La şcoala primară, învăţătoare ne-a fost doamna Crăciun. Nu ştiu însă cum s-a întâmplat că în clasa a doua, timp de un an, a înlocuit-o doamna Grecu – o doamnă blajină, slabă şi infirmă — şchioapă de un picior. (Umbla zvonul printre colegi că în copilărie fusese lovită în picior de copita unui cal.) Doamna Grecu avea o fată cam de aceeaşi vârstă cu noi, dar pe care nimeni n-o văzuse la faţă. În schimb cu toţii ştiam de existenţa ei: Mariana.
A fost anul când la şcoală se distribuiseră ajutoarele americane pentru copii — tot felul de flecuşteţe: biluţe de sticlă, de mărimea unei cireşe, cu efluvii de culoare în miezul lor transparent — să te tot uiţi la ele, şi să le ţii în palmă; dar de fapt rostul lor era să le izbeşti de podeaua de mozaic a sălii celei mari, şi să le vezi cum sar cât colo — mai c-aş zice până-n tavan —, fără să se spargă, de parc-ar fi avut viaţă în ele; până la urmă tot se spărgeau, şi cu asta viaţa lor se termina, deveneau numai bune de aruncat; dar trecea ceva timp până în acel moment. Şi mai erau creioanele de ceară, mititele, câte cinci într-o cutiuţă de tinichea ca o tabacheră în miniatură, pe capacul căreia scria — aş da orice să-mi fi trecut prin cap s-o păstrez pe-a mea — ...scria ceva cu galben pe un fond gri închis; creioane de ceară, am zis; dar naiba ştie dacă era cu adevărat ceară; un lucru pot să spun: era inutil să le ascuţi (cu briceagul sau cu o lamă) pentru că se consumau al naibii de repede, şi vârful devenea bont şi rotunjit după doar două trăsături de creion. Lăsau în urma lor o dâră grasă pe hârtie, care nu se putea şterge cu nimic... Dar, în afară de biluţele de sticlă şi de creioanele de ceară, mai era cazanul cu untură de peşte americană, pe la care treceam, în recreaţia mare, unul câte unul, fiecare cu linguriţa lui, după ce stăteam la coadă, mai mult siliţi decât de bună voie; fiecare îşi primea porţia şi o înghiţea, cu strâmbătura de rigoare. Apoi, mai era cana de lapte, pe care de asemenea o primea fiecare, o dată de zi, tot cadou din partea americanilor; un lapte cu un gust nu prea grozav dar care mergea foarte bine cu felia de pâine cu magiun, gustarea noastră comună în acea vreme când aproape că nu exista gospodărie unde să nu se fiarbă toamna magiun de prune cât să se umple câteva borcane pentru la iarnă...
Dar s-a mai ivit la un moment dat, printre ajutoarele de la americani, un dar cu totul deosebit: o maşinuţă de toată frumuseţea, roşie şi strălucitoare, mare cât s-o cuprindă palmele alăturate ale unui copil de clasa a doua. Într-o zi doamna Grecu a pus o întrebare în clasă, în timp ce maşinuţa stătea la vedere, pe catedră:
— Şi cu maşinuţa ce facem? Cui i-o dăm?
Fără nicio ezitare s-a ridicat un singur glas din toată clasa: LU’ MARIANA!
Doamna Grecu a râs fericită, îmbrăţişându-ne pe toţi cu o privire recunoscătoare. N-am fost părtaş la momentul când maşinuţa i-a fost dată Marianei. Şi probabil că niciunul din colegii mei n-a fost. Sigur este un singur lucru: că jucăria a ajuns la Mariana... Ceea ce nu înţeleg nici până în ziua de azi este cum de toată clasa a fost atât de unanimă şi atât de promptă în a-i oferi Marianei maşinuţa americană, cu toate că mulţi dintre noi au jinduit-o fără doar şi poate. Căci, oricât de promptă ar fi fost reacţia clasei, au existat totuşi două sau trei momente de la întrebarea pusă de doamna Grecu şi răspunsul clasei, momente în care multora dintre noi le-a stat inima în loc aşteptându-se să-şi audă strigat numele. Cel puţin, inima mea ştiu că asta a aşteptat. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
