♠
Dacă era atât de pustiu şi dacă asta însemna că oraşul se golise fiindcă oamenii fuseseră convocaţi la o mare întrunire într-o piaţă, Piaţa Lahovari era prea aproape pentru asta, iar Piaţa Charles de Gaulle prea departe şi prea deschisă pentru a păstra vocile în interiorul ei, să nu se facă auzite până aici, pe bulevardul Magheru, în dreptul intrării în hotelul Ambasador. Iovan se gândi de astă dată nu numai la sunetul vocilor şi la sunetul vocii vorbitorului, oricine ar fi fost el, ci şi la cuvintele rostite de acesta. Marea de oameni ce stătea în jur să asculte, mai mult ca sigur că nu avea niciun cuvânt de spus. Doar cuvinte de ascultat. Vorbitorul îi întreba, poate, dacă erau pregătiţi sufleteşte să nu se mai întoarcă niciodată la casele lor fiindcă nu aveau nimic de câştigat întorcându-se... Dacă voi sunteţi de vârste diferite, copii, tineri, adulţi, vârstnici — poate li se spunea de către cineva aflat în mijlocul pieţei —, asta nu schimbă nimic. Degeaba se refugiază fiecare dintre voi cu gândul în următoarea vârstă şi în acelaşi timp îşi doreşte viaţă veşnică, fiindcă asta nu-i cu putinţă. Ori una, ori alta. Nu aveţi decât să cereţi să adormiţi într-o bună zi, aşa cum se spune, şi, pentru a avea convingerea că sunteţi încă în viaţă, indiferent ce fel de viaţă va fi aceea, să cereţi să vi se redea simţurile o dată la fiecare douăzeci de ani, sau la fiecare cinzeci de ani, sau la fiecare sută de ani, măcar pentru douăzeci de minute. Şi dacă în acele douăzeci de minute vi se va părea că ceva se mişcă în continuare în jurul vostru, că frunzele copacilor tremură în vânt şi le auziţi foşnetul, dacă păsările vor trece în zbor şi norii se vor aduna pe cer aducând ploaia, înseamnă că viaţa voastră nu s-a sfârşit încă, oricât vi se va părea ea de lungă. Dar dacă în decursul celor douăzeci de minute, sau zece, sau douăzeci de secunde, veţi cere doar să puteţi deschide ochii pentru a vă convinge că sunteţi în plină veşnicie, şi nimic nu se va clinti din loc, înseamnă că e ca şi cum doar vi s-ar părea că aţi adormit. Nu are rost deci să vă mai întoarceţi la casele voastre...
...se gândi Iovan, dorind să găsească o explicaţie pentru golirea oraşului... încercând să înlăture din minte Perdelele de Lumină drept cauză reală.
Stătea cu ochii în tavan şi undeva îndărătul peretelui camerei de hotel se auzea în întuneric un fâşâit continuu. Ar fi putut semăna cu zgomotul de fond al oraşului dacă în acel susur egal s-ar fi strecurat mici poticniri, mici sunete mai înalte, mici defecte de continuitate. Putea semăna chiar şi aşa, egal cum era, doar că un asemenea zgomot de fond era propriu miezului zilei, în timp ce acum trebuie să fi fost miez de noapte. Dar putea la fel de bine să fi fost şi zgomotul aerului condiţionat din instalaţia unui mare hotel, aşa cum probabil era cel în care Iovan se afla, petrecându-şi prima noapte. Căci dacă aerul condiţionat rămăsese în funcţiune, nu mai era nimeni să-şi dea seama că aerul era acum îndeajuns de pur peste tot, şi să îl oprească. Astfel, avea să tot fâşâie, zile în şir, cine ştie câte zile, până când, încetul cu încetul, toate aveau să se oprească, rând pe rând.
...Viaţa nu-i dată cu un scop anume, ci nu are altul decât acela pe care ţi-l propui... visă Iovan: erau, probabil, cuvintele vorbitorului din piaţa mare, unde oamenii, după ce îşi părăsiseră locuinţele şi treburile pe care le avuseseră prin oraş, nu aveau, acolo, niciun cuvânt de spus, ci doar stăteau nemişcaţi şi resemnaţi şi ascultau... Şi de fapt nici nu-i dată, viaţa, fiindcă ea nu începe să existe decât când devii conştient de curgerea timpului. Şi atunci poţi să spui: mulţumesc, n-am ce face cu ea, e deja prea târziu; sau: hai să vedem dacă vom fi siguri că poate începe din nou, cândva...
...Zgomotul de fond al oraşului continua să se audă, egal, de dincolo de pereţii camerei de hotel... Nu îndrăzni să se trezească şi să se ducă la fereastră pentru a se convinge că şuvoiul maşinilor în mişcare pe bulevard era o iluzie. Nu îndrăzni nici să fie de faţă când aveau să mijească zorile, primele zori, ca nu cumva să fie nevoit să vadă jos în stradă că maşinile sunt tot încremenite, la fel ca şi în ajun... şi să vadă oamenii întorcându-se acasă de la întrunirea din piaţa mare, strecurându-se ca nişte stafii plutitoare printre acele maşini şi târându-şi fără nicio speranţă veşmintele la fel de cenuşii ca şi zorii înnoraţi.
...Iovan era din nou afară în stradă şi o lua de-a lungul trotuarului, ocolind maşinile eşuate.
Sub vitrina unui magazin Narman, de confecţii de lux, rămăsese întins pe asfalt un carton gros de ambalaj, o cutie, tot de carton, servind de dulap pentru haine, o perniţă jegoasă şi o zdreanţă de pătură, toate la un loc amintind de locul unde îşi dusese zilele de bună seamă un om al străzii. I se păru de mirare că niciun poliţist nu îl alungase din această zonă privilegiată a Bucureştilor. Sau poate că îl alungase, dar nimeni nu se ostenise, sau nu mai apucase, să înlăture urmele şederii sale în ultimele nopţi răcoroase de primăvară... Se întrebă dacă pentru acel om al străzii sumbrele Perdele de Lumină fuseseră mai sumbre decât însăşi viaţa lui. S-ar putea să nu fi tresărit prea tare, în orice caz nu la fel ca ceilalţi, semenii săi, şi poate că nici nu fusese atât de mult cuprins de panica generală încât să nu fi observat alţi oameni, la o oarecare depărtare de el, dizolvându-se unul după altul într-o ceaţă străvezie şi luminoasă. Fiindcă însăşi viaţa lui fusese o neîntreruptă dizolvare de pe azi pe mâine. Da, într-adevăr, poate că e mai liniştitor să trăieşti astfel încât să te întâmpine de-a lungul timpului cât mai puţine surprize. Cine ştie...
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
