţie şi aici cuminţi ca nişte mieluşei. Pieptul? De fapt, cutia toracică. „Respiră adânc!” zicea doctorul. Şi foalele plămânilor se umflau, verzui, pe ecranul magic. Se auzea respiraţia victimei reverberând în sala spaţioasă, răsunau nişte clicuri pe undeva pe-aproape în timp ce ecranul se mişca — câte puţin în sus, câte puţin în jos, iar undeva mai departe ceva bâzâia constant şi obsesiv... Am simţit şi eu puterea ecranului, metalul rece al cadrului care m-a apăsat sub bărbie, am văzut ochii aprinşi de curiozitate ai colegilor, adunaţi ciorchine îndărătul doctorului, care se uitau nu la faţa mea ci la ecran, unde trebuie că se derula, în toată nimicnicia ei, mizeria interioară a cutiei mele toracice. Doctorul a spus, ca s-audă asistenta şi să noteze în registru: „Reacţii hilare.” Dumnezeule, reacţii hilare! Probabil că mai aveam un pic şi plămânii aveau să mi se scurgă precum borhotul inutil din ciubăr... Dar iată că doctorul rostea aceeaşi sentinţă la aproape toţi colegii mei: „Reacţii hilare!” „Reacţii hilare!” „Reacţii hilare!”... Şi asistenta nota în registru, perfect indiferentă, ca şi doctorul ar fi spus „Nu uita să-mi aduci aminte că marţi am şedinţă”. Sentinţă, deci?... Doctorul devenea tot mai familiar şi mai vesel şi cioporul de elevi dindărătul lui începea să se foiască tot mai surescitat. „Ia să vedem!” — spunea doctorul apropiind ecranul de următorul — „cum arată colegul vostru... Aşa... Mda... Sigur... Păi da!... Reacţii hilare!” La care toată suflarea cea despuiată până la brâu din Sala Golemului, unii cu elasticul chiloţilor iţindu-se deasupra curelei de la pantaloni, albi şi slăbănogi, nemângâiaţi de razele soarelui, a început să-şi dea pe faţă voioşia destrăbălată. Iar doctorul devenea şi el, poate contaminat de băieţi, tot mai slobod la purtare. Uite că ridica ecranul şi vedeam cu toţii, brr! craniul, cu orbite şi cu tot, ca pe steagurile din vârful catargelor de pe corăbiile piraţilor. Iar câte unul, simţindu-se brusc măscărici, acum că toţi se uitau la craniul lui de pe ecran, se mai găsea şi să facă clanţ-clanţ din dinţi.
Dar parcă, pe măsură ce examinarea se apropia de sfârşit, băieţii şi, pe lângă ei, chiar şi Doamna Botez, căpătau tot mai multă experienţă într-ale ecranului cu spectre verzui care scruta plămânii cu „reacţii hilare”, astfel că la un moment dat, când după ecran a trecut, dezinvolt, Bebe Vrăbiescu, şi şi-a umflat foalele plămânilor c-un şuierat de aer ozonat, toată lumea a lansat un „Aaa!” plin de admiraţie, şi în clipa următoare doctorul a rostit „Sănătos!”
Dar colegul şi prietenul meu Bebe Vrăbiescu a binevoit să fumeze după aceea, o viaţă întreagă, două pachete de ţigări pe zi, şi tocmai a murit de emfizem pulmonar. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
