Mai întâi a fost visul din noaptea trecută. Eugen încerca să citească ceva — să desluşească nişte litere sau nişte cifre sau combinaţii de litere cu cifre pe o pagină de carte pe care cădea o lumină slabă. Nu era un vis nou — ca şi alte vise, se repeta la intervale mai lungi sau mai scurte, cu mici variaţii. În fiecare vis îşi dădea silinţa să citească nişte cuvinte, când de fapt era conştient de un singur lucru: că în vis niciodată nu poţi să fii sigur că ai citit ceva corect. Avea la un moment dat impresia, în visele sale repetate, că sensul celor citite începe să se clarifice, dar până la urmă se impunea recunoaşterea că acea impresie era hrănită mai mult de dorinţa fierbinte de reuşită decât de realitate. Realitate, vorba vine!... La fel şi acum, conştient, în toiul ultimului său vis, că eşuase în celelalte vise similare să ducă până la capăt desluşirea cuvintelor, eşecul aproape că îl amuza — începea să intre în firea lucrurilor. Şi totuşi persevera. În clipa când, cu toată atenţia concentrată, i se părea — din nou — că a prins detalii certe în succesiunea de litere, acele litere deveneau mişcătoare, instabile, înlocuindu-se necontenit una pe alta, şi nu mai putea reţine nimic. În afară de un singur lucru — că ceea ce reuşea să vadă nu erau cuvinte cu sens ştiut, cuvinte cunoscute — nu, erau doar secvenţe de litere disparate, pe care el era dispus să le reţină chiar şi aşa, fără un sens precis, doar în virtutea speranţei că până la urmă scrisul poate fi desluşit, într-un fel sau într-altul, chiar şi in vis.
Chiar în acea dimineaţă Eugen o luă pe străzi — pe traseul cunoscut către magazinele unde îşi făcea cumpărăturile zilnice. O carte de vânzare îi atrase atenţia şi se opri. Trasă în celofan, îşi etala, sobră, nuanţele de albastru discret pe consola unui chioşc de ziare şi reviste de unde nu mai cumpărase nimic de foarte multă vreme. Era una din acele cărţi pe care marile cotidiene le ataşează la ediţiile dintr-o anumită zi a săptămânii pentru a-şi spori vânzarea. Într-o dispoziţie de cumpărat orice, se aplecă spre carte. Era un autor de care nu mai auzise, dar nu conta. Nici pentru vânzătoare se pare că nu conta — îi vându cartea c-un zâmbet politicos, sau un pic mai mult decât politicos, destinat, poate, clienţilor pe care îi aprecia fiindcă se arătau interesaţi de cărţile serioase şi mai puţin de ziarele de scandal.
Celofanul era foarte bine întins peste coperta de carton tare — lucea în lumina zilei însorite, cu uşoare vălurele tensionate în jurul colţurilor. Îndepărtându-se de chioşc, Eugen fu tentat să rupă celofanul şi să citească neîntârziat, din mers, primele câteva fraze din carte. Era însă o plăcere pe care o amâna de fiecare dată când cumpăra o carte trasă în celofan. Apoi uită de carte şi nu-şi aminti de ea decât seara târziu, înainte de a se băga în pat. Atunci era însă prea obosit şi adormi foarte curând. Cartea rămase pe noptieră, în lumina veiozei, cu celofanul întins impecabil peste copertele tari, doar uşor vălurit în jurul colţurilor.
*** *Din volumul de povestiri Femeia din metrou
