Zece...
Curios, Georgeta parcă plecase într-o călătorie la capătul lumii... de unde avea să se-ntoarcă într-o bună zi măritată c-un tip ca Johnny Weissmuller. Niciun pic de nerăbdare s-o vezi mai repede înapoi. Dimpotrivă, c-o uşurare-n suflet, reîntâlneai dimineaţa în zori uriaşul salon... Înaintea coloanelor, cartea de istorie se deschidea de la sine la paragraful Stilurile în arta Greciei antice... Coloane dorice, ionice sau corintice?... Căutai cu ochii statuia lui Apollo într-o absidă... Apollo, ori Bacchus? În timp ce amoraşi ghiduşi zburătăceau sus prin colţuri, la o înălţime ameţitoare... *** *Capitolul 10 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Totul ca-n prima zi. Un adevărat templu! Deschizând uşa, te simţeai copleşit. Cotruş! îţi venea să strigi. Încotro s-o iau? Vino iute şi scoate-mă din încurcătură!... Noroc cu Petre. Pe băiatul ăsta nu-l impresiona nimica. Un-doi, îşi punea uniforma şi se-ntorcea în salon, la treabă. Lăzărescu ar fi avut de ce să fie încântat!... Iată un exemplu! Fecior de oameni nevoiaşi! Dar care nu s-au grăbit să se mute la oraş ca ştim-noi-cine! Sperând să-ntâlnească acolo haite de câini cu covrigi în coadă! Au rămas la ţară! Glia! Ce ne-nvaţă istoricul antichităţii, Strabon? Dar Herodot?... Dacii, mari cultivatori de cereale! Cal şi călăreţ nu se vedeau din lanul de grâu!... Lemn, ceară şi miere de albine... Hărnicia strămoşească! Noroc că se mai găseşte câte unul să spele ruşinea. Să nu se teamă de muncă! Ăsta era băiatul de la ţară. Uite-l! Petre. El nu se dădea în lături de la muncă. Bravo lui! Un pic cam papă-lapte, dar altminteri băiat de nădejde. Să fi rămas oare cu gura căscată când a păşit pentru prima oară pragul restaurantului? O fiinţă bicisnică la piciorul uriaşelor coloane, sub candelabrul cu un milion de zorzoane de cristal? Ce importanţă mai are? A rămas, e drept, un pic cam sperios. Dar ameţeala i-a trecut. Oamenii de felul lui se obişnuiesc repede cu orice.
Uite-l şi pe Cotruş. Simte când îţi face plăcere să-l vezi şi se arată la momentul oportun. La fel ca şi-n sala de antrenament. Talentul lui. Din fundul salonului, pe culoarul central, se apropie cu pas vioi. Zâmbeşte.
— Nu vrei să stăm puţin de vorbă?
Ba da, cu plăcere, să mă schimb mai întâi...
— Lasă, te schimbi dup-aia. Nu-i nicio grabă.
Iată-vă deci şezând la o masă, departe de culoar, la adăpost de toată lumea. Restaurantul încă nu s-a deschis, chelnerii încă nu şi-au făcut apariţia şi chiar dacă ar intra vreunul în salon, nici prin cap nu i-ar trece să-şi deranjeze colegii. Discreţie — la chelneri asta e regula numărul unu.
Cotruş se interesează de toate în dimineaţa asta. Familia... Cu zâmbetul pe buze, pune întrebări.
— Ce mai face Bătrânu’? Cum vă mai împăcaţi? Ce mai fac fetele? Ce mai face Tudor? Dar Claudia? Premianţi amândoi, ca şi-nainte?... Îşi ridică privirea, dar n-o ţine în ochii tăi mai mult de-o secundă. Găseşte numaidecât două-trei firimituri de împins de colo până colo cu degetul arătător pe faţa de masă... Nu mai găseşte nimic de zis. Cu durere-n suflet se vede nevoit să schimbe subiectul... — Omule, zău, îmi pare rău că trebuie să-ţi aduc aminte. Da’ parcă ne-am înţeles altfel. Că doar am vorbit abia deunăzi, ce dracu’! E vorba de Badea. O chestie neplăcută ştiu, îmi dau seama. Adică neplăcută pentru tine! Alţii nu-şi fac atâtea probleme. Spune şi tu. Hai, fii sincer! Chiar nu po’ să te lipseşti de câţiva lei acolo? Nu câştigi destul? Ai ceva să-mi reproşezi că te-am adus aicea? Doar ţi-am explicat! Şi n-ai avut nimica-mpotrivă. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Tu crezi că-s bani pierduţi? Dacă aşa crezi, află de la mine că te-nşeli! Îi dai, e-adevărat! Da’ îi dai ca să te simţi împăcat! De fapt, dacă vrei să ştii, îţi cumperi liniştea cu ei, omule! Şi o cumperi ieftin, te rog să mă crezi! Îţi calci pe inimă? Asta vrei să zici? Dar tu uiţi, băiete, câte are pe cap! Ţi-am mai zis... Organizarea!... Răspunderea!... Inspecţiile!... Tu crezi că-i uşor?... Dar igiena?... Când vine inspectorul, cui crezi că-i încheie proces-verbal? Ţie? Sau mie?... Da’ creşterea porcilor? E ca şi cum ai avea o turmă de porci pe cap! Doar ştii şi tu. Nici una, nici două, te pomeneşti cu camionul de la fermă. Mort-copt, să-i scoţi resturile din pământ! Plan! Nu-s resturi, rupi de la gura clientului şi de la fabrici! Poate nu ştiai!...
Cotruş ţipa? Îşi ieşise din papuci? Nu, nici pomeneală! Niciodată nu-şi ieşea el din fire. Dar câteodată ştia să fie al naibii de convingător... Şi doar îi părea rău când nu pricepeai ceva ce în ochii lui era limpede ca lumina zilei. Un pic nervos, atâta tot.
Dar ce-i licărea oare în ochi? Nu se simţea la largul lui? Şiretenie să fi fost? Nu, mai degrabă un fel de stânjeneală. Vai-vai-vai, bietul Cotruş...
— De ce nu te gândeşti un pic mai departe? Vrei să pleci de la noi? Sunt sigur că nu. Ai o viaţă-ntreagă înainte. În trei-patru ani ajungi chelner. Poate chiar mai repede! Fruntea sus! Azi chelnerul nu mai e slugă!... Perspectivă, da... Vorbea frumos Cotruş... şi cu patimă reţinută... Înalt şi bine făcut, te strecurai printre mese ocolindu-le colţurile cu mişcări elegante. Tava plutea peste capete. În uniformă neagră, cu pantalonii strânşi pe şolduri. Un dirijor la pupitru, cu cozile fracului în vânt. Mustăcioară neagră şi părul dat pe spate, lins şi lucios de briantină. Tăcut şi misterios. Puteai să oferi clienţilor — unor clienţi — mai mult decât stătea scris în meniu. Distins, puteai să te joci cu vorbele. În sfârşit, după mulţi ani de trudă, puteai să-ţi permiţi să dai din când în când sfaturi discrete unor clienţi de soi. Elita chelnerilor... Lat în spate, dar cu o burtică respectabilă de la o vârstă încolo. Sfătos ca bătrânu’ Linte, dar fără gura aia bogată a lui. Politicos, refuzai un pahar de vin de la un client sentimental. Scuzaţi, niciodată în timpul serviciului! După ora închiderii, cu multă plăcere... dacă aveţi atâta răbdare! Sau poate mă invitaţi într-o zi la un alt local. Asta da, nu vă refuz...
— O să vină o vreme când o s-agăţi mănuşile-n cui. Te-ai gândit vreodată, omule? Sau ţi se pare că ziua aia e atât de departe că nici nu merită să-ţi baţi capul? Vezi să nu faci vreo prostie! Un loc mai bun ca ăsta n-o să găseşti nicăieri. Cald, curat... Stai să vezi cum e vara! Răcoare în salon! E singurul loc din oraş unde găseşti un pic de răcoare!... Concediu... Ai bani să te duci unde vrei! Sinaia, Predeal, Eforie... Ascultă ce-ţi zic eu până n-o să-ţi pară rău. Aşteaptă pân’ la vară! O să vezi câţi bani ai să strângi pân’ atuncea! Nici n-o să-ţi vină să crezi! O să te duci la Sinaia, o să vezi fostul cazinou şi o să-ţi vină să-ţi dai cu pumnii-n cap că s-a închis! Da’ tu să nu faci una ca asta. Dă-l în mă-sa de cazinou! Eu fac altceva. Un tur prin oraş. Localurile cele mai de soi. Le iau la rând, mă aşez la masă şi aştept să fiu servit! Îţi dai seama? Ălora nici nu le trece prin cap că au de-a face cu unul din branşă! Toată chestia e să nu te dai de gol! Îi laşi să creadă că eşti ageamiu! Tu ştii bine cam cât poa’ să coste un escalop şi cum tre’ s-arate! Şi toate alea! Fiecare gogonea, fiecare castravecior murat, fiecare vârf de cuţit de sare! Închizi ochii şi te distrezi! Nu? Mi-ajunge cât îi servesc pe alţii! O dată pe an, două săptămâni, vreau să fiu şi eu servit! Plăcerile vieţii! Nu le au mulţi, să ştii de la mine! Majoritatea îşi numără banii, asta fac toată ziua. Eu doar îmi pipăi portofelul ca să văd cam cât e de gros. Duc mâna la piept, pipăi şi constat! E o diferenţă! Nu? Tre’ să recunoşti.
Se lăsase dus pe aripile vântului Cotruş, retrăindu-şi cele două săptămâni de concediu, la Sinaia, din local în local, turul oraşului, câte puţin din fiecare. Era fericit. Dar undeva se pornea să bată o pendulă. Ora nouă. Restaurantul îşi deschidea porţile. Şi el îl ţinea de vorbă pe Simion Linte. Bietul băiat încă nici nu se schimbase. Uniforma — roşu şi negru cu nasturi aurii. Din pricina întârzierii şefu’ avea să-şi facă despre el o impresie încă şi mai proastă.
— Te conduc la vestiar, vrei? Tot n-am altceva mai bun de făcut... Şi iar se trezea în impas, Cotruş. Dădea din colţ în colţ... Coridorul... Se încrucişau cu ospătarii. Pescaru, Velicu, Lovin, cu Poenaru în frunte, în pluton compact. O delegaţi-întreagă îndreptându-se solemn către intrarea principală, în pas de paradă... Foarfecele pe o perniţă de pluş roşu purtată de Leontin, cu care Poenaru avea să taie panglica: Poftiţi, tovarăşi consumatori! Consumaţi! Poftiţi şi consumaţi!... Cei doi boxeri — aparte ca de obicei. Opinie separată. Pe cine să mire? Grupul îşi vedea de drum către intrare, cei doi — către vestiar. Între ei creştea distanţa. Gol şi distanţă...
Cotruş îi deschidea uşa de la vestiar şi îl lăsa să treacă înainte. Părinteşte. Aici, da, erau amândoi ca la ei acasă cum s-ar zice. Simion Linte îşi scotea ciumpeiul lui de palton şi îşi punea uniforma. Roşu şi negru...
Şi de fapt ce vroia de la el Cotruş? Nimic alta decât să-l trimită să stea de vorbă cu Badea... şi să-i dea de-nţeles că n-avea să fie tocmai plăcut. Nu, nu era vorba de „cotizaţia” aia. Altceva...
— De ce n-ai puţină răbdare? Ai să vezi. În definitiv, de ce nu? poate c-o să-ţi şi placă! Depinde de tine. Depinde cum vezi lucrurile... O singură chestie pot să-ţi zic: dacă te cheamă la el, înseamnă că-i bine! Nu te-a pus pe lista neagră. Dimpotrivă! Simion, sfatul meu e să nu zici nu! Măcar de data asta! Profită de ocazie! Nu mă-ntreba nimica. Ai să vezi tu singur despre ce-i vorba. Nu-i dracu’ chiar aşa de negru, doar ştii şi tu. Hai, du-te la el. Scapi de-o grijă, asta vroiam să-ţi zic...
Pe coridor, nu mai aveau drum împreună. Cotruş îi făcu semn cu mâna cam de prin dreptul bucătăriei, de hăt-departe... Singur la uşa lu’ şefu’, crezi că-i cazul să mai zăboveşti, Simion Linte? Să nu zici niciodată: De-aş adormi în clipa asta şi să mă trezesc dracului peste-o săptămână... sau peste-un an. La ce bun? Te trezeşti peste un an şi constaţi că nu s-a schimbat nimica. De ce vroiai să scapi n-ai scăpat. Te trezeşti şi prima mutră care îţi apare înaintea ochilor a cui crezi că e? Mai ai vreo îndoială?...
Iată-l, Badea, ăsta e... Cu ochii mijiţi, buhăit, cu veşnicul lui guturai, înconjurat de hârţoage, organizează alimentaţia publică...
— A! Linte... Ia loc, băiete...
Ai văzut, te-a recunoscut... după ce? După mers? Nici nu şi-a ridicat ochii! Ocupat până peste cap, ce să mai vorbim. Iţele alimentaţiei publice din mâna lui pornesc. Pe toate le ţine strânse-n pumn... Undeva la subsol trepidează cazanele centralei termice. Vuietul injectoarelor... Dar el nici nu le bagă-n seamă... În sfârşit îşi face un pic de timp şi, punând jos creionul, se lasă pe spetează.
Ce-i asta? Zâmbeşte binevoitor? Nu se poate!
— Vasăzică aşa, Linte... E bine c-ai venit. Chiar vroiam să te chem să mai stăm un pic de vorbă... Lăsat pe spetează, şefu’? Puţin zis. Tolănit! Ăsta-i cuvântul. Nici dracu’ nu-l clintea din scaunul lui! În vecii vecilor!... Ia zi, Linte, cât ai de când lucrezi la noi? Trei săptămâni? Doar atâta? Hm! ca să vezi cum trece timpu’! Da’ tu te-ai obişnuit repede. Vezi, n-a fost dracu’ chiar aşa de negru. Te-am mai muştruluit eu de vreo câteva ori, da’ ţi-a prins bine. Am dreptate? În fond, Linte, tu ce eşti aicea? Ucenic, cum s-ar zice, nu? Greşesc? Vreau să zic că nu-i nicio ruşine să-nveţi de la unu’ mai în vârstă. Asta-i părerea mea... Ucenic! Meseria nu se-nvaţă, se fură! Ştii de câte ori am auzit treaba asta? De-o mie de ori, nu exagerez! Şi am furat-o, ce dracu’ era să fac? Sigur, azi sunt alte vremuri. Să furi meseria? Nu, drăguţule! Dacă vrei să-nveţi, cin’ te-opreşte? Poftim! Învaţă! Ce ştiu eu ştii şi tu. Dacă ai un pic de bunăvoinţă! Ce-i al meu e şi-al tău! Ai văzut ce scrie în ziare. Roata istoriei nu se mai întoarce! Chiar dacă unii aşa ar vrea!... Unii!... Cine-s ăia? Sunt sigur, Linte, că-i ştii şi tu. I-ai şi văzut. Foşti! Din lada de gunoi a istoriei! Scrie-n ziare, negru pe alb! Din când în când mai vin pe la local şi-acuma. Se-aşează pe la câte-o masă, aşa, mai departe, şi ce fac? Şuşotesc! Sabotaje! Îşi închipuie că nu-i aude nimenea. S-au mai înşelat o dată. Şi se-nşeală şi-acuma. Fiindcă noi, Linte, îi auzim! Nu? Trecem pe lângă ei, îi servim... fiindcă n-avem încotro. Sigur, am putea să-i dăm afară. Da’ ce-am câştiga cu asta? Nimica! Ascultă-mă pe mine, Linte, cu ăştia nu merită să te porţi cu mănuşi! Ştii câte rezervoare au sărit în aer luna trecută? Două! Benzină curată!
Măi, ce dracu’ vrea să spună ăsta?
Simion Linte se uită la el şi se încruntă.
— Un tren de cisterne într-un singur rezervor! — continuă Badea tot mai aprins. Asta-nseamnă să fii zevzec! Sabotaje, Linte! Am dreptate? Îi auzi că vorbesc la masă şi treci mai departe! E-o crimă să treci mai departe! Stai lângă masa aia şi trage cu urechea! Ascunde-te după coloană! Fă-ţi de lucru la măsuţa de serviciu! Orice! Ascultă-mă pe mine, merită! Cine are de câştigat? Să-ţi zic tot io! Toată lumea are de câştigat! Poporul! Mie nu-mi convine să sară în aer rezervorul! Nici ţie nu-ţi convine! Fiindcă-i benzina mea, şi benzina ta! A noastră a tuturor! Asta să-ţi intre bin-în cap, Linte!... Obosise, şefu’. Sufla greu. Sta să-şi dea duhul, ce mai! Da’ măcar avea toate motivele să fie mulţumit. Putea cineva, în tot restaurantul Mioriţa, să explice mai bine toate chestiile astea? Dracu’ putea mai bine! Îţi venea să-ţi dai cu palma peste frunte — cap prost! cum de nu mi-a trecut prin minte până acuma?...
— Linte, ştii ce vreau de la tine. Ai înţeles acuma, da? Asculţi, bagi la cap şi nu sufli o vorbă. Nu vorbeşti nici cu Cotruş! Nici cu el, ai înţeles? Cu nimenea! Nici cu mine! Nicio vorbă! Doar o dată pe lună, a doua zi după chenzina-ntâi, vii la mine şi-mi laşi pe birou o foicică de hârtie. Atâta! Câteva rânduri! N-am nevoie de polologhie, mă-nţelegi? Scurt şi cuprinzător! Asta, asta, asta şi asta! În ziua cutare, la ora cutare, am auzit cutare de la cutare. A! bineînţeles că dacă auzi pe vreunu’ că la noapte vrea să puie foc la fabrica cutare, la instalaţia cutare, atuncea nu mai aşteptăm o lună, drăguţule! Vii fuga la mine! Alarmă! Tu doar eşti băiat deştept, ce dracu! nu tre’ să-ţi explic eu ţie toate chestiile astea, nu? Vii la mine imediat... da’ nu strigi în gura mare nici atuncea! Doamne fereşte! Mă tragi de-o parte şi-mi spui tot ce-ai auzit. În şoaptă. După aia, ce fac eu cu ce aflu de la tine, asta-i treaba mea. Tu ţi-ai făcut datoria, Linte iubitule... Şi de ce toate astea? Tânăra republică — îi explica Badea. Duşmanii poporului... Plescăia din buze, nările i se dilatau ameninţătoare... Exploatatorii de ieri. Foştii!... Ce-ţi închipui tu? N-au pierit peste noapte!... Uneltiri... Dar, era clar, pân’ aici le-a fost! Ningea peste ei pe coperta revistei Urzica. Uite-i! Pe bună dreptate se temeau că or să se prefacă în sloiuri de gheaţă la atingerea fulgilor de nea... în timp ce copiii creşteau nestingheriţi, ba chiar alergau voioşi să prindă fulgi pe limbă. Viitorul ţării! Trecut şi viitor!... Ei, foştii, cu mutrele lor aristocratice... Unde-s?... Simion Linte îi căuta prin salon, la mesele mai depărtate, dar habar n-avea cum ar fi trebuit s-arate tipii ăia. Trăsături fine? Nas şi buze subţiri? Mustăcioară îngrijită?... Sau poate că erau ca din topor? Nu putea fi vorba de nicio împăcare! Duşmani de moarte pe viaţă, noi şi ei!... Vuia tot salonul. Te-ntrebai de ce. Dar iată, pe strada Republicii trecea val-vârtej, în dangăt de clopote, maşina pompierilor. Iarăşi ardea. Iarăşi puseseră foc... duşmanii poporului. Nu-i răbda inima că tânăra republică se descurcă fără ei... Puseseră foc... Încă o maşină de-a pompierilor trecea afară pe stradă, în goană, pe urmele celei dintâi... Şi imediat după ea încă una!... Sabotau peste tot... Poate că Rafinăria ajunsese iarăşi un câmp de fiare vechi, la fel ca-n timpul războiului. Oare se auziseră exploziile?... Clienţii şuşoteau. Tot salonul zumzăia. Uite-l pe Cotruş şoptindu-i ceva lui Velicu. Pe neaşteptate Leontin îl înhăţă de braţ.
— Linte, pentru ce te-a chemat şefu’?... Speriat de moarte, ştia tot. Îl fixa pe Simion Linte cu doi ochi rotunzi ca de bufniţă... Tot castraveţii ăia? Tot n-a uitat de ei? Dar lui îi era de-ajuns să-nceapă să turuie ca să uite tot! Asta era!... Ai făcut o greşeală mare cât capul tău, Linte! Zău! De ce? Nu-i nicio ruşine să recunoşti! Ai făcut-o de oaie! Nu că i-ai trimis lu’ şefu’. Da’ nici lu’ Poenaru nu trebuia să-i trimiţi. Nici castraveţi, nici nimica! Nici lu’ Vinţescu!...
Te uitai la el şi te-ntrebai: Oare şi pe el l-a chemat Badea la el în birou într-una din primele zile când s-a angajat aicea?... Îl căutai din ochi pe Petre? Unde era? Şi el... la fel? Toţi? La fel? Îţi venea să te duci şi să-i iei de rever. Dom’ Lovin! Şi mata? Dom’ Velicu! Zi! Ce i-ai răspuns lui şefu’ când te-a chemat la el? Tot a doua zi după chenzin-întâi?... Unde era mai bine? Aicea? Sau la şcoală?... Cel puţin acolo, dacă într-o zi n-aveai chef, nu te duceai şi gata. Puteai să târâi pe străzi ghiozdanul legat cu cureaua de la pantaloni. Unde? Peste tot... prin oraş... afară, pe coclauri... Te chema la ea doamna Bratu, în cancelarie şi se pornea să te muştruluiască. Ceasul de deasupra uşii îşi vedea de drum. Şi tu la fel. Te ameninţa cu repetenţia. Ruşine! Huo! Da’ bineînţeles că vorbea cu blândeţe în glas. Tu, Linte, zicea, tre’ să ştii că fără ştiinţă de carte... aşa şi pe dincolo... nu realizezi, cum s-ar zice, nimica-n viaţă. Şi-apoi, Linte, zău că mă faci curioasă. Ţie de colegi chiar nu ţi-e ruşine? Ei să meargă înainte... şi tu să rămâi de căruţă?... Da, se minuna doamna Bratu. Şi ce-i mai plăcea să tot arunce pastila aia a ei cu sărac da’ curat!... Peticit, cusăturile bine călcate cu fierul încins ca să crape dracului toţi păduchii! Sărăcie şi curăţenie!... Vorbea cu atâta poftă că parcă începeai să te gândeşti cu părere de rău: mie cine o să-mi calce cu fierul încins toate cusăturile? Marta?... Îţi venea să plângi de dorul mamei ascultând-o...
Aşa că unde era mai bine? Să te muţi naibii la Întreprinderea de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri? La fabrica de sticlă? La F.M.E.?... Cotruş îl lăsase pe Velicu şi se apropia întins, cu privirea încă de departe întrebătoare. Murea de curiozitate. Dar cu el nu te mai aşteptai la nicio surpriză. Ştiai dinainte tot ce avea să-ţi spună.
— Ai răbdare, omule. Hai, înc-un pic! Încă două săptămâni. Şi încă două! Şi tot aşa... N-o să-ţi pară rău, ascultă-mă pe mine, nu-i dracu’ chiar aşa de negru... Şi să-ţi mai spun ceva... Conspirativ, îl lua pe Simion Linte de braţ şi-l trăgea încet către uşa din fund. Misterios. Să nu-l audă nimenea... Dacă nu-ţi face plăcere poţi să nu dai ochi cu el, ştii la ce mă refer. Bileţelul... mi-l dai mie... a doua zi după chenzină... şi eu i-l duc lui. Nu tre’ să-ţi faci griji. Nu mă interesează ce scrii acolo. Şi cu asta, gata, nu mai vorbim niciodată de treaba asta. Şi-aşa am vorbit prea mult...
Cine mai trecea pe la Badea în fiecare lună? Petre? Oare şi el? Leontin? Nu se poate! Ce putea să-i scrie zăbăucul ăla? Era în stare de orice. Da’ trebuia să fii dus cu pluta să crezi măcar un cuvânt ieşit din gura lui... Un grup de spioni americani! Stăteau la masa aia, uite-acolo! Pe onoarea mea, şefu’, vorbeau englezeşte! Căutau să-şi ascundă-n saci paraşutele cu care picaseră din cer! Le îndesau acolo, i-am văzut cu ochii mei! Şi sacii i-au aruncat pe fereastră! Dacă nu-s acolo jos în stradă, înseamnă că i-a şterpelit careva!... Era în stare de orice, licheaua aia de Leontin... Să stai să-i asculţi toate năzbâtiile, doamne fereşte! Un batalion întreg de paraşutişti americani! Complotau împreună cu oamenii lui Rădescu şi Sănătescu, pe faţă, în salonul cel mare al restaurantului Mioriţa! Şi nu se mulţumeau c-o explozie-două. Toată industria românească! Petrolul! Căile ferate! Îi pofteau pe foştii proprietari să-şi ia în stăpânire înapoi fabricile! Boxul... Scopul lor ăsta era: din nou profesionism! Toate afacerile tenebroase de care abia am scăpat, dedesubturile, culisele, putreziciunea — pe toate le doreau întoarse înapoi... În floare, ca pe vremuri!... Dar Leontin veghea! O NOUĂ DEMASCARE A MANEVRELOR IMPERIALISTE ÎMPOTRIVA ŢĂRILOR DE DEMOCRAŢIE POPULARĂ... Cu litere mari pe toată pagina a treia... Procesul spionilor imperialişti!...
Simion Linte înainta pe strada Haşdeu, cu vântul în faţă. Către casă? Nu. Ce să caute acasă? Trecuse de turnul de răcire. Vântul îi scutura poalele paltonului. Ciumpeiul lui de palton. Când avea să-şi cumpere altul? La dracu’, ce importanţă are?... Cati, Jenica, Rafira — ele nu intrau în contact cu publicul consumator. Atunci stăteau cu ochii pe cine?... Şi nea Boeru? Treceai pe lângă el cu amândouă mâinile ocupate şi atuncea dânsul binevoia să-şi ridice curul de pe scaun şi să-ţi ia bonul din buzunarul de la piept... Sau de-a dreptul din dinţi. Fiindcă nicio comandă nu ieşea din bucătărie fără bon! Dar ce scria pe bon? NOTIŢĂ INFORMATIVĂ. Nu era treaba lu’ nea Boeru să ia notă de conţinut. Notiţa era conformă... sau nu era conformă?... Sfinte Sisoe, toţi? Chiar toţi?...
Mai avea un pic şi ajungea la podul peste liniile ferate. Cu toată umezeala zilei, vântul zvântase trotuarul. În mijlocul străzii zvântase caldarâmul. Dar ploaia parcă sta să-nceapă din nou dintr-o clipă într-alta. Ce mai aştepta? Poate doar să cadă înserarea, numaidecât, într-o jumate de oră...
Urca treptele de scândură groasă, întărite cu bandă de fier, zvântate şi ele de vânt. Mai jos de primul cot al scării, un babalâc trenţăros se ţinea cu amândouă mâinile de balustrada îngheţată. Nemişcat, îl ţintuia pe Simion Linte c-o privire arzătoare.
— Hei, băiete! Dă-mi un pol!
Ia uite la el! Poruncitor! Zbârlit tot, bărbos şi îngălat. Toate zdrenţele i se zbăteau în bătaia vântului. Înrăit în cerşetorie. Puteai să-l bagi în mă-sa sau puteai să nu-l învredniceşti măcar c-o privire. Dă-mi un pol, cică! Se uita de sus... câteva trepte mai sus de locul unde se oprise Simion Linte. Arţăgos, cu sămânţă de ceartă, numai că nici el nu credea să iasă ceva din toată mascarada asta. Campionul cerşetorilor! Juca totul pe-o singură carte. Da’ uite că se pricepea să citească în sufletul oamenilor. Simţea numaidecât orice şovăială, oricât de mică. Mâna dusă la buzunar îi dădea aripi. Îl însufleţea. Poate c-ar fi trebuit să ceară mai mult. Da’ nu! Era domn! Domnu’ cerşetor... cu privire arzătoare. Ţinea să se dezvinovăţească. Să explice.
— Doctoru’ mi-a dat să iau niscaiva doftorii!...
Nu făcea niciun pas, nu se dezlipea de balustradă. Trebuia să te apropii tu de el. Simion Linte îi întinse douăşde lei, pe care bătrânu’ îi înhăţă c-un gest nervos şi într-o clipă, hocus-pocus, îi făcu să dispară în buzunar... ghici în care! Din palmă, înainte s-apuce să bage la loc în buzunar restul banilor, vântul îi suflă lui Simion Linte o hârtie de zece lei, pe care mai întâi i-o lipi de piept şi abia după aia i-o suflă de-acolo departe peste pod, jos între două garnituri de cisterne. Bătrânu’ — acru şi nemulţumit.
— Mai bine mi-i dădeai şi p-ăia!
Încă un pic şi avea să cadă înserarea umedă şi vântoasă... Sus pe pod scândurile clămpăneau sub paşi. Pe la mijloc se zbătea, bătută de vânt, o bucată de tablă prinsă de parapet doar la colţurile de sus. Ruginită, înnegrită de fum de locomotivă... Zdrang-bang-zdrang... Şi pe lângă trântituri şi bufnituri — fier de fier — dacă stăteai s-asculţi, dacă îţi plecai urechea, auzeai placa de tablă gemând uşor... Şcâncind... Ce naiba stătuse scris pe ea... acum un secol? TRECĂTORULE, IA SEAMA! E PERICULOS SĂ SARI DE PE POD!... Simion Linte se rezemă de parapet. O clipă de tihnă. Periculos? Pe sub pod treceau încet vagoane deschise de marfă... acoperite cu prelate din foaie de cort... vagoane cu nisip. Niciun pericol! Puteai să sari oricând... şi să te trezeşti oriunde. Nicăieri nu putea să fie mai rău. S-o iei de la capăt cu şcoala. Dar fără toţi guşaţii ăia de la Marele Stat-Major. Groşescu şi toţi ăilalţi... Să stai undeva la un internat. Unde? La capătul lumii... lângă o bază sportivă cu terenuri cu zgură roşie. Terenuri de orice fel, numai de tenis, nu! Să n-ajungă şi pe-acolo zmeii clasei, cu rachetele lor, să le tot şteargă coada cu prosopul. Nanu, Stamate, Rucăreanu, Miclea... cu sportul lor nobil!... Aplecat peste balustradă, Simion Linte privea în jos. Treceau încet pe sub pod vagoane cu nisip. Să sari dracului şi să te strecori sub o prelată... Să ţi-o tragi peste cap şi să adormi, cu tot frigul de afară... Să te trezeşti cine ştie unde, în ţările calde, în zorii unei dimineţi trandafirii, cum n-a mai fost pe-aicea de luni şi luni, în ciripit de păsărele, cu frunze de palmier sus deasupra capului...
Adică să fugi, Simion Linte?... Arena întreagă fremătând nerăbdătoare... În limitele categoriei semigrele, la juniori, vor boxa: Simion Linte de la gruparea sportivă Metalul — colţul roşu, şi Dumitru Gologan de la gruparea Locomotiva — colţul albastru... Vocea cronometrorului... Ecoul hoinărind, pierdut, sus peste capete, dezorientat... Colţul albastru... Tot mai stins, în timp ce clocotul sălii creşte şi creşte. Iar tu, Simion Linte, nicăieri! Laş! Nu de Gologan ţi-a fost frică! Nu de box! Şi nici de restaurant! Ci de viaţă!... În ţările calde? Unde nu-i niciodată nici frig nici viscol? Unde niciodată nu se răspândeşte mirosul de mercaptan? Unde nu îngheaţă niciodată picăturile de apă luate de vânt de sub turnul de răcire şi abătute peste stradă. Să nu mai treci niciodată pe lângă frizeria lui Mişu Dobre, unde iarna se trage peste fereastră o pânză albă şi, în lipsa clienţilor, se aud dinăuntru rostogolindu-se zarurile în cutia de table... Să nu mai treci niciodată prin dreptul brutăriei lui moş Iordan — un morman de ruine, grinzi prăbuşite de la explozia unei bombe americane... o gaură uriaşă în planşeul etajului întâi, pe unde puteai să sari direct pe duşumeaua de la parter, înclinată şi ea ca o stivă de scânduri rezemate de perete... Curse de motociclete în ţările calde? Nici pomeneală! Asta să fie ultima ta iarnă pe strada I.C. Frimu? Adică la primăvară, când or să-nceapă iarăşi cursele de motociclete, să nu le mai vezi pe surorile Dumitrescu — babele alea două nebune — ieşind în balcon şi blestemându-l pe dumnezeul motocicliştilor?... Cine să te mai cicălească acolo, în ţările calde? Cine să te mai înjure? Crezi că ai să mai găseşti acolo vreo putoare de beţivan ca bătrânu’ Linte? În ce căsuţă împuţită ai să te mai întorci în fiecare seară? Cine o să-ţi mai sforăie noaptea în cameră şi o să-ţi otrăvească aerul cu damf de alcool? Cu cine ai să te cerţi? Cine o să te mai dea afară de la şcoală? În fiecare noapte o să ţi se-arate inspectorul Groşescu în vis! El şi cu directorul şcolii, şi cu Lăzărescu... şi ai să te trezeşti cu faţa de pernă udă de lacrimi! Ce crezi?... Boxerul Simion Linte a pierdut prin neprezentare... Nu, mulţumesc. Se dezlipi de balustradă şi o porni mai departe pe pod, peste liniile de cale ferată.
Ultimul vagon cu nisip se depărta încet afară din oraş, înghiţit de înserarea mohorâtă.
Iată o movilă de fiare vechi la capătul celălalt al podului, la piciorul castelului de apă de lângă poarta Întreprinderii de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri. Simion Linte cobora agale, cu mâinile în buzunar... Lighene cu fundul mâncat de rugină, bidoane de gaz turtite, un butoi de tablă ondulată, ruginit tot, ciuruit de schije, plin de gunoaie. O potaie prăpădită, cu labele dinainte sprijinite de buza butoiului, cotrobăia prin gunoi. Îi mirosea ceva? Speranţă deşartă. Simion Linte izbi cu piciorul într-o tinichea de la marginea grămezii. Câinele o tuli ca din puşcă. Mai bine. Ce dracu’ să găsească în mizeria aia?... Ia uite! Se topea zăpada şi mizeria ieşea la iveală de peste tot. Garduri putrezite — nu se mai îngrijea nimenea de ele. Le cârpeau cu bucăţi de carton. Cât putea să ţină un carton? Bineînţeles că se fleşcăia după o singură iarnă. Cârpeală peste cârpeală! Nu mai scăpai niciodată de mizerie şi de sărăcie... Gunoaiele oraşului... abia aşteptau primăvara ca să-nflorească, să-nceapă să duhnească şi să fumege pe-nserat... tonele de gunoi ale oraşului, cârpele şi bulendrele şi gioarsele aruncate, castraveciorii stricaţi, fulgii de găină opărită, mâţele moarte... munţi întregi. De câţi ani alergai printre toate astea, Simion Linte? Oare chiar nu ţi-a păsat cândva? Sau te-ai obişnuit aşa, să calci peste arcuri rupte de canapea, peste cuie ruginite, peste boturi căscate de ghete putrede? Să-ţi sfâşie picioarele şi tu nici să nu simţi durerea... Sticloanţe, vezi? Peste tot. Oare câte din ele s-au golit în burta lu’ Bătrânu’? Fiindcă undeva trebuiau s-ajungă pân’ la urmă, nu? Au ajuns aici... uite! scursorile oraşului, izvorând de sub munţi de gunoi, bolborosind printre ciulini şi mătrăgună, clăbuci... fără pic de petrol în jur pe-o rază de-un kilometru, să-nvioreze un pic aerul... Alergi pe fundul văilor de gunoi, pe malul gârlei care trece pe-aicea cu scârbă... se ţine de nas şi sughite din adâncul prundişului. Tot malul fumegă... în zadar. După un secol de fumegat, s-ar isprăvi cu gunoaiele? Aiurea! Dimpotrivă, s-ar adăuga tone de zdrenţe noi peste alea vechi, zoaie noi, scursori noi...
O lanternă i se aprinse în ochi.
— Buletinul!
Hait, razie! Împresurat! Prins! Cum să mai scapi? S-o iei la goană? Câţi paşi apucai să faci? Curcanul avea automat în spinare. Doar cât să-l dea jos de-acolo. Ta! ta! ta! ta! ta! ta! Ciuruit de gloanţe, te prăbuşeai la piciorul gardului... Prostii, de ce dracu’ să fugi? Uite, în buletin scrie negru pe alb: Numele — LINTE. Prenumele — SIMION. Prenumele tatălui — ION. Prenumele mamei — ANA. Data naşterii — 21 decembrie 1933. Şi aşa mai departe. Ajutor de ospătar la restaurantul Mioriţa. Legitimaţia de serviciu încă n-a căpătat-o. Trebuie să-şi facă zilele astea drum pe la Cadre — strada Avram Iancu, în centru. Legitimaţia de membru al asociaţiei sportive Metalul. 166 de membri. Secţia box. Categoria semigrea, juniori. Perimetru toracic — 101. Înscris în campionatul naţional individual, 1950. Elev al antrenorului Nicodim. Tânără speranţă a clubului, confirmată de preşedintele asociaţiei, Rădoi, de vicepreşedintele asociaţiei, Onchiş — întrebaţi-i! Întrebaţi-i pe toţi colegii — Petrişor de la muscă, Salva — la fel, Iordache şi Belcu de la cocoş, Aelenei, Moraru de la semimijlocie şi aşa mai departe... Vencov, Ambrozie, Tibor, Sorin Măgură, Stroe... Întrebaţi-i pe Borş, pe Coteţ — ce să mai vorbim! — Buzatu, Papanaş... Negulescu taurul. Toţi într-un glas — unanimitate: Simion Linte, tânără speranţă! Medalia de aur a şi ieşit de la ştanţare! Panglica de mătase, tricoloră, a şi ieşit pe poarta fabricii de ţesături şi se află într-un sertar din biroul preşedintelui Comisiei Centrale de Box. Se aşteaptă festivitatea de premiere — ultima zi a finalei. Locul întâi... şi campion al ţării pe anul una mie nouă sute cinzeci... la categoria semigrea... Simion Linte de la gruparea sportivă Metalul!... Ovaţii! Nu mai auzeai nimic! Vacarm!
— Văd că eşti domiciliat în strada I.C. Frimu! Ce treabă ai p-aicea?
Sfinte Sisoe! Cum ce treabă am p-aicea? Am auzit eu bine? Cum ce treabă are dincolo de pod, în cartierul Lacului, boxerul Simion Linte? Bineînţeles că n-are nicio treabă! Pe un boxer să nu-l întrebi niciodată o tâmpenie ca asta! Se reculege, aşa cum zice maestrul Nicodim. N-are o odaie a lui unde să se odihnească înainte de meci... înainte de campionat. Dar are în schimb tot oraşul. Toate străzile. Întunericul... Şi nu te mai închiondora atâta! Pe pod n-a fost decât o rătăcire de moment! Să fugă? Simion Linte? Unde să fugă? Doar nu-i tâmpit, ce dracu’!
Nu erau decât doi curcani, dar nu le scăpa nimica. Amândouă trotuarele şi mijlocul străzii — îţi tăiau calea pe oriunde ai fi încercat să te strecori. Cine o lua pe calea asta ocolită ca s-ajungă la Rafinărie... la rezervoarele cu benzină? Venind dinspre centru, nici nu era nevoie să treci podul. Cu valijoara sub braţ, o luai de-a lungul liniilor de cale ferată şi ajungeai numaidecât la rampele de încărcare, unde lucra bătrânu’ Linte. Iar de-acolo nu mai era decât un pas. Ia pune valijoara jos şi saltă capacul! Ce-i asta? O maşină infernală? Încă două ore... încă o oră... încă un sfert de oră. Şi... Bum! Maşinile pompierilor se-ndreptau deja către locul incendiului. Roşii, strălucitoare, goneau pe străzi ţinând-o într-o bătaie de clopote... Frizerul Mişu Dobre ieşea în prag. Cu mâinile în buzunare, privea lung şi fluiera a pagubă. Nu-i lucru curat! Din locu’ ăsta de-aicea nu m-am mişcat de douăşde ani! Am văzut tot! Înainte de război nu erau atâtea explozii. Sigur, acolo, o dată sau de două ori pe an, cui nu i se-ntâmplă? Da’ nu ca acuma. Nu-i lună fără incendiu!
O duduiţă trecea sprintenă şi grăbită fâţ-fâţ! Putea curcanul s-o lase să-i scape? Uită brusc de Simion Linte şi c-un singur pas, mare şi elastic, îi tăie calea. Ce fel de pas? Milităresc? Aş! numai milităresc nu era pasul ăla!... Buletinul dumneavoastră! Simion Linte o recunoscu numaidecât: vânzătoarea de la materiale sportive... Dar ea cu ce greşise? Se vedea de la poştă că nu greşise cu nimica. Un cercel i se legăna la ureche. Strălucea în lumina străzii... Poftim şi băgaţi-vă nasu-în buletin! Binoclaţi-vă cât vreţi! Bine c-aţi învăţat să citiţi cu toţii! Hai, mai aproape de felinar! Mai aproape! Eu n-am nimica de-ascuns!... Cu mâna întinsă aştepta mândră să-şi capete buletinul înapoi. Avea răbdare cu duiumul. Ce fel de zâmbet fluturase pe buzele ei? Hai — zicea. De data asta v-o trec cu vederea, dar altă dată să nu se mai întâmple, ne-am înţeles?... Trânti buletinul în poşetă. Clap! Sub ureche cercelul tresări nervos. În clipa aia îl zări pe Simion Linte. — A! tu... Faţa i se lumină. Cu ce ocazie pe-aicea?
Nepăsător, Simion Linte ridică din umeri.
Facem câţiva paşi împreună? Sau te grăbeşti?
Lăsau în urmă curcanii cu razia lor cu tot. Alţi muşterii veneau la rând, undeva în urmă, şi le picau drept în labă tremurând din toate mădularele. Dar ei doi — tot înainte, braţ la braţ cu Tinereţea! Pe-o străduţă întunecată — dracu’ îi mai ştia numele... Deci nu se grăbea. Bun...
— Îmi spui şi cum te cheamă? Sau rămânem două persoane misterioase?
— Prea misterioasă eu una n-o să pot fi. Dacă vii la magazin îmi găseşti numele în vitrină.
— Pe-al meu sper să-l găseşti în ziare, peste vreo lună. Simion Linte, ai reţinut? Urmăreşte la rubrica de box. Te-aş invita şi la gală dac-aş şti că-ţi face plăcere. La faza pe oraş. Mai departe nu-ndrăznesc să te chem ca să nu te pun la cheltuială. Trenul, hotelul, restaurantul, toate astea costă. Şi tu, cu materialele tăle sportive, nu prea cred să te scalzi în bani.
— Mă descurc, nu-s prea pretenţioasă.
— Aş putea să bag mâna-n foc că nu ştii mai nimica de box. Lumea vorbeşte vrute şi nevrute. Una-două, îţi aruncă-n faţă: Brută! Bestie! Nici ăia care vin pe la gale nu se pricep. Foarte puţini se pricep. Ar trebui să-l cunoşti pe maestrul Nicodim. Ţi-ai schimba pe loc părerea despre box.
— Da’ eu n-am zis că am o părere proastă despre box.
— Nici nu ţi-ar sta bine. Cum vine asta? Să vinzi materiale sportive şi să zici că boxu’ e-o barbarie? E un sport vechi! Cunoscut din antichitate. Pugilatul! Ştii cine a fost primul campion olimpic de box? Onomaste din Smirna, la olimpiada a douăzeci şi treia, în anul 688 înainte de era noastră! Îţi dai seama? Acum două mii cin’ sute de ani şi mai bine! Toate astea le ştiu de la maestrul Nicodim. Ascultă-mă pe mine, merită să vii într-o zi să-l cunoşti. Mulţi vin la gale numai ca să-l vadă pe el. Câteodată rămânem după antrenament şi ne povesteşte. De unde crezi că ştiu toate astea? Olimpiadele din Grecia şi toate astea? De pildă atleţii greci... Concurau goi, ştiai? Goi puşcă! Şi nu se scandaliza nimenea! Şi ce crezi că primea învingătorul? Bani? Aiurea, nici pomeneală! Primea o cupă cu untdelemn! Ce zici de asta?
— Ştiu şi eu... Depinde la ce preţ era untdelemnul pe vremea aia...
— La noi în ţară ştii când au fost primele meciuri de box?
— Ţii să-mi vorbeşti numai şi numai de box? Încă n-am apucat nici să-ţi zic cum mă cheamă. Parcă asta vroiai să ştii.
— M-am obişnuit cu ideea c-o să mă uit mâine în vitrină.
— Ştiu că bărbaţii stau cam prost cu răbdarea. Da’ poate că voi boxerii faceţi excepţie.
— Văd că te interesează tot felul de amănunte. Vrei să vii la un meci de box? Nu? Nici măcar la un antrenament? Te pomeneşti că te ia cu leşin când vezi sânge!
— Nici nu ştiam că ajungeţi pân’ la sânge.
— Se mai întâmplă. Da’ nu prea des. Deci cum ziceai că te cheamă?
— Ar fi mai bine dacă m-ai convinge că te interesează şi altceva decât boxul.
— Vrei să vorbim de altceva? N-am nimica-mpotrivă. Despre ce? Propune tu.
— Nu tre’ să te simţi obligat să faci conversaţie cu mine. Ne-am întâlnit întâmplător, facem câţiva paşi împreună fiindcă m-ai invitat tu şi n-am vrut să te refuz... Da’ dacă nu-ţi mai face plăcere putem să ne vedem de drum. Fiecare de-al lui, se-nţelege.
— Asta-i perioada de tatonare cum s-ar zice. La fel ca pe ring. Nu-ţi cunoşti adversarul... Nu-i bine să te-arunci. Tre’ să vezi mai întâi ce şi cum... Îl studiezi... Înţelegi?
— Tot box? Chiar nu mai ştii altceva?
— M-ai luat prea repede. Dă-mi un pic de timp să mă obişnuiesc. Până acuma nici n-am ştiut că poa’ să fie şi altceva interesant pe lume.
— Pe toate le-ai cucerit la fel? Cu boxul?
— Care toate? N-am avut când.
— Ai fost prea ocupat?
— Ascultă, dacă mă exmatriculau de la şcoală acum doi ani, era altceva. Aveam timp destul. Da’ ideea le-a venit abia astă-toamnă.
— De la şcoală? Astă-toamnă?
Era uluită. Încetinise pasul... Aproape că se oprise.
— Luaţi-vă de mână, tu şi cu inspectoru’ Groşescu... şi cu directoru’. Şi ei la fel ca şi tine, să n-audă de box!
— Nu-i adevărat, ai înţeles greşit. N-am nimic împotriva boxului... Acuma o luase la picior — chiar prea repede. Ce naiba o apucase de gonea aşa?... Olimpiada nopţii... Vânzătoarea de la materiale sportive gonea pe străzi. Femeia fără nume... Ascultă, în Grecia antică nu concurau decât bărbaţii. Atleţii greci. Femeile stăteau în tribune şi se holbau de-acolo. Fremătau, cică. Focoase, femeile din Grecia antică.
— Tre’ s-ajung mai repede acasă. Am uitat — azi-dimineaţă am lăsat mâncarea de cartofi fiartă doar pe jumate. Treci mâine pe la magazin. Pe la amiază. Poate primesc ceva marfă. Un sac de sport, asta parcă ziceai că te interesează.
Gonea, gonea — abia puteai să te ţii de ea. Toate goneau la fel. Ce dracu’ vroiau să demonstreze cu asta?
— Ascultă, ai nimerit-o cu bărbaţii. Chiar că n-avem pic de răbdare. Uite, ţi-o spun pe şleau, o să mă zvârcolesc toată noaptea-n pat şi o să mă tot întreb: cum dracu’ o chema pe tipa aia de la materiale sportive?
Se opri brusc. Sfinte Sisoe, cu asemenea ruperi de ritm puteai să câştigi fără probleme orice meci de box... Îl privi drept în ochi.
— Aura mă cheamă...
Mamă doamne, un nume ca ăsta puteai să-l spui cu fruntea sus. Aura. Medalia olimpică! Atârnată de panglica tricoloră, medalia de campion al ţării. Te aplecai de pe podium şi preşedintele Comisiei Centrale de Box îţi trecea panglica pe după gât. O strângere de mână, ca-ntre bărbaţi...
Şi totuşi ea îşi rostise numele c-o furie rece. Nici abur nu-i ieşise din gură.
— Aura. Sună bine. Drept să-ţi spun, o surpriză plăcută. Da’ hai să lămurim lucrurile. Cu ce te-am supărat? Boxul, am înţeles. Nu mai suflu o vorbă, dacă te calcă pe nervi.
Alta, acuma: şovăia. Alerga, se oprea brusc, şovăia, dădea din colţ în colţ. Asta era femeia, după cum ziceau toţi. Fragilă. Vezi cum te porţi cu ea, Simion Linte. Niciodată nu ştii de ce-o apucă din senin veselia, niciodată nu ştii ce-o indispune brusc. Te umileşti, îi cauţi în coarne. Da’ câteodată merită, zău. Uite, Aura... În lumina felinarului, aici, departe de casa ta şi poate şi de casa ei, se uita la tine, cum? Cu blândeţe? Îl mângâia cu privirea. „Cum să-ţi explic eu ţie tot ce simt, puişor? Nu pot! Mai bine lasă, ai să mai creşti şi într-o bună zi, cine ştie, poate c-o să stăm de vorbă”...
Aura... Ai fost un prost, Simion Linte. Iarăşi ai fost un prost! Ai văzut-o sub felinar, moale, neajutorată... Ce-ai fi vrut mai mult?... Aştepta. Trebuia s-o săruţi. Ele, toate, îl aşteaptă pe învingător. Şi spre deosebire de bărbaţi, au răbdare cu duiumul. Învingător la tragerea cu arcul. Tinerii războinici daci, cu blană de lup pe spinare, încordându-şi muşchii... Noaptea, în poiană, săgeata otrăvită zburând sub lună, abia atingând cu suflul ei ucigător câteva frunze de stejar. Şi — drept în ţintă!... Sărbătoarea victoriei, a doua zi, sus pe muntele Caraiman, aproape de soare. Tinerii războinici alegându-şi miresele cu coroniţe de mărgăritar pe creştetul capului...
În beznă acum, Simion Linte trecea înapoi podul. Cerşetorul bătrân dispăruse. Locul lui: pustiu în noaptea umedă. Chiar şi de-aicea se vedea aburul ridicându-se uşor deasupra turnului de răcire... Marele zid chinezesc de pe strada Haşdeu, înconjurând Rafinăria, până la întretăierea cu strada I.C. Frimu.
Undeva jos, între şine, trebuie că zăcea murdară de păcură, de nerecunoscut, hârtia de zece lei pe care vântul i-o smulsese din mână lui Simion Linte. Bătrânul trenţăros n-avea cum s-o fi găsit, oricât de rău i-o fi părut după ea şi oricât şi-o fi bătut capul s-o caute.
