Olga Lepeşinskaia, o pseudo-bioloagă sovietică de pe vremea lui Stalin, a pretins că a reuşit să demonstreze că viaţa poate să apară spontan, în condiţii naturale, din materie organică (eventual anorganică). În acest scop a introdus într-o cuvă materie vie, pe care a tocat-o mărunt-mărunt, până la nivel sub-celular, distrugând viaţa — a crezut/pretins ea. După care, supunând radiaţiilor ultraviolete respectiva tocătură, a pretins — falsificând datele — că din ea s-a născut după un timp materia organizată — viaţa.
La fel mi se pare că a procedat şi Mircea Cărtărescu în scrierile sale de succes (Orbitor, Solenoid). A luat hălci din impresiile şi din amintirile sale — poate şi ale altora, n-are importanţă —, impresii şi amintiri care poate că mai aveau în ele ceva viaţă, le-a tocat mărunt, în fragmente dezorganizate, până ce aproape că n-a mai rămas din ele nimic. După care, aşternându-le pe hârtie alandala, la grămadă, a pretins că a fabricat viaţă. Olga Lepeşinskaia a fost dovedită ca impostoare. Despre tocătura pe care Mircea Cărtărescu a aruncat-o pe piaţă unii încă mai cred că este viaţă.
Moralitate şi literatură
„Nimic nu stimulează spiritul critic în societate atât de mult ca o literatură bună. Dar literatura și moralitatea nu merg împreună. Sunt dușmani. Și trebuie să respecți literatura dacă crezi în libertate.” [Interviu cu Mario Vargas Llosa, în El Pais, 2 mart. 2018 — https://elpais.com/elpais/2018/02/27/inenglish/1519736544_699462.html]
Cuvinte în subconştient
„În cazul unui romancier scrisul are loc mai ales în subconştient: în acele adâncuri este imprimat ultimul cuvânt, înainte ca primul cuvânt să apară pe foaia de hârtie.” [Graham Greene, Sfârşitul unei iubiri, Polirom, 2013, p. 49]
Apropo, cartea am cumpărat-o cu preţ redus, la cinci ani de la publicare. La standul cu cărţi la preţ redus am cumpărat şi James Joyce, Stephen eroul. „Greii” se pare că nu mai au căutare în mediocraţia literară de azi.
Logica absurdului
Lewis Caroll câştigă pe cartea absurdului. Toate personajele se pretează cu brio la jocul absurd pe care autorul îl propune fără a se retrage în culise. Logica în scrierile sale este facultativă. Se cultivă cu asiduitate gratuitul. Ce-i mai prost este că şi logica sentimentelor şi a relaţiilor între personaje este la rândul ei facultativă. E adevărat că se forţează realul, şi multora, sătui de convenţii, asta le place. Dar există nişte convenţii care ţin de logica... absurdului. Care nu poate ignora, oricât ar fi de absurd, resorturile intime ale naturii umane.
Dezordinea în proză
Toată lumea interesată de literatură şi de lingvistică ştie că dintre toate genurile literare, cel mai mare „grad de dezordine” în sensul din teoria informaţiei o întâlnim în poezie. Ei bine, Julio Cortázar sparge tiparele. Proza sa din 62: model de asamblare (un fel de „Prisencolinensinainciusol” — Celentano)”, deşi ar trece cu brio orice test de corectitudine gramaticală şi ortografică, ar face să se blocheze orice verificator de sens. Vorbesc de sensul ansamblului. Căci personajele, cu atâta consistenţă câtă o au, se referă în fiecare pagină, în fiecare paragraf, la fapte şi situaţii care nu s-au petrecut şi nu au existat până în acel moment ci se creează on line. Dialogurile, cu naturaleţea lor incontestabilă, ai zice că au fost surprinse în curtea unei instituţii de recuperare psihiatrică unde au ajuns persoane educate, manierate şi non-violente, despre care cineva aflat doar în trecere ar spune, ajungându-i la ureche, că se înscriu în totalitate între limitele normalului; în timp ce altcineva, adăstând mai multă vreme în respectiva curte, s-ar considera probabil victima involuntară a unui joc al absurdului. (De fapt, se cheamă suprarealism.) Materia epică — dacă putem vorbi de un epic — se reconfigurează non stop, dezordinea cognitivă devine totală, în timp ce ordinea estetică se presupune — unii presupun — că rămâne intactă. Sau poate chiar creşte. Te pomeneşti! O singură întrebare îmi vine în minte: când, în ce moment a considerat autorul să „acţiunea” s-a încheiat? Când s-a plictisit?
