1. Cît de actual mai este canonul estetic impus de Titu Maiorescu și perpetuat de marii noștri critici?
2. Care mai este rolul criticii de întîmpinare: și l-a păstrat pe cel de îndrumare axiologică, mai este necesară?
3. Revistele literare patronate de Uniunea Scriitorilor, și nu numai, reușesc să reflecte critic bogăția aparițiilor editoriale și, totodată, să le diagnosticheze cît mai aproape de valoarea lor literară?
4. Ce a favorizat diminuarea constantă, după ’89, a spiritului critic, însoțită de retragerea multor critici foarte activi înainte de Revoluție?
5. Care considerați că ar fi căile de revigorare a criticii, inclusiv a criticii de întîmpinare?
6. Mai are viitor critica literară așa cum s-a afirmat începînd cu Dacia literară a lui Mihail Kogălniceanu?
7. Este critica literară apanajul strict al criticilor literari (deși mai toți criticii nu își refuză practicarea altor genuri literare, și mulți cu evident succes, precum G. Călinescu, care considera că un critic trebuie să rateze în mai multe genuri)? Și, în același timp, poeții, generic spus, pot avea spirit critic?
Stimate domnule Spiridon,
M-ați invitat să iau parte la o anchetă a CV, „Critica literară azi”. Probabil că termenul a trecut, dar oricum nu aveam calificarea necesară — expertiza, cum i se spune astăzi — pentru o asemenea temă. Simt doar nevoia să vă transmit câteva gânduri, post factum.
Am optzeci și trei de ani și 12 volume de proză publicate. Știți câte cronici am avut în toată viața? Degetele de la mâini sunt prea multe pentru a le număra. Știți câte cronici am avut din propria inițiativă a criticului? Una.
Poate sunt cărțile mele proaste. Dumneavoastră știți mai bine judecând după textele literare pe care mi le-ați publicat de-a lungul timpului în CV. La fel, alte câteva zeci au apărut în alte reviste literare. Dar să admitem, sunt proaste cărțile. Și atunci de ce nici măcar cronici negative?
Poate n-am făcut destul pentru a-mi promova „produsele”. E adevărat. N-am cultivat relații literare, n-am știut să mă bag pe sub pielea persoanelor influente. Dimpotrivă, m-am îndoit de „strălucirea” unora, alde Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu sau Gabriel Liiceanu. Am părăsit Uniunea Scriitorilor. N-am făcut parte din ceea ce unii numesc „grupuri”, iar eu le-aș spune mai degrabă „găști”. Ce altceva puteam să fac? De fiecare dată când mi-a apărut o carte, am trimis-o personal unor critici sau unor redacții. Știți câte comentarii critice am avut din partea redacțiilor? Niciuna. Știți câți destinatari–persoane mi-au făcut cronici? Doi.
Așa că întrebările din chestionarul dumneavoastră pentru ancheta pe care v-ați propus-o nu au nicio relevanță pentru mine. În România nu există cultura generozității. Căci trebuie să fii generos să te apleci peste o scriere a unuia pe care nu-l cunoști, de pe urma căruia nu tragi niciun folos — vorba aia, eu (autor la o redacție) te laud, tu (de la altă redacție) mă lauzi. Și nu e vorba doar de mediul literar. Lipsa generozității, indolența, agresivitatea se simt în toate mediile, la toate nivelurile, chiar și „la firul ierbii”.
În România nu există nici cultul curiozității. Mi-aduc aminte de o discuție televizată, pe scena Ateneului, dintre Liiceanu și Amos Oz. Oz făcea, cum e și firesc, elogiul curiozității. Iar replica lui Liiceanu care a fost? La noi, știți, curiozitatea e asociată cu imixtiunea Securității în viața proprie!
Critica literară presupune onestitate, spirit critic. Autentic. Ceea ce nu e compatibil cu spiritul găștilor literare. De-aia literatura românească băltește la marginea literaturii universale. Iar oamenii citesc cărți românești doar la vârsta școlară, ca lecturi obligatorii. Iar ca adulți mai citesc din ele doar în calitate de autori: Ia să vedem, nu-i așa că confratele scrie mai prost ca mine?
Și așa mai departe.
Cu stimă,
Paul Tumanian
