Marocco
O tematică de-a dreptul imposibilă: Omul în relație cu Cosmosul, sau Omul în Cosmos — așa cred că s-ar putea defini tematica romanului (Junimea, 2018). L-am recitit de câteva ori după publicare, încercând să „pipăi” — încă o dată — scriitura. Se susține? E consistent? Ține treaz interesul cititorului? Puține pasaje din roman mi-au dat sentimentul de „rotunjime” pe care l-am avut în cazul altora dintre scrierile proprii.
Minima îndepărtare de model
Tot așa cum infractorii care încearcă să scape de urmărire își iau alte nume dar numele pe care le inventează păstrează involuntar ceva din numele lor reale, la fel și scriitorii inventează pentru personajele lor nume cu care sunt familiarizați sau nu mult diferite de ale celor pe care și i-au luat drept modele. Și nu doar personajele. Împrejurările, locurile, toate sunt concepute în ficțiune mai mult sau mai puțin asemănătoare locurilor și împrejurărilor cu care scriitorul este familiar. Mergând până acolo că dacă geometria locului fictiv se îndepărtează prea mult de modelul real, apare uneori senzația de falsitate. Pe scriitorul „culpabil” îl încearcă senzația de ilegitimitate a scriiturii sale.
Fantezie/Fantasy
Pulberea de stele a lui Neil Gaiman mi-a servit pe tavă cheia pentru unul din proiectele mele îndelung părăsite: Sebastian, fost Tristan, care a devenit acum Laurian — adăugându-i-se Laura. Singura manieră în care se putea realiza acel proiect era „fantasy” — mă rog, un fel de. Și, culmea, m-am întors astfel la obârșie, căci prima variantă am conceput-o tot într-o cheie fantezie; doar că a fost o fantezie într-o variantă rudimentară. Acum i-am atașat „Sala de gimnastică”, un alt proiect, conceput inițial de sine stătător, lăsat și el în părăsire de ani de zile. Totul s-a limpezit, părțile au aderat una la alta în chip firesc. Zic eu.
În rest... Ce aș putea să spun? Le-aș face o sugestie autorilor de fantezie: măcar să limiteze la strictul necesar numărul de personaje, nu de alta dar să nu-l facă pe cititor să se simtă tot timpul vinovat că n-a fost de-ajuns de atent la lectură, scăpându-i momentul intrării în „scenă” a fiecăruia din puzderia de personaje mai mari sau mai mici, care apar și dispar la fiecare pagină, de nimic anunțate, nici măcar de o minimă logică a existenței lor. La fel aș zice și despre celelalte detalii, împrejurări etc.
„Autorii de fantezie creează lumi noi, nemaivăzute, animate de magie și locuite de rase și creaturi fantastice” — găsim scris în Wikipedia. „Prima caracteristică a genului este aceea că lumea descrisă nu este cea reală, ci una imaginată, dar care nu are nici o legătură cu Pământul, ca în cazul SF-ului. Lumile fanteziei sunt mult diferite, ele fiind marcate de existența magiei și a creaturilor și raselor diferite de om.”
Ne-am putea întreba, în definitiv ce deosebește fantezia de basm? Ei bine, în basm cred că putem spune că oricât de fanteziste și de hiperbolizate ar fi personajele sau situațiile, acestea au sens și o miză. Au o viață, trăită după logica vieții; sau măcar sustenabilă logic. E drept, cu adăugirea că în basm totul este îndeobște redus la esență, pe când o fantezie care se respectă abundă în detalii, care mai de care mai nesemnificativ; care, nu neg, poate că pe unii îi amuză.
În Pulbere de stele/Stardust, de Neil Gaiman, o pisicuță are blana gri-albăstruie, iar ochii ei „își schimbau culoarea în funcție de dispoziția ei, de la verde și auriu până la roz-portocaliu, stacojiu și purpuriu”. Hai să zicem că o asemenea pisicuță este o chestie nostimă și la o adică poate avea o oarecare semnificație. Dar că „sora (...) mai mică [era] mai tânără decât el cu șase luni”, asta e mai greu de înțeles ce poate semnifica; sau care ar fi hazul.
În definitiv, genul fantezie pune, mai degrabă involuntar, aș zice, o întrebare fundamentală: pentru ce scriem? Și, corelativ, pentru ce citim?
Cu siguranță, unui scriitor de fantezie o scriere în acest gen îi dă senzația de libertate. Poate și cititorului. Până la un punct. Să fie ăsta un argument de-ajuns de puternic pro-fantezie?
Julio Cortázar, prin Model de asamblare, scrie o întreagă carte fără niciun sens. Într-un dialog nesfârșit, cu sute de replici, personajele își vorbesc, deliberat fără să spună nimic. Dar într-o fluență perfectă. Încât, iarăși, cititorul tinde să-și facă reproșuri că nu-i în stare să se concentreze. Pentru autor, da, poate fi o provocare — la sfârșit poate să strige, cu satisfacție, Uite, am reușit! Dar, întrebare: cititorul cu ce se alege?
În realitate, ceea ce caracterizează genul este lipsa totală a atașamentului — sau, ca să nu fiu prea categoric —, un atașament minim al autorilor la regulile de construcție literară. Eliberarea de constrângerile scrierii „clasice” trebuie să-l facă pe scriitorul de fantezie să fie atent să nu rătăcească „drumul”. Căci pericolul îl pândește la tot pasul.
