Mania mea de colecţionar a îmbrăţişat şi extemporalele din timpul şcolii. Le tot strângeam până ce teancul atingea o anumită grosime, după care, urmând un îndemn cu care, retrospectiv, nu prea am motive să mă mândresc, începea trierea. Cu alte cuvinte, le păstram pe cele cu note bune şi le aruncam pe celelalte. M-am descotorosit de acestea din urmă, după cum, mai târziu, aveam să mă descotorosesc — sau să încerc să mă descotorosesc — de toate semnele neconvenabile ale trecutului. De semnele materiale, ca şi de semnele lăuntrice, sufleteşti. Dacă stau să mă gândesc de ce am făcut-o, nimic lăudabil nu pare să iasă la iveală. Oricum aş suci-o şi aş învârti-o, concluzia se desprinde implacabil: am fost — şi am rămas — dornic să-mi înfrumuseţez trecutul.
Dar dacă am purces la acea triere, mi-am făcut mai mult rău decât bine. Pentru că operaţia de triere este aceea care mi-a rămas în amintire — mai pregnant decât colecţionarea în sine —, cu întreaga ei semnificaţie negativă. Ar fi trebuit să le păstrez pe toate, nu? Acele extemporale cu note proaste (mai bine zis mediocre, căci am avut de fapt puţine cu note de-a dreptul proaste) mi-ar fi arătat mai târziu, răsfoindu-le (căci dacă n-ar fi urmat să le răsfoiesc, colecţionarea s-ar fi dovedit perfect inutilă), aş fi avut în faţă oglinda mediocrităţii mele ca elev. Aruncându-le, am ajuns oare să mă privesc într-un alt fel de oglindă, mai îngăduitoare? Nicidecum. Dimpotrivă, selecţia pe care am făcut-o, rămasă în amintire, cum spuneam — căci n-au reuşit de-a lungul anilor s-o elimin din memorie —, adaugă mediocrităţii impostura: judecat după colecţia de extemporale cu note bune, sunt nevoit să mă recunosc drept un fals performer, i.e. impostor. Atunci, de ce nu le-am aruncat pe toate? Speram oare, răsfoind peste ani colecţia de extemporale, toate cu note bune, să fi uitat că ea arată aşa cum arată în urma unei operaţii de triere? Foarte puţin probabil. Atunci, poate speram ca extemporalele cu note bune să se fi constituit la un moment dat într-un stimulent pentru a mă ridica la nivelul propriei mele imagini meritorii? Sau nu le-am aruncat pe toate pentru că eram un sentimental? Este oare colecţionarul un sentimental?
Naţiunile îşi înfrumuseţează trecutul dintr-un instinct — instituţionalizat — de supravieţuire, glorificându-şi istoria şi adăugând fapte de glorie acolo unde se resimte cu acuitate lipsa acestora. Nimic condamnabil în asta. Indivizii, la rândul lor, îşi înfrumuseţează — iată — trecutul descotorosindu-se de cât mai multe dintre eşecuri.
De fapt, practic toată viaţa n-a încetat să mă mă preocupe, cum spuneam, descotorosirea de fel de fel de semne ale eşecurilor trecute — fotografii nereuşite ale chipului meu sau făcute în compania unor persoane devenite între timp dezagreabile, însemnări care dezvăluiau trăsături reprobabile ale caracterului meu, texte care nu mi-au mai plăcut, şi nu neapărat pentru că am găsit ulterior neizbutite respectivele texte ci pentru că îmi dezvăluiau lipsa talentului, sau, într-un fel, o durată inacceptabil de mare a uceniciei pe drumul meu către performanţă.
De la o vreme, după schimbarea de regim din ’89, semnelor eşecurilor personale au început să se adauge semnele eşecurilor timpului în care mi-am trăit (totuşi) cea mai mare parte a vieţii. O revistă veche, un prospect turistic (perimat şi mincinos), un ambalaj de ciocolată folosit ca semn de carte şi uitat într-o carte rămasă necitită din vremurile cele detestabile. Toate memento-uri ale pasivităţii mele trecute ca om al cetăţii. Să le păstrez oare? Sau să le arunc?
Dar oare de ce mă mai întreb? Pentru le-am şi aruncat pe toate. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
