♥
Nu ştiam cât era tata de priceput, dar vedeam că jocul de şah era pentru el o permanentă preocupare, aproape un stil de viaţă. Poate că pasiune e prea mult spus, fiindcă tata era un tip sobru şi reţinut şi deci nu se putea spune că îşi trădează prea uşor sentimentele. Când şedeam toţi trei la masă, deşi nu evita subiectele zilei, părea că îl interesează mai mult să le bifeze ca discutate în familie, pentru a se putea reîntoarce mai repede la jocul de şah drag lui. Uneori juca cu mine şi nu pot spune că nu îşi dădea silinţa să mă înveţe, dar ochii i se aprindeau abia atunci când rămânea singur în faţa tablei cu pătrate albe şi negre şi, cu cartea de şah alături, refăcea partide celebre. Îşi ducea mâna la bărbie şi se scărpina uşor când descoperea ceea ce trebuie să fi fost magistralele combinaţii ale marilor maeştri. Se întâmpla să şi comenteze, dar nu în detaliu, ci mai mult pentru sine, aşa, ca o filozofie a jocului de şah, să zicem... Regulile jocului sunt date o dată pentru totdeauna — observa el. Nu are niciun rost ca cineva să se apuce să le schimbe. O dată, pentru că de-a lungul atâtor sute de ani de când ştim că există jocul s-au dovedit cu prisosinţă a fi bune. Şi a doua oară, pentru că schimbându-le, ai avea altceva. Alt joc. Regulile jocului nu sunt legate de nimic material. E adevărat că pe undeva sunt scrise, dar asta nu înseamnă că dacă cineva ar arde cărţile care conţin regulile notate, acestea ar dispărea. Ele au fost consemnate tocmai pentru că există... Tata avea seriozitatea întipărită pe faţă şi privirea interioară îndreptată spre viitor; un viitor sigur... Oricâte s-ar schimba pe lume — spunea —, oricât de multe ar dispărea şi oricâte lucruri noi ar apărea, jocul de şah va rămâne mereu acelaşi. Jocul de şah e veşnic. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Despre pasienţele mamei tata nu prea avea comentarii de făcut; pasiunea lui şi pasiunea mamei erau două lucruri complet diferite, doar că el nu recunoştea niciodată că se bazează pe şansă. Şi aş zice chiar că nici în viaţă nu se baza prea mult pe şansă. Unde cădeau ei de acord, mama şi cu tata, era jocul meu de marocco; ambii admiteau că acolo se întâlneau dexteritatea şi gândirea cu şansa. Şansa care răsfira la voia întâmplării mănunchiul de beţişoare strâns în pumn; nimic n-o împiedica să-şi facă jocul dacă mănunchiul era ţinut corect şi fără intenţia de a trişa. Iar mie în niciun caz nu îmi trecea prin cap să fiu incorect, fiindcă nu mi se părea că aş mai avea vreun merit să descâlcesc o grămadă de beţişoare pe care aş fi aranjat-o în folosul meu... De aceea tata se uita cu o anumită satisfacţie la mine când culegeam beţişoarele cu maximă atenţie. Se uita cu satisfacţie, dar tot cu gândul la marile combinaţii ale jocului de şah, care izvorau din gândirea pură...
— Săritura calului, în lateral, cu cele două variante acceptate, ce poţi spera să iasă mai neaşteptat şi mai plin de fantezie din mintea omului? Mai ales că nu costă nimic, şi nici nu te pricopseşte cu nimic. E plăcerea pură...
Săritura calului, tatălui meu îi provoca extazul.
Oare nu este prea mare puterea reginei în comparaţie cu puterea mai mult decât limitată a pionului? mă întrebam. Practica de secole, cum observa tata, confirmase justa atribuire de puteri. Şi totuşi... Chiar şi regelui i se dădeau mult prea puţine puteri, faţă de rangul şi de rolul său... Dar tata era de părere că jocul în întregul lui era marcat de un anume echilibru. Dacă regina se înfăţişa pe câmpul de joc cu destulă agresivitate — şi nebunii de asemenea, dar numai pe diagonală — regelui i s-a dat privilegiul cumpătării: mişcări domoale, de numai un pătrat într-o parte sau într-alta — şi vorbirea domoală şi gravă, dacă ar fi fost înzestrat cu grai —, posibilitatea de a fi apărat prin rocadă dacă mintea jucătorului se mobiliza în a-l feri de atacuri; plus delicateţea şi modestia sa de rege, ca să nu mai vorbim de un anume soi de resemnare cu soarta, pe care o vădea mai ales în final de partidă; fiindcă regele niciodată nu moare luptându-se, ci încolţit, în defensivă, izolat şi părăsit de toate piesele — fie că au ieşit din luptă din laşitate sau din neinspiraţie, fie că s-au sacrificat cu curaj. Dar numai după ce şi-a jucat rolul de pacificator şi de neutralizator al patimilor stârnite de joc.
Mă gândeam cum tata se întâlnea cu alţi jucători, şi el însuşi, prin firea lui, îşi dădea silinţa să calmeze pasiunile, şi cum propriile lui înfrângeri, atunci când se întâmplau, le înveşmânta într-un umor dulce-amărui, când în gând i se adresa regelui său ajuns în situaţia disperată de şah-mat — cu cuvinte ceremonioase şi pline de compasiune: Maiestate, mi-e teamă că nu mai aveţi de ales — va trebui să cedaţi tronul; şi poate chiar şi viaţa... L-am avertizat pe un coleg de clasă, Vinţu, într-o zi când ne-a făcut o vizită acasă, că ar face bine să nu se pună cu tata la şah; am vrut să îl scutesc — consideram eu — de umilinţa unei înfrângeri ca şi sigure, împiedicându-l să joace cu tata, dar el mi-a râs în nas, l-a provocat pe tata aproape fără ezitare la o partidă şi l-a învins cu destulă uşurinţă. M-am gândit atunci că nu totdeauna experienţa iese învingătoare ci, iată, uneori cutezanţa şi inspiraţia tinereţii. M-am gândit totodată la ce trebuie să fi simţit tata: oare să fi luat în serios de la bun început provocarea colegului meu, şi odată cu asta să fi trecut peste aroganţa sa greu disimulată, sau singurul lui gând a fost să nu se facă de râs în faţa fiului său? Aşa că până la urmă înfrângerea ce a însemnat oare pentru el?
Regele încolţit şi împăciuitor...
Prea multe şanse nu a avut tata să exerseze împăcarea cu înfrângerea.
