Se nimeriseră împreună, el şi Zina, într-o gară mică. Voiau să plece, să se întoarcă acasă, dar nu aveau nicio posibilitate fiindcă niciun tren interregio nu trecea prin acea gară. Singura lor posibilitate era un tren local, cu numai două vagoane, care să le facă legătura cu o gară mai mare, unde ar fi urmat să ia un interregio, pe cel dorit. *** *Din volumul de povestiri Femeia din metrou
Au fost nevoiţi să alerge ca să prindă trenul local. Odată urcaţi, uşa se închise în urma lor şi trenul cu cele două vagoane era deja în mişcare. Conductorul trecu grăbit, Lucian nici nu apucă să-l întrebe cât dura călătoria, că şi ajunseră la destinaţie.
Destinaţia fu însă iluzorie: prin gara unde coborâseră se dovedi că nu trecea niciun tren interregio, aşa cum se aşteptaseră. Pripită, Zina se dăduse jos şi apucase deja să se îndepărteze pe peron, când el se văzu nevoit s-o strige, cerându-i să urce imediat înapoi. Se miră el însuşi de emoţia din strigătul său. Trenul lor local, cel cu două vagoane, se înapoia neîntârziat în mica gară unde se îmbarcaseră.
Călătoria dus-întors nu durase decât câteva minute şi se dovedise a fi zadarnică: o fundătură de cale ferată, cum s-ar spune. Ce avea să urmeze, Lucian nu avea habar. Stăruia doar gustul amar al eşecului şi al zădărniciei.
Cu sau fără Zina.
Nici nu te îndepărtai bine de gară că te şi pomeneai pe o stradă nu prea largă ce şerpuia pe un povârniş în jos, ocolind unele dintre clădirile masive ale oraşului pe care nu îl cunoşteau, sau tăind-o prin interiorul altora, al căror parter servea exclusiv de pasaj rutier. Intrând într-un pasaj, nu aveai nicio idee, în primul moment, ce perspectivă avea să ţi se deschidă înaintea ochilor când aveai să ieşi din nou la lumină.
Maşini circulau peste tot, ca nişte mecanisme teleghidate, luând curbele cu eleganţă profesională. Nicăieri, nici urmă de trotuar, nici urmă de oameni.
