Între casa domnului Cezar şi cea a fratelui său Rudolf, din fundul curţii, unde am locuit după întoarcerea domnului Alfons din deportare, firele electrice erau trase prin aer, cam la trei metri înălţime, trecând pe deasupra gardului cu proprietatea învecinată, a familiei croitorului Cârciumaru. Cele două case erau despărţite de vreo douăzeci şi cinci de metri de grădină. Firele electrice străbăteau o pădure întreagă de crengi şi, ceea ce era mai rău, izolaţia lor se mâncase cu anii, aşa că firele rămăseseră, practic, neizolate. Proprietarii n-aveau bani să le înlocuiască, iar noi, nici atât. Deja se întâmplase de câteva ori ca, la vijelie, firele să se atingă între ele, să iasă scântei şi să se ardă siguranţa. Tabloul electric împreună cu unicul contor pentru toate cele trei case era fixat pe peretele dinspre stradă al casei domnului Alfons Hoepfner. Chiar dacă nu eram decât un puştiulică, deja mă specializasem în înlocuirea siguranţelor şi aveam în permanenţă la îndemână, într-o cutie, un mănunchi întreg de bucăţi de liţă de cupru pentru orice eventualitate. Asta, şi pentru că de o bucată de vreme meşteream cu plăcere încercând să repar tot felul de vechituri electrice, pe care alţii le aruncau, iar eu mă grăbeam să le recuperez, în speranţa să-i fericesc pe ai mei cu „aparate” de care, altminteri, nu avuseseră parte niciodată. Printre altele, mă ocupasem de un fier de călcat electric — ehei, dacă mi-ar fi venit în minte gândul cel bun să-l păstrez, astăzi aş fi putut lua pe el o grămadă de bani la un târg de vechituri. Partea proastă cu acel fier de călcat era că rezistenţa din interior, înfăşurată pe o folie de mică, se ardea mereu de veche ce era, nu se preta la înnădire şi nici n-aveam cu ce s-o înlocuiesc. Aşa că trebuia s-o tot scurtez pe măsură ce se ardeau porţiuni din ea, şi după fiecare scurtare fierul se încingea tot mai tare şi mai repede, ajungând la un moment dat să facă flamă — care se vedea ţâşnind din interior — şi, bineînţeles să topească siguranţa... Apoi a fost povestea cu lampa de noapte pe care am improvizat-o dintr-un felinar de exterior, căpătat de la domnul Hoepfner, din magazia lui cu vechituri. Era un tub lung de metal, de vreo jumătate de metru, uşor curbat, cu soclu şi c-un abajur de sticlă în capăt. Partea proastă cu acea lampă de noapte a fost că a trebuit să montez pentru prima oară în viaţa mea un întrerupător, altminteri elegant şi încă în stare de funcţionare, în formă de bulb, din ebonită maro, doar un pic plesnit, care urma să atârne la capătul unui fir sub soclul lămpii fixat în perete. Ei bine — treabă descalificantă pentru un viitor fizician! — am luat cele două fire care veneau de la priză şi le-am legat la bornele întrerupătorului. Flama a ţâşnit chiar în pumnul meu, din interiorul ebonitei, la prima apăsare de buton. Mare dobitoc! Nu cumva să spui la şcoală ce-ai fost în stare să faci — mi-am zis — că nici la literatura română n-ai să capeţi notă de trecere! Altminteri însă, lampa arăta destul de bine, globul, care era galben, răspândea, seara, în cameră o lumină plăcută. Chiar şi mama l-a acceptat după ce am înfrumuseţat lampa vopsind-o cu ulei bej, deşi de felul ei era reticentă la inovaţiile mele de toate felurile, electrice sau neelectrice. Şi, în treacăt fie spus, reticentă era la orice fel de inovaţii.
Cu firele de afară însă — cele rămase neizolate — spectacolul ar fi putut să iasă grandios dacă n-ar fi ieşit dramatic.
Într-o zi, uitând de ele, am aruncat în joacă un retevei în direcţia lor. L-am aruncat cu putere, astfel că firele nu numai că s-au atins, cum se-ntâmpla în caz de vijelie, dar pur şi simplu s-au împletit unul cu celălalt. Ceea ce a urmat, jerba de artificii care s-a propagat, sfârâind, de-a lungul firelor, de la un capăt la celălalt, m-a lăsat perplex de uimire şi de spaimă. Dezastrul a trecut dincolo de siguranţa de la tabloul electric şi a ars-o şi pe cea de la stâlpul din stradă. Timp de câteva secunde am trăit terorizat de gândul că produsesem cea mai mare catastrofă din viaţa mea. Vina era a mea, în întregime a mea şi n-aveam absolut nicio scuză... Următoarele vreo două ore mi le-am petrecut alergând pe străzi, cu gura uscată de emoţie, să-i găsesc pe electricienii de la Întreprinderea Comunală — unde de altfel lucra şi tata ca funcţionar —, să le explic ce se întâmplase, să-i rog să mă ierte că-i pun pe drumuri dar trebuia neapărat să vină să schimbe siguranţa din vârful stâlpului fiindcă toată curtea rămăsese fără lumină din cauza mea — se însera deja şi cu toţii, cei mari, aveau să-şi petreacă seara pe întuneric, nu mai puteau să se aşeze la masă, domnul Hoepfner nu mai putea asculta radioul, tata avea să se întoarcă în curând acasă şi avea să rămână consternat de cele întâmplate, la fel şi domnul Peiu, lauda doamnei Hoepfner cum că îi pronunţam bine numele nu mai avea nicio valoare atâta vreme cât stătea pe întuneric din vina mea, doamnei Peiu degeaba îi spuneam politicos bună ziua când treceam prin faţa casei lor şi de bună seamă că nici nu meritam să-mi răspundă la salut, iar Gabi Hoepfner, când avea să afle cine-i vinovatul, avea să mă ia drept un tontulică fără simţul responsabilităţii şi avea să regrete că mă luase la serbarea lor de sfârşit de an la liceul Iulia Hasdeu — totul avea să se răstoarne cu susul în jos.
Noroc că electricianul de Întreprinderea Comunală a venit prompt, s-a căţărat sprinten în vârful stâlpului şi a schimbat siguranţa în doi timpi şi trei mişcări. Şi odată cu asta lumea întreagă s-a reaşezat pe făgaşul ei normal c-un oftat de uşurare. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
