Vara, când fereastra camerei unde dormeam rămânea deschisă peste noapte, se auzeau uneori, de la o depărtare de vreo doi kilometri, trenurile care treceau pe Valea Prahovei. Nu în toate nopţile. Doar în cele binecuvântate. Trebuia ca sufletul să-ţi fie împăcat şi urechea să-ţi rămână trează până la ore târzii şi atentă să capteze toate vibraţiile venite din Univers. Căci din Univers venea vibraţia îndepărtată a trenului — ecoul ei. Era un fel de cometă care ştiam că umple Valea Prahovei de lumină trecătoare şi de vuiet al roţilor, care se revarsă apoi peste dealuri de-o parte, şi, de cealaltă, peste terasa geologică pe care era clădită Câmpina. Eram eu însumi în acel tren şi sufletu-mi limpezit de măruntele preocupări cotidiene se contopea doar cu mişcarea şi cu noaptea, şi urma să cobor, sau puteam să cobor, în gări pe care încă n-avusesem prilejul să le cunosc ci doar le auzisem numele înşirate la megafoanele gării oraşului meu — Sighişoara, Cluj, Oradea... Toate oraşele care dormeau la ora aceea târzie din noapte îmi apăreau, toate simultan, îmi apăreau — aievea — străzile lor pustii peste care sfârâiau tăcut ca lumânările din candelabre felinarele străzilor, măturate blând de adierea nopţii, unde aveam tot viitorul în faţă s-ajung cândva... La doi paşi, în celălalt pat din cameră, dormea mama, dincolo, în odăiţa–bucătărie, dormea tata, şi toată suflarea dormea în oraş, numai urechea mea stătea de veghe, fermecată, să capteze timpul universal care se revărsa îndepărtat din Valea Prahovei la trecerea trenurilor de noapte.
***
*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
