luni, 20 februarie 2017

Scriptum (33)*

   Post scriptum

Deocamdată, până îmi găsesc alt nume, mă numesc Iacob. Despre Bleer am spus cum a apărut. Miruna, ziarista de la ziarul „Convingeri comuniste”, care mai apoi, după căderea în dizgraţie şi concediere, abia a reuşit să-şi găsească un post la săptămânalul „Medicina în familie”, s-a ivit abia după câteva zeci de pagini de la începutul poveştii, în momentul când existenţa ei a devenit necesară şi posibilă. Vă invit să recunoaşteţi că aşa se întâmplă şi în viaţă, de multe ori: lucrurile bune apar la momentul potrivit, când ceva se coace. Alte personaje au rămas până la sfârşit fără nume. Şi dacă aşa s-a întâmplat până în acest moment, slabe speranţe să mai capete unul cândva. Aici, în Europa de Est, oamenii nu au cultura identităţii şi eu nu puteam să omit această nefastă trăsătură. Mai ales că, am spus-o apăsat şi o repet, o lucrare de ficţiune nu are decât o şansă: nu să imite viaţa, cum cred unii, ci să o recreeze din supa primordială a cuvintelor. Dar pe lângă asta, multe din personaje nici nu meritau vreun nume, pentru că, asemenea modelelor lor din viaţa reală, nu s-au zbătut îndeajuns pentru a-şi adjudeca o existenţă. Şi ceea ce e mai trist, nici nu au avut — şi continuă să nu aibă — vocaţia existenţei. Mare păcat!
   Dar, reîntorcându-mă la Bleer, cred că am spus deja că s-a născut din anagramare. Pentru mine, anagramarea a fost dintotdeauna o joacă plină de voluptate: sensuri noi născute tot dintr-o supă primordială, de astă dată a literelor. Combinaţii de litere, care mai mult dezvăluie decât ascund. Am spus-o de atâtea ori: un personaj nu devine viabil decât dacă îi găseşti numele adevărat. Desigur, recunosc, e o doar condiţie necesară, nu şi suficientă. E cu totul altfel decât în viaţă, unde numele sunt întâmplătoare; motiv pentru care oameni care poartă un acelaşi nume pot avea destine atât de diferite. În ficţiune însă, numele personajului este esenţial; şi aş zice unic. Dacă numele nu este cel potrivit, nici anagramarea nu îl salvează; şi invers: un nume potrivit aproape că nu are de suferit prin anagramare. Să vă dezvălui un secret: Miruna, prietena lui Bleer, s-a numit până mai adineaori Amalia. Abia în ultima clipă am constatat că numele nu i se potriveşte. Nu că n-ar fi un nume frumos. Dar nu sugerează vioiciunea spiritului româncelor — nici tenul lor, nici strălucirea ochilor, nici disponibilitatea pentru combinaţia mortală gazetărie–ficţiune, nici înclinaţia spre genul acela de frivolitate decentă în relaţiile cu sexul opus. Cu numele de Miruna le-am rezolvat pe toate. Sper.
   Dacă vreţi să vă spun adevărul, pe Bleer îl cheamă de fapt Onofrei. Sau, ca să mă exprim mai exact, este numele real al celui care i-a servit drept model. Un nume frumos, după părerea mea. Dar este, desigur, un nume de familie. Închipuiţi-vă cum ar fi fost dacă până şi în momentele de apropiere între ei, Miruna i s-ar fi adresat cu numele de familie, aşa cum a făcut în poveste folosind numele de Bleer. Ar fi stricat totul. De fapt, apropierea nici n-ar mai fi fost posibilă. Ce-ar fi trebuit să fac în cazul ăsta? Să-i găsesc, de bună seamă, şi un nume de botez, nu? Şi, credeţi-mă, în lunga listă de nume masculine pe care o am la dispoziţie, n-aş fi găsit niciunul care să i se potrivească cu adevărat.
   Am trecut sub tăcere şi numele ziarului unde lucrează Bleer. Sunt convins că acel nume nici nu contează. După cum spune Miruna la un moment dat: Inutil să existe mai multe edituri şi un acelaşi adevăr pentru toate. Ceea ce, evident, se aplică la fel de bine la cazul ziarelor est-europene. Iar dacă existau pe vremea aceea mai multe ziare, a fost — şi continuă să fie — un fenomen clasic de mimetism: dintotdeauna, Europa de Est a maimuţărit Occidentul. Dar, mă rog, să admitem că a maimuţări nu înseamnă totdeauna, neapărat, o bilă neagră.
   Cu diplomatul peruan, care se oferise să transmită în Occident reportajele din subteran făcute de Bleer cu ajutorul Mirunei, recunosc că lucrurile nu sunt foarte clare. La un moment dat afirm că Bleer „se întâlnise cu el cu câteva zile înainte”. Pentru ca în final, când Bleer se întâlneşte efectiv cu Ramón Cuzco, ataşatul cultural al republicii Peru, să reiasă că nu îl cunoştea personal. Care-i adevărul?... Sigur, aş putea să spun fie că Bleer ajunsese către final să sufere de amnezie sau să fie atât de stresat încât să nu îşi mai amintească de prima lor întâlnire, fie că la început, luat de valul fanteziei creatorului de ficţiune, i se năzărise că s-a întâlnit cu peruanul. Realitatea este însă alta: peruanul este un tip ambiguu; nu îndrăznesc să spun duplicitar, dar... ceva nu-i regulă cu el. Doar aţi văzut!
   Mai există însă o explicaţie pentru puţinătatea numelor personajelor din poveste. Personajele sunt în aşteptare: aşteaptă să fie deconspirate. Sau mai exact, poate că ele nu aşteaptă acel moment, dar noi, cu siguranţă da. De pildă, Redactorul-desemnat este fără doar şi poate Şerban Velicu. Poate că nu aţi auzit de el, împrejurare de care nu pot decât să mă bucur; pentru că aici în Europa de Est nu ar prea exista motive de mândrie legate de acest nume. Noul-redactor-desemnat a şi fost pe jumătate deconspirat, chiar de către colegele sale. Am aflat că îl cheamă Bazil. Dar Bazil nu înseamnă mare lucru atâta vreme cât nu ştim dacă face sau nu parte dintr-o gaşcă. Deşi este aproape imposibil să nu facă parte. Ar mai fi şi Al-doilea-redactor-desemnat . Doamna-din-stânga îi zice Teofil , dar asta este o minciună. De fapt, îl cheamă Cazimir, şi rămâne un mister de ce Doamna-din-stânga nu îi spune pe numele adevărat. Uneori personajele dintr-o lucrare de ficţiune îşi iau rolul de a induce în eroare. Iar unul dintre profitori, dacă nu chiar principalul profitor, este autorul însuşi... La fel şi Doamna-de-a-casei — am aflat că numele ei este Narcisa. Aşa să fie oare? Oricum, trebuie să recunosc că ar putea părea un nume potrivit; deşi parcă văd că s-ar potrivi multora. Colega-din-stânga s-ar putea dovedi o vizionară căci o auzim vorbind de editurile cu plată, care la acea vreme încă nu existau. Iar dacă ea se referă la ele în sens negativ, asta nu-i micşorează cu nimic meritul de a le fi anticipat. Dimpotrivă. Căci odată înfiinţate, editurile cu plată aveau să devină colectorul lucrărilor respinse la celelalte edituri de stat, a unei mici părţi dintre acestea, desigur, aparţinând autorilor cu ceva dare de mână, atâta câtă putea exista în Europa de Est. Ce poate fi mai negativ?
   Cum a scăpat Bleer din mâinile celor doi miliţieni vânjoşi, care îl încadrau de o parte şi de alta imobilizându-i braţele, în întâmplarea cu craterul ivit între malul Dâmboviţei şi Arhivele Statului, rămâne iarăşi un mister. Când l-au eliberat? Să fi intervenit în favoarea lui directorul ziarului unde lucra? căci la momentul acela Bleer încă nu era suspectat... Sau mă gândesc chiar şi la posibilitatea ca arestarea lui Bleer să nu fi fost reală ci doar una iscată de necesităţi de naraţiune, ştiţi cum e...
   Ei, şi cam atât despre personajele din lumea literară. Ar mai fi, să zicem, portarul de la vechiul sediu al editurii, care urma la un moment dat să fie mutat la sediul cel nou, de pe strada Castelului de Apă. Dar nu, acest personaj nu există, pentru că editurile pur şi simplu nu au portari aici, în Europa de Est. Şi, între noi fie spus, nici strada Castelului de Apă nu există.
   Cum rămâne însă cu celelalte personaje?
   Ofiţerul cu care am avut de-a face, în calitate de personaj, în cursul celor treizeci de zile de concentrare, vă amintiţi, cel amator de lectură, chiar şi de lectură a unei povestiri încă nepublicate, nu cred că merită vreun nume. Pentru că ei acolo, în armată, făceau tot posibilul să li se şteargă orice urmă de identitate. Singura lor identitate era cea colectivă; şi uniforma îi ajuta perfect în acest sens. În schimb, ofiţerul-comandant care şi-a permis să-şi bage mâna şi să scotocească în servieta personajului Iacob — adică a mea — în timp ce acesta se afla în concentrare, cum spuneam, ei bine, da, acest personaj a existat în realitate, a făcut un tandem foarte strâns cu locţiitorul politic al unităţii militare şi s-a numit Piron. Mai mult ce aş putea spune?
   Ei, gata, i-am deconspirat pe toţi?... Vai, nu! Uitam tocmai de...
   ...Tânărul ofiţer de securitate, în grad de locotenent-major, care l-a hărţuit pe Bleer în ultimele câteva luni din viaţa sa, a avut un nume, pe care îl dezvălui abia acum: Solcanu. Poate are legătură cu localitatea Solca, dar în niciun caz cu mânăstirea Solca, asta-i sigur. Mulţi s-au întrebat şi se mai întreagă încă dacă profesiunea de securist este — a fost — la fel de onorabilă ca oricare alta. Ce pot să spun? Îi lipseşte respectivei profesii dimensiunea morală? Poate. Deşi nici avocaţilor nu li se cere foarte multă moralitate, cât mai degrabă eficienţă. Or, în privinţa eficienţei, nu văd în ce profesiune aceasta nu ar fi un deziderat esenţial.
   Singurul care nu are corespondent în realitate şi s-a născut exclusiv din imaginaţia autorului este Administratorul-general. Recunosc că un asemenea personaj era imposibil să existe. Doar o imaginaţie perversă sau bolnavă îl putea zămisli.
   Dar era cât pe-aci să uit de Antoaneta! De ea amintesc pe undeva pe la început. Ea nu-i un personaj propriu-zis din această lucrare ci face parte din galeria personajelor din alte lucrări, care îi sunt dragi cu deosebire autorului. Şi chiar dacă pentru dumneavoastră ea nu înseamnă, poate, nimic, mă simt dator să fac dezvăluirea că de fapt Antoaneta este nimeni alta decât Doamna cea Mică. Dacă ar fi să iau în serios unele preferinţe din Familie, ar fi trebuit să-i spun Iulia. Până mă hotărăsc însă, rămâne Doamna cea Mică; cu precizarea că nimic din ce se spune despre ea cum că n-ar avea legătură cu Bătrânul Domn, recte Domnul Marius, nu-i adevărat.
   În sfârşit, într-un loc amintesc de metrou — nu că ar avea cine ştie ce importanţă. Şi deşi în ceea ce urmează să spun poate că îmi contrazic propria-mi convingere, cum că într-o lucrare de ficţiune lucrurile nu trebuie explicate, o fac totuşi, dat fiind că aici nu ne aflăm într-o lucrare de ficţiune ci în plin post scriptum. Puteţi să luaţi ca pe o inadvertenţă acea referire la metrou, întrucât toată lumea ştie că pe vremea aceea nu exista încă metrou în Bucureşti. Dar la fel de bine poate fi luată ca o tentativă de dezinformare, întrucât vine din partea Administratorului — atenţie! nu-i vorba de Administratorul-general ci de un adjunct al acestuia — servită reporterilor pe care îi ghida prin subsolul Casei Administraţiei Centrale în cadrul unui reportaj autorizat, spre a le abate atenţia de la adevărata cauză a dezastrului infiltrărilor de apă de acolo. Reaua-intenţie a Administratorului reiese cu şi mai multă evidenţă circa patruzeci de pagini mai jos, când noua referire a personajului meu la metrou este prompt amendată de... hai s-o numesc vocea raţiunii. Aceeaşi voce a raţiunii care mai intervine de câteva ori pe parcursul lucrării, cred că aţi băgat de seamă.
   Şi totuşi, dacă trebuie să închei cu o speranţă, nu pot să nu îmi amintesc de scena cu Bleer, când acesta reuşeşte să scape pentru moment din maşina securităţii care îl ducea spre locul de arest. Aici îmi permit să deturnez atenţia de la eroul principal la trecătorii de pe stradă, care asistă la scenă. Acolo, în ultima parte a poveştii, scena este una pe care şi-o imaginează vocea raţiunii. Îmi permit însă să visez la ziua când oamenii de pe stradă, văzând ce se întâmplă, vor îndrăzni nu să întrebe, dar măcar să se oprească şi, nefiind de astă dată imaginari, să privească indignaţi cum agenţii securităţii îl înhaţă pe eroul nostru şi îl târăsc înapoi în maşină.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — nepublicat