Laurian și Laura (15)

Căpșunica

Vreo două nopți care urmară Margareta-Nebuna nu mai ieși pe balcon să-și strige soarta ticăloasă: probabil că o duseseră la arestul comisariatului armatei și nu-i mai dăduseră drumul la fel de repede ca înainte. Laurian avu parte de liniște și rămase treaz multe ore, întins pe spate, cu mâinile sub ceafă, gândindu-se la festele pe care i le juca destinul, lui și mai ales Laurei. Pe ea mai ales ajutând-o. Deși nu se știe niciodată. Își aminti de puținele lor întâlniri și mai ales de întâlnirea de noapte de la gară, unde Laura venise să-și ia rămas bun când el se hotărâse să plece către Vest, dar întâlniseră în gară trenurile înghețate venite din Nord. Se gândi și la atenționările venite din partea familiei și îndeosebi din partea mamei în ceea ce o privea pe Laura și o eventuală relație a lui cu ea. De-acum lucrurile erau pe deplin și definitiv clarificate. Și totuși, întâlnirea cu ea, din întâmplare, acum câteva zile îi făcuse o mare și neașteptată plăcere.
   Era clar că îngrijitoarea Gherghița îi purta pică de când Laurian avusese privilegiul să fie scutit de obligația de a-i fi partener la spălatul dușumelelor în sala de sport. De aceea se arătă mai acră ca niciodată când se apropie de el pe holul de la intrarea principală, să-l anunțe că e căutat la telefon.
   — Unde? întrebă Laurian, surprins.
   Îngrijitoarea Gherghița îndreptă teul pentru cârpa de spălat pe jos spre ușa administratorului sălii, făcu din bărbie un semn de misiune încheiată, pe care și-o îndeplinea cu scârbă și îi întoarse spatele, dispărând.
   Cine putea să-l sune? Îi trecu prin minte că îl căutau Flaviu și Amelia. Dar de unde să fi avut ei numărul de telefon al administratorului și mai ales de unde atâta îndrăzneală, să-l deranjeze tocmai pe el?
   Ușa de la biroul administratorului era capitonată — o lucrătură nouă, de piele, cu bumbi în vârfurile romburilor în relief. Nici nu știu unde să bată dar până la urmă găsi că se putea folosi de plăcuța îngustă, de alamă, de la clanță.
   Intrând, se trezi în spațiul vast al unui birou de mare șef. Înainte de orice, privirea îi căzu pe receptorul negru, care îl aștepta culcat pe-o rână lângă aparat, conectat cu cineva, nu se știa cine, de la un capăt îndepărtat. Apoi observă poziția aproape grotescă a administratorului în persoană, care ședea într-un jilț, capitonat și el, aproape la fel ca și ușa, cu capul cumva înfundat între umeri. Dar ceea ce era aproape de necrezut, administratorul îl întâmpina c-un zâmbet binevoitor și întindea o mână în chip de invitație amabilă spre receptorul care aștepta culcat.
   — Hai, Timotei, răspunde.
   Laurian își învinse sfiala și duse timid receptorul la ureche: — Alo.
   — Mai cu viață, Timotei, ce dracu! interveni administratorul. Și rămase pe jilțul său, cu ochii pe Laurian, continuând să-i zâmbească, nefiresc de binevoitor. Avea să stea și să-l asculte, ca la vorbitor.
   O voce veselă feminină, cunoscută, răsună în receptor venind de departe și totuși aproape:
   — Hei, Laurian! Unde ți-a dispărut aplombul?
   Era Laura. Cum el rămăsese mut, continuă tot ea:
   — Ține receptorul bine lipit de ureche, să nu se-audă. Știu că e cineva de față. Îl ții lipit?
   — Da, îngăimă Laurian.
   — Mă-ntrebam dacă n-ai vrea sa ne vedem, continuă ea pe tonul cel mai firesc.
   Laurian răspunse din nou cu o mică întârziere:
   — Sigur... Unde, la restaurant?
   — Mă gândeam că ai putea veni la mine. Sunt singură pentru o zi sau două. Ce zici?
   Buimăcit, Laurian dădu din cap uitând să răspundă cu voce tare.
   — N-am înțeles ce-ai spus, insistă ea — și o mică nervozitate se insinuă în glasul ei. Da sau nu?
   În receptor se auzea cu claritate vocea unei soprane cântând în triluri o arie de operă, poate din Traviata.
   — Asculți muzică? o întrebă.
   Se aștepta ca ea să-i răspundă: Ți s-a părut. Dar Laura îi răspunse:
   — Da, am dat drumul la radio în așteptarea convorbirii cu tine. Deci cum rămâne, vii la mine?
   — Da, răspunse el în cele din urmă.
   — Foarte bine, spuse ea simplu. L-am trimis pe Teo să te ia cu mașina. Te așteaptă în fața sălii. Și adăugă: — Hai, că poate îți găsesc prin casă un palton ca lumea, să nu te mai văd în mantaua aia militară.
   — Teo?... îngăimă el.
   Dar Laura deja închisese. Laurian rămăsese cu ochii pe fereastră, fără să vadă nimic.
   — Hei, Timotei! îl trezi din visare administratorul. Pune receptorul la loc în furcă. Se ridică de la birou și îl însoți până la ușă, împingându-l ușurel de braț. — Când te-ntorci, poate îți căutăm o odăiță mai acătării pe undeva. Ce zici? Bine?
   În fața intrării îl aștepta, trasă la scară, o mașină de teren vopsită în kaki, cu cauciucuri groase, la fel ca cele ale armatei. Mașina avea în față un grătar de radiator solid, cu bare asemenea gratiilor de la închisoare între două faruri ca doi ochi bulbucați de broască.
   Laurian recunoscu prea puține din străzile pe care îl ducea mașina în zbor. Nu că se schimbase cine știe ce, dar altceva este să vezi orașul prin parbrizul unei mașini puternice, așezat pe locul de lângă șofer. La volan, Teo, purtând aceeași scurtă de piele ca și în ziua când o întâlnise pe Laura, și aceiași ochelari de soare, nu își întoarse niciodată fața spre Laurian, ci conduse în tăcere. Doar o dată, cu puțin înainte de a ajunge, spuse pe un ton neutru, totuși neascunzându-și mândria:
   — Are două diferențiale. Urcă o pantă de treizeci de grade ca pe nimica. Câteva minute mai târziu opri mașina în fața unei vile impozante și anunță: — Aicea e.
   Laurian coborî din mașină și se opri impresionat în mijlocul trotuarului. O perdea se mișcă la una ferestrele de la etajul întâi. Un gard de zid cu grilaj artistic apăra casa de trotuarul cu trecători. Iar într-o parte a porții se înălța o gheretă cu paznic militar. Prin ferestruica gheretei Laurian zări conturându-se vag un cap de soldat. De cealaltă parte, în interiorul curții de astă dată, se afla o cușcă de câine, prin deschizătura căreia se ițea un botic ascuțit, roșcat, care nu dădea niciun semn că ar avea vreo intenție să iasă de acolo.
   În ușă se ivi Laura în persoană, singură, înaltă și suplă, toată numai zâmbet, într-un capot de casă, de atlaz bej, lung până în călcâie, încheiat cu un singur nasture în față, la nivelul taliei.
   — Hai, îndrăznește.
   Se dădu într-o parte lăsându-l să treacă pe lângă ea. Mirosea frumos Laura, a lavandă sau cam așa ceva. Radioul se auzea cântând discret undeva în interiorul umbros și primitor al casei străine, aceeași arie de operă, sau poate alta. O manta militară, de ofițer de rang înalt, era atârnată într-un cuier, pe hol, iar într-un cârlig deasupra, un chipiu de gală, cu frunze de laur și ceapraz aurii pe o bandă roșie. De ce tocmai roșie? Laura trecu indiferentă pe lângă acel cuier și îl conduse spre dreapta, într-o cameră încăpătoare, unde o bătrână binevoitoare se dădu la o parte din fața ușii, lăsând să iasă la iveală o masă mare, cu tacâmuri pentru două persoane, pregătită pentru dejun.
   — Ea e Babușka, i-o prezentă Laura.
   Bătrâna se înclină politicoasă către Laurian și rămase în așteptare, tăcută.
   — M-am gândit că n-ar strica să stăm mai întâi la masă. Dar înainte de asta, hai să vedem ce găsim de îmbrăcat pentru tine.
   Trecură într-o cameră alăturată, mai mică, unde Laura scosese și lăsase aruncate pe un pat o mulțime de haine, pantaloni, pulovere și vreo două paltoane.
   — Ale soțului tău? se interesă Laurian.
   — O, nu! râse Laura. Soțul meu e mult mai gras. Lucrurile astea fac parte din zestrea mea de haine vechi! glumi ea. Bine, te las să-ți alegi și să te schimbi, iar eu te aștept alături.
   Ieși și închise ușa în urma ei.
   — O, așa da! se bucură ea când Laurian își făcu apariția într-un costum maro deschis, aproape nou, decât că nu foarte bine călcat și cu-n palton pe care și-l alesese pe brațul îndoit. Ai gusturi bune, bravo!
   — Să vedem ce explicații găsesc pentru cei de la sala de gimnastică.
   — N-avea grijă, n-o să fie o surpriză prea mare, ei cam știu ce se-ntâmplă.
   — Chiar știu oare?
   — Te asigur că în ziua de azi se știu mult mai multe lucruri decât s-ar putea crede.
   — Tu nu riști nimica? se interesă Laurian.
   Laura ridică din umeri:
   — Am încredere în Teo, cred că ți-am mai spus.
   Laurian se gândi să-i spună: Eu n-aș avea. Și nici în Babușka asta a ta. Dar nu scoase o vorbă.
   — Încep să servesc, doamnă, spuse Babușka. Da? Și ieși din cameră fără a mai aștepta răspunsul.
   — Vasăzică ai și servitori! se minună Laurian în lipsa ei.
   — Nu, Laurian, îl contrazise Laura, Babușka nu-i servitoare. Noi nu mai avem servitori în ziua de azi. Gândește-te că pur și simplu pentru ea e o slujbă la fel ca oricare alta. Putea la fel de bine să lucreze la un restaurant. Sau la o fabrică, de ce nu?
   Era cât se poate de rezonabilă și Laurian o înțelese. Spuse, cu nostalgia trecutului:
   — Ți-aduci aminte când am comandat la restaurant rulouri de vinete cu șuncă și roquefort?
   — O, da! Eram tineri și nesăbuiți pe-atunci. Astăzi ar trebui să fim mult mai chibzuiți.
   — Și suntem? o provocă Laurian.
   Laura îi înfruntă privirea și își miji ochii, cu o expresie cumva de șiretenie copilărească.
   — Ar trebui să fim, întări ea. Să nu te-aștepți ca Babușka să ne-aducă cine știe ce. O să fim modești astăzi.
   — Eu am așteptări în alte privințe, spuse Laurian cu subînțeles.
   — Și eu la fel, îi răspunse Laura — tot cu subînțeles; doar că având în vedere altceva.
   Dar aluziile rămâneau în urmă, Laura se întorcea de-a dreptul la lucrurile serioase.
   — Eram egoiști pe-atuncea, Laurian, spuse ea cu vizibil regret.
   — Azi nu mai suntem? o provocă el din nou.
   — Ne străduim, răspunse ea și rămase pe gânduri.
   — Soțul tău cu ce se ocupă? o întrebă abrupt.
   Ea stătu și îl privi lung, cu fața marcată de o undă de îndoială.
   — Cu ideologia, spuse. Nu știu dacă știi ce-i aia.
   — Cred că am mai auzit cuvântul. Dacă îmi amintesc bine, mai ales cât am stat închis.
   — Ei, da, admise ea, e un loc unde ideologia prinde bine.
   — Prinde bine și stinge dorințele, completă el mucalit.
   Laura întoarse capul spre el, înveselită, ca și cum abia cu o clipă înainte l-ar fi redescoperit.
   Babușka tocmai intra pe ușă aducând pe-o tavă primul fel.

   Se întunecase de mult atunci când Laura îi spusese: Bagă-te în pat și așteaptă-mă să mă-ntorc de la baie.
   Plapuma era călduroasă, catifelată și mirosea a fier de călcat. În șifonier trebuie să fi fost haine străine, civile și militare, sumbre pentru cineva care și-ar fi luat inima în dinți să deschidă ușa. Dar nu prea mai conta. O vreme, Laurian se uită la lustra cu două brațe din tavan. Era stinsă și lumina roșietică ce lăsa jumătate din dormitor în semiîntuneric venea de la veioza de la capul patului. Își petrecuse aproape o jumătate de oră în cada umplută cu apă până la subțiori, cum nu i se mai întâmplase de nici nu mai ținea aminte. La un moment dat, culcat în acea cadă îl cuprinsese somnul. La fel și acum, întins pe spate, gol, în așteptarea Laurei, se simțea din nou toropit și reconfortat de lentoarea timpului. Se întoarse pe-o rână și observă pe etajera de la perete, cât să întindă o mână, o carte pentru copii: Căpșunica și prietenii ei. Era plăcut s-o țină în mână: avea coperțile tari și lucioase și multe poze colorate. Căpșunica era o fată cu cap de căpșună și o fustiță scurtă și încrețită, ca de balerină. Era la o vârstă când încă nu-i înmuguriseră sânii, sau, dacă asta se întâmplase, ilustratorul nu se arătase grăbit s-o arate. De fapt nu-i vedea fața, dar o simțea întinsă alături de el, caldă și prietenoasă. Poate că se întorsese Laura și se strecurase pe nesimțite sub plapumă, lângă el, și avea trupul mult mai tânăr decât își putuse el imagina vreodată. Se simțea cuprins de dorință, încerca să-i tragă în jos chiloții și, într-un fel, asta era amuzant pentru amândoi fiindcă se tărăgăna. Nici pentru el nu era o grabă prea mare, dar pentru ea opoziția era destul de vagă. La un moment dat însă, ceva se reînfiripă brusc de lângă el și de sub el cu o mișcare pripită, lăsând în urmă o absență și Căpșunica era înapoi pe coperta cărții, veselă și scuzându-se: De fapt sunt tot eu, Căpșunica. Atâta doar că poate am băut prea multă șampanie. Pe Laurian îl cuprinse râsul în somnul lui cel dulce. Iar Laura tot nu se întorsese de la baie. Sau de unde se afla.