Pe masa lungă din capul mai întunecat al sălii de festivităţi stăteau înşirate pachetele care urmau să fie dăruite copiilor salariaţilor. Toate semănau între ele: suluri de pânză, suluri de stofă, la vedere. Dacă n-ar fi fost banderolele roşii cu care erau legate, ar fi fost ca pe tejgheaua din magazin. Cineva din apropiere a pronunţat cu o şoaptă conspirativă cuvântul cupoane, şi Puiu a înţeles că era vorba de pachetele de pe masă. N-a înţeles însă dacă acel cuvânt era de bine sau de rău. Plin de curiozitate, s-a aplecat un pic în faţă şi, dincolo de tatăl său şi chiar dincolo de mama sa, a văzut două doamne cu feţele întocmai precum le erau vocile: conspirative, de cunoscătoare. Discutau în şoaptă. Puiu nu le cunoştea — probabil că nu erau colege de-ale tatălui său. Dar în sală se aflau, şi şedeau unul ici, altul colo — doar să vrei să-i vezi —, destui alţi oameni pe care îi cunoştea din vizitele pe care i le făcea destul de des tatălui său la magazin. Pe domnul Moga, vânzător încă de pe vremuri, l-a zărit undeva în stânga sălii, iar pe domnul Brumă, şi el vânzător cu experienţă, cum erau mai toţi — l-a văzut în dreapta, aproape de peretele fără ferestre. Şi mai era un bărbat ceva mai tânăr, dar nu foarte, slăbănog, care îi arătase cum se măsoară stofele folosindu-te de un semn făcut pe muchia tejghelei — numele i-l uitase însă.
Într-un capăt al mesei, cel dinspre fereastră, era aşezat pomul de iarnă, auster, rar şi chiar cam trist, înalt până în tavan, în vârf cu o stea în cinci colţuri, roşie, bordată cu auriu. În loc de globuri avea atârnate de crengi destul de multe cutii de carton, în formă de cuburi, legate şi ele cu funde roşii. Fundele erau aidoma banderolelor cu care erau legate pachetele înşirate pe masă. Crengile se lăsau foarte puţin sub greutatea acelor cutii, de unde Puiu a dedus că, deşi se vedea că au capac, erau totuşi goale... Până la urmă cupoane, cuvântul acela, trebuie să fi fost ceva de rău. Se aplecă pe spate şi ceea ce văzu fu şirul de spinări încovoiate ale celor care şedeau incomod pe banca lungă, fără spetează. Lumina palidă venită de afară le scotea în evidenţă curbura spinărilor. Cu toţii ascultau în tăcere discursul domnului înalt de la masa cu daruri, pe care Puiu nu-l cunoştea — poate că era directorul sau contabilul-şef sau cine ştie ce alt funcţionar cu funcţie mare. De la şirul de spinări privirea îi fugi afară pe fereastra dinspre stradă, unde iarna venise şi înconjurase cu un abur de gheaţă copacii desfrunziţi şi frontispiciul de deasupra intrării în biserica Sfânta Treime. Ochiul lui Dumnezeu, într-un triunghi albastru-deschis, răspândea pe acel frontispiciu raze aurii în toate direcţiile. În ciuda lor ziua rămânea geroasă şi mohorâtă. Din tonul vorbitorului puteai să-ţi dai seama că discursul său se apropia de sfârşit şi că în curând avea să înceapă împărţirea darurilor.
Tatăl său îl privi cu un zâmbet încurajator, cam forţat dar plin de bunăvoinţă, ca de obicei. Zâmbetul său mima nerăbdarea, îndemnându-l să-şi îndrepte atenţia către miezul serbării. Dar serbarea era difuză, miezul acela nu-l găseai nicăieri.
Copiii salariaţilor începură să fie invitaţi să vină să-şi ia cadourile din mâna organizatorului. Dar înainte de asta trebuiau să răspundă la câteva întrebări — despre şcoală şi despre familie — sau să stea în picioare în faţa mesei şi să fie martori la glumele pe care le făcea domnul care ţinuse discursul serbării de Anul Nou. Puiu l-a auzind vorbind de ajutorul pe care copiii îl puteau da părinţilor oferindu-le materialele primite cadou, pentru a-şi face haine, câte un costum sau câte un taior, mă rog, după preferinţa fiecăruia... Dar numai dacă au fost cuminţi! glumea domnul cel înalt. Se auzeau în sală râsete răzleţe, un fel de mârâieli vesele, de complezenţă, după care domnul cel înalt de la masa cu daruri striga alt nume, un alt copil se apropia de masă cu ochi strălucitori, organizatorul făcea încă o glumă, sala mârâia din nou cu veselie reţinută. Şi tot aşa. Până când Puiu s-au auzit şi el strigat. A ieşit în faţa întregii săli, bănuind că aspectul său şi întregul său fel de a fi erau prea grave pentru un copil de vârsta sa, ceea ce s-a adeverit, fiindcă nimeni din sală n-a râs şi n-a scos o vorbă, iar domnul de la masa cu daruri n-a găsit de cuviinţă să facă nicio glumă cu el, limitându-se să-l întrebe cum îl cheamă. Şi asta a fost tot.
Gata, serbarea se terminase şi toată lumea se ridicase să părăsească sala. Dar era acolo în fundul sălii o uşă căreia nimeni nu-i dădea nicio atenţie, şi nici el nu îşi amintea de uşa aceea şi nici dacă până atunci fusese sau nu închisă, acolo în colţul dinspre stradă al sălii de festivităţi. Acum era întredeschisă. Participanţii la serbare se perindau prin faţa ei, ieşind, şi nimeni nu-i dădea nicio atenţie. Cu toţii se îndreptau încet, fără să se poticnească unul de altul, sporovăind molcom, către uşa deschisă spre gerul de-afară. Se întrevedea printre nenumăratele picioare în mişcare înceată o porţiune din gheţuşul de pe trotuar, pe care lumina lăptoasă a zilei nu reuşise să-l dezgheţe. Gerul se strecura înăuntru pe deasupra pardoselii de ciment dar uşa aceea întredeschisă nu stătea în calea curentului rece. Gerul o ocolea şi se îndrepta cotind către picioarele mesei de lângă brad, pe care nu mai rămăsese niciun cadou. Iar în pragul acelei uşi întredeschise stătea o femeie — acum o vedea pentru prima oară — care semăna puţin cu doamna Viziru când le recita la orele de română, stând la catedră, poezii de Eminescu. Adică vibrând toată, plină de bucurie şi în acelaşi timp de melancolie. Puiu se oprise fără voia lui şi îşi îndreptase privirea spre semiîntunericul din acea încăpere.
— Vrei să vezi ce-i înăuntru? l-a îmbiat doamna din pragul uşii, surâzătoare şi plină de bunăvoinţă. Hai, vino să vezi, a spus. Şi a făcut un pas lateral făcându-i loc să intre. — Cum te cheamă? l-a întrebat în timp ce el păşea pragul.
— Puiu, a răspuns el, privind cu curiozitate în interiorul încăperii.
— Puiu? a spus doamna care semăna cu profesoara de română, având aerul că primise exact răspunsul la care se aştepta. Foarte bine, nu-i nevoie să-mi spui mai mult.
A întins mâna către întrerupătorul de lângă tocul uşii şi s-a aprins o lumină slabă. Întunericul s-a retras din mijlocul încăperii. De-a lungul pereţilor se înălţau etajere de lemn, pe care zăceau în umbră suluri de stofă de culori diferite, dar toate culori închise.
— Ia spune, ce vrei să vezi aici? a continuat doamna cea prietenoasă. Stofele? Ai mai văzut vreodată atât de multe la un loc?
— Am văzut la tata în magazin. Dar...
— Nu erau atât de multe, nu? l-a ajutat ea.
Puiu a scuturat din cap ca să-i facă plăcere dar şi pentru că într-adevăr nu erau atât de multe în magazinul unde vindea tatăl său.
— Hai, vino să-ţi arăt, a spus doamna. Şi a făcut doi paşi către mijlocul încăperii, mai aproape de lumină. Vezi ce sală mare? Nu te aşteptai, nu? Puiu a clătinat din cap. Nu cred că te interesează ce fel de materiale sunt, a presupus ea. Doar culorile, nu-i aşa?... Ia uite, aici avem o stofă roşie, groasă, de iarnă, numai bună de-un mantou pentru o doamnă elegantă. Ce zici? Mama ta e elegantă? Puiu a ridicat din umeri neştiind ce să-i răspundă. După cum eşti tu îmbrăcat, cred că e o femeie cu gust. Nu trebuie să ai prea mulţi bani ca să te îmbraci cu gust. Doamna a aşteptat de la el o părere preţ de vreo două secunde, privindu-l întrebător. Şi, cum el nu şi-a spus părerea, a continuat arătând către un sul: — Sau, asta. Ia uite. Ce zici? O stofă maro cu dunguliţe, pentru un costum bărbătesc la două rânduri. Ştii ce-i aia un costum la două rânduri? Nu ştii? Nu contează. E un costum elegant, pentru ocazii.
Trecură împreună pe sub lumina chioară din mijlocul încăperii şi doamna nu-l slăbea din ochi, iar când arăta spre rafturile cu materiale pentru mantouri şi pentru costume şi pentru taioare, aproape că nu se uita către ceea ce arăta. Părea că ştie pe dinafară locul fiecăruia.
— Tu vrei să-ţi faci un costum? l-a iscodit ea cu interes.
— Ce sunt alea cupoane? a întrebat Puiu.
Doamna a făcut ochii mari, surprinsă şi totodată amuzată. Ba chiar a chicotit veselă. Adică se putea presupune că a fost plăcut surprinsă.
— Cupoane?! Şi a râs ea fără reţinere. Imediat apoi a schimbat complet tonul şi a spus: — Te rog să mă ierţi. Tatăl tău nu vorbeşte niciodată acasă despre ce vinde la magazin? Nici despre ce-i rămâne? Cuponul este o bucată de material dintr-un val... adică dintr-un sul — i-a explicat ea cu răbdare —, care rămâne după ce îl vinzi aproape pe tot, iar din bucata aia rămasă nu prea mai poţi să vinzi o altă parte din ea, fiindcă şi-aşa e prea mică. Adică dacă ai vinde o parte, bucata rămasă ar fi atât de scurtă că n-ar mai cumpăra-o nimeni. Înţelegi? Ei bine, aia se cheamă cupon. Bine. Cu asta e lămurit, da?
Puiu încuviinţă din cap.
— Ca să revenim, a reluat ea, tu ai vrea să-ţi faci un costum? Nu? De ce nu? Nici cu pantaloni scurţi, ca pentru copii? Să ştii că se poartă. Sau cel puţin se purta pe vremuri, când lumea era mai elegantă şi avea mai mult bun-gust.
Doamna s-a oprit şi l-a întrebat:
— Mai vrei să vezi materiale?
Puiu a negat, uşor neliniştit şi uşor iritat.
— Când ai să fii mare ai să doreşti să-ţi faci şi tu un costum, sunt sigură, a spus doamna.
Puiu a ieşit din încăperea cu suluri de stofă şi s-a trezit din nou în sala de festivităţi. Numai că sala era acum goală, cu şirurile de bănci şi de scaune desperecheate, în neorânduială. Adică ridicându-se în picioare le lăsaseră deplasate de la locurile lor. Iar de el uitaseră şi închiseseră uşa cu geam care dădea în stradă.
A deschis acea uşă dar ceva l-a făcut să zăbovească câteva clipe în cadrul uşii. S-a întors în prag şi a privit încă o dată sala, cu numai câteva minute înainte plină. Dinăuntru se simţea venind căldura stătută a orelor de serbare, un damf de necurăţenie şi de parfumuri străine, toate deja amintire, poate, cândva, după un timp lung, plăcută. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Stofe
