luni, 18 aprilie 2016

Scriptum (6)*

   Din nou la editură

Pe redactorul desemnat nu îl cunoscusem personal ci doar avuseserăm o convorbire telefonică; şi nici faţa nu i-o cunoşteam, deşi teoretic ar fi trebuit să-mi fie familiară, dar scăpasem din vedere că de o vreme încoace, de când proletariatul preluase puterea, se cultiva anonimatul şi colectivismul, cele două fiind practic echivalente. Îl aşteptasem în acelaşi hol de trecere, de astă dată la o oră când locatarii privaţi nici nu se întorceau de la slujbă, nici nu plecau într-acolo, şi eram de pe-acum plictisit de întuneric, de soba de teracotă şi chiar şi de tabloul lui Jan Steel.
   S-a apropiat de mine schiţând un zâmbet... Tocmai îmi aduceam aminte că întâlnisem într-un roman al unui scriitor bine cunoscut reacţia unui personaj la o replică a altuia, ceva în genul: „Cutare râse he-he” Şi mă gândeam: De ce n-a scris omul ăsta, scriitorul bine cunoscut, „Cutare râse neîncrezător”, sau „Cutare îl întâmpină cu îndoială şi râse neîncrezător”? Oare de ce recursese la acele he-he, care avea toate şansele să nici nu fie cunoscut cititorilor vorbitori de altă limbă? Din neîndemânare? De lene? Nu puteam să-i împărtăşesc redactorului desemnat asemenea gânduri, una la mână fiindcă nu exista niciun fel de familiaritate între noi, nu avea de unde să existe şi, doi la mână, fiindcă eram sigur că în lumea lor existau sensibilităţi şi solidarităţi imprevizibile şi schimbătoare. Aşa că la întrebarea acestuia, „Sunteţi domnul Iacob?”, ce puteam să-i răspund?
   Poate doar:
   „Aşa se pare”...
Oferindu-i astfel acestuia posibilitatea să râdă he-he. Adică să mă privească nu doar neîncrezător ci de-a dreptul dezaprobator. Sau, hai, ca să nu exagerez, cu o undă de dezaprobare.
   „Cum adică, nu sunteţi sigur că sunteţi domnul Iacob?”
   „Încă nu m-am hotărât”, i-am răspuns în răspăr. Şi m-am gândit numaidecât la anagramările pe care le practicasem în ultimii ani, cu bune rezultate aş putea zice. Ce altceva ar fi putut ieşi din literele care aparţineau numelui meu? „Bacio” era exclus, „Cobai” exclus de asemenea — oho! şi încă cum!, „Obiac” suna prea provensal, „Ociba” prea japonez, „Baico” prea sârbesc. Ei da, putea să rămână Iacob.
   „Văd că sunteţi pus pe glumă. Vă invit să stăm de vorbă la mine în birou.” Şi, în timp ce străbăteam holul îndepărtându-ne de tabloul lui Jan Steen: „Lumea e într-adevăr întoarsă cu susul în jos.” Nu era cu nimic mai prietenos în birou, unde îmi arăta cu un gest scaunul pe care să mă aşez şi, încă înainte s-o fac, se grăbea să-mi dea o ştire proastă: romanul meu era plin de tenebre.
   „Pe cine vreţi dumneavoastră să păcăliţi, domnule Iacob?”
   Mă privea ţintă şi îşi trăgea pantalonii deasupra genunchilor ca să nu le strice dunga în timp ce se aşeza.
   „În ce ţară se petrece acţiunea romanului dumneavoastră? Sau credeţi că dacă inventaţi tot felul de nume abracadabrante de agenţii şi de galerii de artă, vi se pierde urma? Asta credeţi?”
   „Credeţi că e important în ce ţară se petrece acţiunea romanului?”
   Neatent la replica mea, se concentra asupra manuscrisului.
   „Uitaţi, citesc în manuscrisul dumneavoastră... «RUE–U.F.T.». Asta-i o agenţie de voiaj, parcă. Nu?”
   „Da. O agenţie de voiaj.”
   „Sau, iată, «Aspes»... Asta ce mai e? Numele unei galerii de artă? Nu puteaţi să găsiţi un nume mai firesc? De ce atât de neobişnuit? E clar că doriţi să creaţi confuzie. De ce, domnule Iacob?”
   „Vreau să sugerez că lucrurile nu sunt atât de simple cum poate par la prima vedere.”
   „Da? Şi, mă rog, ce-ar fi atât de complicat?”
   „Doriţi să facem modificări în text?”
   „Staţi niţel. N-am spus asta. Deocamdată vreau să-mi fac o idee despre intenţiile dumneavoastră... E vorba aici, în prima parte, de un fel de revoltă a cerşetorilor. Ba nu. Nu un fel de, ci o revoltă în toată legea. Cum aţi ajuns la ideea de revoltă a cerşetorilor? Ce ar avea cerşetorii de revendicat? Îi consideraţi pe cerşetori, aşa, un fel de proletariat?”
   În încăperea la fel de dărăpănată ca şi holul de trecere, doar că mult mai luminoasă, cu cele două ferestre dând spre stradă, doi dintre colegii redactorului desemnat şedeau cu nasul în manuscrise şi se prefăceau că sunt absorbiţi de muncă.
   N-aş vrea să se înţeleagă că relaţia dintre un redactor, desemnat sau nu, şi un autor trebuie neapărat să se bazeze pe prietenie sau măcar să fie cordială, cum s-ar zice. Poate că prietenia în astfel de cazuri chiar dăunează.
   „Aţi spus ceva, domnule Iacob?”
   „Nu m-ar mira, având în vedere vasta dumneavoastră experienţă, pe care o presupun, să fi ajuns la priceperea de a citi gândurile interlocutorului... Ce ar avea de revendicat cerşetorii, vă întrebaţi? Presupun că orice om are câte ceva de revendicat. Interesantă mi se pare situaţia când din revendicările nerostite ale fiecăruia se înfiripă o revendicare generală şi toată lumea se minunează: era atât de simplu şi noi n-am ştiut? Cam asta ar fi ideea. Că e vorba de cerşetori sau de o altă categorie, mi-e totuna. Ce se poate spune despre cerşetori cu certitudine este că în cazul unei revolte eşuate ei n-au nimic de pierdut.”
   Redactorul mă privea contrariat.
   „Trebuie să transmitem idei care să-i fie accesibile omului de rând, domnule Iacob. Nu mai trăim în vremea când literatură se făcea în beneficiul unei elite. Vorbiţi la un moment dat de «fiţuici incendiare», chiar aşa le numiţi, care sunt lansate de undeva de sus, cu ajutorul unor mecanisme de catapultare. Văd că v-aţi gândit la toate! Iar dacă v-aţi închipuit că nimeni n-o să bănuiască ce-i cu acele fiţuici incendiare, v-aţi făcut socoteala greşit, vă asigur. La noi conflictele, credeam că ştiţi asta, se rezolvă prin dezbateri publice, nu se incită la dezordine, domnule Iacob.”
   Unul dintre colegii redactorului desemnat lăsate pixul deasupra teancului de foi din care citea, îşi rezemase bărbia în pumn, se prefăcea că meditează uitându-se pe fereastră dar de fapt trăgea cu urechea.
   „Nimeni n-o să accepte ideea cu manifestele.”
   „Nu e nimic siropos în asta.”
   „Siropos? Bineînţeles că nu! Nimic nu-i siropos. În schimb este subversiv! Deşi nu pare, numele ele însele sunt subversive. Sau dacă nu, oricum trezesc suspiciuni. Tino Ruvole, Rita Vico, ce fel de nume sunt astea, domnule Iacob? Ce aţi avut în vedere alegând asemenea nume alambicate? Aţi dorit să sugeraţi, cum spuneam la început, că acţiunea se petrece într-o ţară îndepărtată, eventual exotică, o ţară unde morala este benevolă şi oamenii sunt ahtiaţi de aventură şi de nimic altceva?”
   ...Aşteptând-o pe Rita Vico în sala de la stradă a galeriei de pictură ASPES — da, într-adevăr, aşa scrisesem —, Tino Ruvole se uită în sus la balconaşul de sub acoperiş, cu câteva etaje peste agenţia de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T. Dincolo de balconaş, acolo sus, îndărătul uşii zăvorâte, la un capăt de scară întunecoasă şi plină de praf, cu o sacoşă suspectă în mână, puteai oricând să dai nas în nas cu poliţia secretă. Şi lor le captau atenţia locurile înalte — ferestruici, ziduri cenuşii, cornişe — periculoase din punctul lor de vedere. Cu siguranţă că aveau situaţia exactă a căilor de acces către acele locuri...
   „«Poliţie politică», domnule Iacob? Dumneavoastră credeţi că ar accepta vreodată cineva să apară scris într-o carte publicată la noi expresia «poliţie politică»?”
   „Nici chiar dacă-i vorba de o ţară exotică? Sud-americană, să zicem? Că tot se poartă, din câte observ. Toate mizeriile din Europa le aruncăm în capul lor, că tot sunt ei obişnuiţi cu loviturile de stat şi cu juntele militare.”
   „Asta să i-o spuneţi lui mutu’, domnule Iacob! Una e istoria, şi alta e literatura. În literatură toată lumea va fi încredinţată că chestia asta cu ţara exotică nu-i decât un subterfugiu al autorului, care încearcă să ne păcălească. Mai bine v-aţi gândi la alte soluţii. Fără alegorii şi fără poliţie politică.
   De fiecare dată se întâmpla la fel: ce citeam într-o carte de ficţiune, indiferent care carte de ficţiune, îmi aprindea imaginaţia. De aceea îmi veneau în minte locuri şi împrejurări pe care nu le cunoscusem niciodată în mod direct dar îmi erau familiare; de aceea îmi venea pofta să anagramez cuvinte şi să le folosesc ca nume pentru diferite personaje. Redactorul desemnat nu putea înţelege una ca asta. Nu aveam intenţia să păcălesc pe nimeni sau să induc în eroare mai mult decât o face în general ficţiunea, în chip candid şi cu poftă de joacă. Dar mai degrabă stăteam de vorbă cu eroii lui Jan Steen decât cu cei de la editură.
   Nu mai spun ce dragi îmi erau cuvintele!...
   „Conferinţă de presă”, „sală plină”, „lumini”, „microfon”, „plural”, „trecut”, deja îmi veneau în minte cuvinte cu care să mă simt confortabil în singurătatea odăii de scris, fără redactori desemnaţi în apropiere, care să mă oblige să mă destăinui şi să silească realitatea să fie logică. „Fereastră”, „privire”, „interior” — să simţi şi să fii convins că toate se potrivesc unele cu altele, ca într-un angrenaj care, în afară de bine uns, să fie şi însufleţit.
   Nu mai vorbesc de deliciile incertitudinii; o incertitudine care în împrejurări obişnuite trăgea alarma în toate peşterile ascunse ale sufletului, în timp ce la masa de scris acelaşi suflet îl făcea să dea pe din afară de efervescenţă.
   Sala de conferinţe trebuia să fie deja plină înainte să-şi facă apariţia Administratul-şef, fiindcă acesta, foarte ocupat, nu trebuia să aştepte niciun minut. Nu că ar fi avut mai multe conferinţe de presă, dar existau treburi mult mai importante decât conferinţele de presă. Directorii periodicelor nu fuseseră de acord nici cu organizarea, nici să-şi trimită reporterii, dar, în urma rapoartelor paralele ale securităţii, consimţiseră că era mai bine să dea satisfacţie opiniei publice. Întrebările pe care urmau şi aveau voie să le pună Administratorului-şef le fuseseră prezentate directorilor în mapă, la prima oră; unii dintre directori le consideraseră importante, le citiseră cu atenţie şi fie le aprobaseră aşa cum îi fuseseră înaintate, fie îi chemaseră la ei pe reporterii desemnaţi şi, în urma discuţiilor cu aceştia, le adaptaseră la cerinţele realităţii şi mai ales ale opiniei publice. Alţii le consideraseră neimportante şi le dăduseră mână liberă reporterilor desemnaţi să i le pună Administratorului-şef. O făcuseră însă pe riscul lor. Aşa că, una peste alta, se putea spune că această conferinţă de presă nu era rodul strădaniilor directorilor de periodice, ci a reporterilor cu iniţiativă oarecum personală; ceea ce era cu totul neobişnuit aici în Europa de Est... Sala de conferinţe era învăluită într-o lumină specială, în care, nu se ştie de ce, dominau nuanţele albastre şi luminile discrete, sub tavanul destul de scund; excepţie făcea masa prezidiului, care era bine luminată, cu toate riscurile ce decurgeau din asta, şi populată cu persoane pe cât de importante, pe atât de anonime; importanţa li se citea totuşi pe fiecare trăsătură a feţei; sau mai bine zis li s-ar fi putut citi pe faţă dacă atenţia mulţimii de reporteri din sală ar fi fost îndreptată spre ei; ceea ce nu era însă cazul, căci atenţia era captată în întregime de prezenţa impozantă a Administratorului-şef. Acesta probabil că văzuse filme cu conferinţe de presă în străinătate, fiindcă altfel cu siguranţă n-ar fi ştiut cum să se comporte într-o asemenea împrejurare aproape cu desăvârşire necunoscută aici în Europa de Est. Reporterilor ideea de conferinţă de presă le era la fel de străină, dar şi ei la rândul lor văzuseră filme aşa că se pricepuseră să se alinieze fără prea multe ezitări îndărătul unicului microfon aşezat pe culoarul central, nu foarte aproape de podiumul prezidiului, evitând astfel îmbulzeala şi eventualele certuri între ei cu privire la prioritate. Cei mai mulţi dintre ziarişti nu aveau de pus întrebări ci pur şi simplu umpleau sala, şezând pe scaune, de unde avea să asculte cu interes întrebările puse Administratorului-şef şi răspunsurile acestuia şi, pe cât posibil, aveau să-şi noteze în carneţel atât întrebările, cât şi răspunsurile. Eforturile de a instaura disciplina în sală, aprobarea prealabilă a întrebărilor, prezenţa reporterilor în sală cu mult înainte de ora anunţată a conferinţei, toate acestea erau preocupări ale organizatorilor, lipsite de orice interes pentru opinia publică. Niciun post de radio, nici cel central, nici posturile teritoriale, nu erau prezente, iar întrebările şi răspunsurile se înregistrau doar pe magnetofonul Administraţiei centrale. Asta nu făcea însă ca atmosfera din sală să fie mai puţin incitantă şi mai puţin fosforescentă în albastrul ei discret.
   Gata, Administratorul-şef era în sală — iată-l la masa prezidiului, exact la mijloc, mai avea de schimbat câteva cuvinte cu persoanele din prezidiu, două cuvinte în dreapta, trei în stânga, ultimele foieli, ultimele voci drese...
   Hm–hm!...
   „Bănuiesc că sunteţi nerăbdători să mă înfundaţi cu întrebările voastre — începea Administratorul-şef în stilul său popular, cunoscut de toată lumea — dar înainte de asta aş vrea să vă spun totuşi câteva cuvinte.
   Hm–hm!...
   Probabil că tot cei ce vă aflaţi acum aici aţi fost acum câteva zile să vedeţi cu ochii voştri subsolurile Casei Administraţiei Centrale. Aţi putut atunci să vă convingeţi că nu există niciun motiv de panică şi că toată lumea n-a fost nicio clipă în pericol. De altfel suspiciunile nu sunt bune niciodată, în nicio împrejurare, şi noi ştim foarte bine cine şi în ce scop creează şi alimentează suspiciunile. Noi ştim că unii ar dori nu numai Casa Administraţiei Centrale s-o vadă prăbuşită, ci întregul nostru sistem să-l vadă prăbuşit.
   Hm–hm!...
   Ei bine, am o veste proastă pentru aceştia. Sistemul nostru e bine mersi şi aşa o să rămână mulţi-mulţi ani de-aci înainte. Iar când n-o să mai fie, când alt sistem îl va înlocui, tot nu va fi sistemul la care visează ei. Vă felicit deci că prin reportajele voastre aţi pus capăt zvonurilor răuvoitoare...”
   Aşa-şi-pe-dincolo...
   Aşteptându-şi rândul, reporterii stăteau cu nasul în fiţuicile unde îşi notaseră întrebările, nu care cumva să greşească sau să le scape vreun cuvânt. Mai puţin reporterul de la „Scânteia”, care, conform tradiţiei, era primul la microfon şi nu avea în mână niciun bileţel. Înalt şi masiv, încă tânăr, cu ochelari de vedere cu lentile groase şi guşa timpurie revărsându-i-se peste gulerul cămăşii, fruntea şi de fapt toată faţa lucindu-i de transpiraţia grasă cu care toţi ceilalţi erau deja obişnuiţi, ai fi zis că are ochi adormiţi dacă o anume aroganţă acră nu i-ar fi ţinut spiritul oricând pregătit de atac. Dorea să ştie
   „Dacă Administraţia Centrală a luat măsuri împotriva celor care denaturează cu rea-credinţă adevărul.”
   „Atât?”
   „Atât!”
   „Conivenţă”, „complicitate pozitivă”, „camaraderie veche”, „înţelegere tacită”, erau cuvinte care se năşteau spontan, confirmate de realitate, perfect naturale. Şi se mai adăugau: „fără ascunzişuri”, „schimb de priviri” şi „ubicuitate”, într-o succesiune perfect îndreptăţită şi susţinută de necesităţi de expresivitate.
   Întrebarea îi venea mănuşă Administratorului-şef, care, cu voce apăsată, peste măsură de sigură de sine, dădu asigurări că cei ce prezintă o realitate deformată îşi vor primi pedeapsa cuvenită. Celelalte persoane de la masa prezidiului afişau fizionomii impenetrabile, dar toată lumea din sală putea să conteze fără grijă pe acordul lor tacit cu tot ce spunea Administratorul-şef.
   Reporterul de la „România liberă” veni la microfon. Era un tip pirpiriu, cu mustaţă, care clipea des şi faţa i se încreţea toată când începea să vorbească. Aplecă spre el vergeaua cu microfonul. Dorea să ştie
   „Dacă au fost făcute sondaje în subsolul zonei din apropiere de Institutul de Medicină şi Farmacie, unde s-a observat o tasare a terenului.” Şi când mai completă şi cu o relatare despre o presupusă înclinare a statuii doctorului Petru Groza, mulţi din sală chicotiră pe înfundate, lăsând impresia că s-ar distra de minune dacă n-ar avea reţineri, de teamă să nu bată la ochi.
   „N-am auzit de nicio tasare a terenului în zona de care vorbeşti! replică tăios Administratorul-şef. Poate o fi ajuns la urechea ta cine ştie ce...” Surveni o întrerupere a transmisiei şi vocea Administratorului-şef rămase pentru câteva secunde neamplificată, dar era chiar şi aşa îndeajuns de puternică pentru a se face auzită, într-o altă tonalitate, mai puţin guturală, până în fundul sălii; dar tună iarăşi în megafoane în clipa când amplificarea fu restabilită: „...zvon răuvoitor. Hai, spune-ne! Cine umblă cu vorba? Poate merită să anunţăm organele de cercetare! Personal mă voi ocupa de această chestiune! Auzi colo! Tasare în zona statuii doctorului Petru Groza!”
   Lângă uşa laterală a sălii stătea nemişcat şi băţos un ofiţer de miliţie tânăr, care privea peste capetele mulţimii reporterilor din sala de conferinţe, cu o atenţie dispersată. La uşa de pe latura opusă a sălii stătea un alt ofiţer, de armată, la vreo patruzeci şi cinci de ani, şi făcea exact acelaşi lucru. Privirile celor doi nu se intersectau nici o clipă, ca şi cum ar fi fost înţeleşi să ţină sub supraveghere porţiuni diferite din sală. Pe mulţi dintre tinerii ziarişti ofiţerul îi şi vedea dezbrăcaţi la piele, la centrul de recrutare, în faţa unei comisii de respectabili medici care îi priveau cu un dezgust reţinut, ca pe nişte lighioane utile să fie asmuţite să muşte la vremea cuvenită, dar inofensive faţă de ei înşişi; cu condiţia să fie ţinute la respect.
   „Dacă-mi permiteţi, vă rog”, insistă reporterul de la „România liberă”.
   „Altul la rând!” i-o tăie Administratorul-şef, şi făcu cu braţul un gest autoritar şi totodată familiar-golănesc de măturare din cale.
   Mulţi din cei de faţă, reporteri fiind, aveau obişnuinţa să cerceteze lumea din jur; astfel că nu le fu deloc greu să observe însemnul umilinţei pe faţa reporterului de la „România liberă”; unora chiar li se păru că îi citesc în ochi — deşi el se retrăsese cu privirea lăsată in jos — răzbunarea viitoare, care nu aştepta decât o împrejurare favorabilă. Nimeni însă nu mai credea de multă vreme în împrejurări favorabile.
   Dar, cine ştie...
   Coada de la microfon nu dădea semne că s-ar scurta.
   Reporterul de la „Opinia studenţească” se prezentă şi spuse:
   „Am avut în mână un raport al Institutului Geologic...”
   Administratorul-şef îl întrerupse violent:
   „De la cine ai căpătat tu raportul Institutului Geologic?”
   „Staţi, că nici nu m-aţi lăsat să spun ce aveam de spus.”
   „Nu! Eu te întreb cine ţi-a dat raportul! Numele, prenumele persoanei, data şi împrejurările în care ai obţinut raportul!”
   Pornit, Administratorul-şef înhăţase deja un carneţel de pe masă, îl deschisese dându-i coperta şi primele foi peste cap şi stătea cu pixul pregătit să noteze datele pe care urma să i le dea reporterul.
   „În cazul ăsta nu mai am nimic de întrebat.” Reporterul părăsi locul din faţă, iar cel din spatele său ezită să se apropie de microfon.
   „Trebuie să punem ordine în toate! tună Administratorul-şef. Nu se poate ca fiecare să-şi facă de cap şi să se laude pe toate drumurile că a obţinut rapoarte secrete de la Institutul Geologic şi de la cine ştie care alte institute! Cine se face vinovat de sustragere de documente secrete trebuie să răspundă în faţa legii!”
   „Opinia publică trebuie informată”, se auzi o voce din fundul sălii. Poate că vocea în sine nu fusese firavă dar, privată de amplificare, sunase oarecum surd şi fără ecou. Şi parcă şi venită dintr-un timp întârziat. Administratorul-şef o prinse însă din zbor şi o izbi, acum în prezent, de toţi pereţii sălii care găzduia conferinţa de presă.
   „Opinia publică trebuie să ştie adevărul! tună Administratorul-şef. Nu ce crede unul şi altul! Opinia publică trebuie să cunoască realitatea aşa cum e! Nu deformată după bunul-plac al inamicilor regimului!” Era pornit şi gata să mai turuie multă vreme, dacă nu s-ar fi ivit un mic incident.
   „Opinia publică...”, începu o altă voce neamplificată din fundul sălii, care nu avu forţa să ajungă nici măcar la masa prezidiului, unde nu se auzi fraza în întregime.
   „Anonimii” ar fi un cuvânt la care s-ar fi putut gândi cineva dispus să-şi plece urechea la ce se petrecea în sala de conferinţe. „Presiune”? „Supapă”? Te pomeneşti!... Alte murmure se înfiripară în jurul vocii din fundul sălii, articulate doar pe jumătate, cu reverberaţii pierdute ici şi colo. Destul însă pentru a-l face pe Administratorul-şef să arunce priviri contrariate peste rândurile din sala plină de ziarişti. În ochii ofiţerului de miliţie de lângă uşă se iviră licăriri de alarmă, iar atenţia sa nu mai era dispersată ca înainte ci se concentră asupra rândurilor suspecte, în timp ce de partea cealaltă, ofiţerul de armată avea aerul că va interveni dintr-un moment într-altul.
   „Pot să vă pun o întrebare?”
   La microfon venise reporterul de la „Convingeri comuniste”, subţirel, îmbrăcat în negru, cu cămaşă albă, semănând cu un chelner. Nu avea aerul că murmurele din sală l-ar fi impresionat cine ştie ce.
   Administratorului-şef îi trebuiră câteva secunde bune ca să-l localizeze în câmpul său vizual.
   „Da, te rog”, zise în cele din urmă, fără entuziasm, în timp ce se aşeza, uitând să-şi tragă dunga de la pantaloni. „De la ce ziar ziceai că eşti?”
   „De la «Convingeri comuniste».”
   „Şi chiar aveţi acolo convingeri comuniste?” Administratorul-şef făcea eforturi să-şi recapete suflul de la începutul conferinţei de presă.
   „Păi, cred că da”, răspunse tânărul reporter.
   „Crezi. Deci nu eşti prea sigur.”
   „Ba da, sunt sigur. Doar că nu ştiu dacă toată lumea înţelege la fel convingerile comuniste.”
   „De pildă, tu cum le înţelegi?”
   „Păi, definiţia clasică, ştiţi şi dumneavoastră, este «De la fiecăruia după capacităţi, fiecăruia după nevoi».”
   „Asta-i deci definiţia clasică, repetă Administratorul-şef cu un zâmbet cam forţat. Şi definiţia ta care ar fi?”
   Tânărul reporter nu părea să fie stingherit de acest dialog neaşteptat. Dimpotrivă, lăsa impresia că-i dispus să continue.
   „Povestea este că nu prea se ştie care sunt nevoile omului.”
   La masa prezidiului, unul dintre indivizii până atunci tăcuţi îşi înclină capul către individul tăcut de alături şi îi şopti ceva cu o mină preocupată. Cel de-al doilea dădu uşor din cap afişând o figură ceva mai puţin încordată şi ambii reveniră la poziţiile dinainte.
   „Da’ de ce nu?”, replică Administratorul-şef, care părea amuzat de noul joc în care intrase. „Eu de pildă, îmi cunosc foarte bine nevoile! Tu nu?”
   „Dacă mă iau pe mine de exemplu, n-am nicio grijă în privinţa şanselor comunismului. Sunt modest de felul meu. Mă mulţumesc cu foarte puţin. Dar, mă rog, mai este o vorbă: omul are datoria să fie fericit! O spune Aristotel.”
   „Şi eu crezi că nu sunt modest? Cum sunt? Hrăpăreţ? Lacom? Cum sunt după părerea ta, ia zi?”
   „Problema e că există din păcate prea multă subiectivitate în asemenea aprecieri. Şi mă tem că orice am face, nu putem altfel.”
   „Cu alte cuvinte, nu putem construi comunismul!” trase Administratorul-şef concluzia sa încărcată de reproş. „Şi o spui tocmai tu, ziarist de la «Convingeri comuniste»!”
   „Mai este o problemă...” începu tânărul reporter.
   „Da? Care?”
   „S-ar putea ca oamenii să nu fie prea doritori să accepte unele îndatoriri pentru binele tuturor.”
   „Nu mai spune! Nu vor fi prea doritori? Şi, mă rog, care ar fi acele îndatoriri?”
   „De exemplu, serviciul militar.”
   Administratorul-şef avu o tresărire şi se holbă indignat la tânărul reporter.
   „Adică cum? Dacă serviciul militar nu va mai fi obligatoriu, sau cum? Tu vrei să spui că dacă serviciul militar nu va mai fi obligatoriu, nu vor mai exista doritori să apere patria! Asta vrei să spui? Ha! Păi ia s-auzim care-i părerea unui cadru militar!” Făcu un gest energic de invitaţie către ofiţerul de armată care stătea în apropierea uşii laterale. „Ai auzit ce crede tânărul comunist? Dumneata ce crezi? Dacă mâine armata nu va mai fi obligatorie, gata, atârnăm armele în cui? Desfiinţăm armata? Îi lăsăm pe duşmanii poporului să ne distrugă tot ce am construit? Ia zi, dumneata ce crezi?”
   Ofiţerul luă poziţia de drepţi, mai că nu duse mâna la cozoroc şi rosti dintr-o suflare:
   „Oamenii vor fi mândri şi pe viitor să îndeplinească serviciul militar şi să servească patria.”
   „Ei! ai văzut, tinere!” Administratorul-şef se întoarse triumfător către ziaristul de la microfon. „Vor fi şi pe viitor mândri să-şi servească patria! La fel cred şi eu!”
   Ofiţerul de miliţie de la uşa de pe latura cealaltă a sălii de conferinţe se simţi obligat să intervină şi el. Încruntat şi băţos, rosti şi el pe nerăsuflate:
   „La fel şi cu cadrele de miliţie. Sunt convins că oamenii vor dori oricând să intre în rândurile miliţiei şi să servească patria.”
   Ce satisfacţie pentru cineva înclinat să-şi facă o idee de cum se desfăşura dialogul, să vadă replicile succedându-se cu uşurinţă, fie şi doar aparentă, şi fiecare replică să-şi găsească locul şi tonul potrivit, la fel şi adecvarea la tematica discuţiei, ba chiar şi devierile spontane de la aceasta, justificate de replicile cu sensuri multiple, care nu pot fi lăsate fără o dezvoltare clarificatoare! Să mai zică cârcotaşii că în lume totul e previzibil şi lipsit de spontaneitate, bazat strict pe logică, una care exclude naturaleţea şi inventivitatea! Repet: o mare satisfacţie! Vorba cântecului: la più cara voluttà!
   Individul de la masa prezidiului, cel care mai înainte şuşotise ceva cu vecinul său, îi făcu un semn discret Administratorului-şef, iar când acesta se aplecă spre el, cel aşezat îi şopti câteva cuvinte care unora dintre cei aflaţi în sală li se părură marcate de o iritate ţinută totuşi sub control. După care Administratorul-şef se îndreptă de spate având de astă dată un aer oarecum resemnat şi, prin asta, eliberat de tensiune, şi i se adresă tânărului ziarist de la microfon:
   „Şi care ziceai că era întrebarea ta?”
   „Voiam să spun că şi eu am citit un raport al Institutului Geologic...”
   „Şi tu! exclamă Administratorul-şef, în timp ce din sală se ridica un cor de murmure. Acelaşi raport?”
   „Nu ştiu dacă acelaşi, dar oricum un raport interesant.”
   „Şi ce scria în acel raport? întrebă Administratorul-şef încercând în zadar să mimeze interesul, când toată lumea ştia că de fapt întreaga lui îngrijorare se îndrepta către căile pe care raportul fusese scos din Institut. Poţi rezuma în două cuvinte, dacă nu ţi-e prea greu?”
   „Se vorbea acolo de o anumită instabilitate în straturile geologice, care tinde să se accentueze odată cu creşterea nivelului apelor freatice.”
   „În ce zonă se întâmplă asta? Tot în zona cu statuia doctorului Petru Groza? Poate o fi statuia prea grea!” glumi Administratorul-şef, reuşind să stârnească câteva râsete răzleţe în sală. Şi adăugă: „Şi ce ai vrea să facem noi? Să oprim creşterea nivelului apelor freatice?”
   „Nu. Mă gândeam doar că subsolul zonei ar trebui să fie expertizat. Sunt multe case acolo. Nu ştiu, poate sunt în pericol. Şi, dacă stau să mă gândesc, nici Casa Administraţiei Centrale nu se află prea departe de zonă.”
   „Iarăşi Administraţia Centrală! strigă Administratorul-şef. Nu-mi mai împuiaţi capul cu Administraţia asta Centrală! Doar a avut loc o vizită acolo zilele trecute! Nimeni n-a găsit nimic la subsol, să fim serioşi! Absolut niciun pericol! Ziariştii s-au convins cu ochii lor, iar opinia publică a fost deja informată! Ce mai vreţi?”
   „Păi cam asta-i tot ce voiam, spuse reporterul de la «Convingeri comuniste». Voiam să vă cunosc părerea.”
   „Bun! Ai cunoscut-o! La revedere! Altcineva mai are ceva de întrebat în legătură cu raportul Institutului Geologic? Dacă nu, conferinţa de presă s-a încheiat!”
   În spatele microfonului rămăseseră destui alţi reporteri care nu apucaseră să pună nicio întrebare. Căci de o exprimare a unui punct de vedere al lor la o asemenea conferinţă de presă nici vorbă nu poate fi.
   Se puteau face destule presupuneri în legătură cu întrebările pe care ceilalţi ziarişti ar fi avut intenţia să le pună; nu numai despre acel raport al Institutului Geologic; căci tematica conferinţei de presă nu fusese precizată, drept care, logic, nu trebuia neapărat să se limiteze la acel raport. Exista şi cealaltă zonă care suferise o tasare importantă, pe şoseaua de centură, undeva în apropiere de fortificaţiile armatei de pe vremea Primului Război Mondial. De acolo se sunase la Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă şi nimeni nu ştia încă dacă la faţa locului se deplasaseră sau nu echipaje de cercetare şi intervenţie. Aşa că era de aşteptat ca lumea să manifeste curiozitate şi pentru acest subiect. Totodată circulaseră nenumărate zvonuri cum că în ultima vreme solul devenise nesigur de-a lungul unor străzi întregi, sub multe clădiri, unele chiar dintre cele cu multe etaje, ceea ce însemna mai multe vieţi aflate în pericol; în pereţi se iviseră fisuri adânci, despre care nu se ştia dacă nu aveau să se adâncească şi mai mult peste noapte. „Dislocare”, „trepidaţii”, „colaps”, „cedare” — deveneau cuvinte de neocolit pe măsură ce trecea săptămână după săptămână. Dar mulţi dintre reporteri erau fără doar şi poate interesaţi şi de comportamentul oficialilor, de viziunea lor asupra fenomenelor apărute în ultima vreme, şi se gândeau cu regret că nu aveau să aibă niciodată acces la strategiile consilierilor de imagine ai oficialilor; căci acestea erau de multe ori elaborate luând în considerare anumite elemente de psihologie a mulţimilor care, dacă ar fi devenit publice, n-ar prea fi măgulit, poate, sensibilităţile acestora. În schimb, strategiile de imagine s-ar fi putut vedea cum lucrează efectiv şi pe ce sprijin din partea presei pot miza oficialii, în ciuda faptului că cei mai mulţi dintre jurnalişti, dacă nu toţi, se declarau fără rezerve de partea opiniei publice. Toate acestea ofereau un teren practic nelimitat de speculaţii pentru cei care, practicând meseria de jurnalist, aveau şi pasiunea scrisului, aşa, ca hobby, dacă nu chiar ca pe o a doua profesiune şi, după părerea administratorului de la Casa Administraţiei Centrale, rău făceau. Dar ce conta părerea administratorului? Un scriitor ar fi de preferat să facă abstracţie de opiniile personajelor sale... Dar, ia staţi! Chiar ar trebui să facă abstracţie? Aici încep negreşit ezitările. Ne putem gândi de pildă la cuvântul „autonomie”. Căci de ce altceva trebuie să se teamă mai mult şi mai mult un scriitor care se respectă decât de a-şi transforma personajele în marionete şi a da astfel apă la moară, aşa cum am mai spus, celor care cu rea-credinţă — şi din invidie, s-o spunem pe şleau — îi învinuiesc pe scriitori de previzibilitate şi de exces de logică, într-un cuvânt de prea mult cartezianism? Asta, într-un domeniu, mă refer aici la ficţiune, la ce altceva?, unde logica pur şi simplu n-ar avea ce căuta, fiind contrară iraţionalităţii evidente a lumii.
   Aşa că m-am gândit să desprind totuşi un nou capitol din cel de mai sus, şi anume începând de la propoziţia: „Sala de conferinţe trebuia să fie deja plină...”, să-l fac de sine stătător şi eventual să-i pun titlul, pe care îl găsesc cât se poate de potrivit:
   Conferinţă de presă

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)