Am avut un fel de vis... cosmico-filozofic. Mi se mai întâmplă.
Mă aflam pe o navă spaţială, probabil în exteriorul ei, când am scăpat din mână un prosop proaspăt spălat, împăturit, alb. Undeva în stânga jos se vedea o mică parte din calota argintie, strălucitoare, a Pământului, pe fundalul spaţiului galactic. Prosopul împăturit s-a scurs în abisul negru, fără să fâlfâie şi fără să se rotească, îndepărtându-se cu iuţeală, pe o direcţie diferită de a Pământului, scăpat de Gravitaţie. L-am văzut micşorându-se vertiginos şi am dat să mă întind după el. Mi-am dat seama că n-aveam nicio şansă să-l prind, şi m-am simţit în pericol de a fi captat într-o uriaşă instabilitate. Mi-a fulgerat prin minte că, de vreme ce prosopul n-avea pe ce să se mai oprească vreodată, după o logică a infinitului, nouă pentru mine, trebuia ca el să ajungă în Spaţiu un reper la fel de valabil ca şi Pământul.
M-am trezit îngrozit, încă învăluit în magia visului. N-aveam de ales, trebuia să accept că ceva se putea schimba radical în viaţa mea de vreme ce un obiect neînsemnat, care îmi aparţinuse sau nu, ocupa de-acum înainte, fără voia mea, un loc oarecare în Spaţiul Galactic. Şi devenea, prin asta, foarte important.
Mi-au trebuit minute bune să mă întorc la vechea rânduială, geocentrică, a lucrurilor. Abia după ce soţia m-a întrebat: „Ce-i cu tine, de ce te agiţi?” „Mă agit?” am replicat eu. Şi ea mi-a răspuns fără nicio logică, adormind la loc: „Păi da, e cea mai scurtă noapte din an.” *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
