Scriptum (32)*

    Balul ziariştilor (3)

Bleer se gândi că mulţi din cei prezenţi aici trebuiau să răspundă comenzii de a scrie a doua zi în ziarele lor despre Balul Ziariştilor. Oficialii dăduseră destule semnale că, organizând evenimentul, avuseseră în vedere o largă difuzare a acestuia în presă. „PROPAGANDĂ” era cuvântul care îi veni în minte. Pe de altă parte însă, poate că unii aveau intenţia să scrie din proprie iniţiativă, de ce nu, mai ales aceia care lucrau pentru publicaţii cu apariţie mai rară, să zicem, săptămânale sau lunare. În acelaşi timp, trebuia să admită că exista cu adevărat un spirit al balului, care nu se ştia dacă şi în ce măsură fusese anticipat de organizatori. Organizatorii poate că avuseseră în vedere un anumit spirit. Dar nu era deloc sigur că acela era spiritul pe care un ziarist serios s-ar fi cuvenit să-l descopere. Dacă mâine aveau să se scrie despre Balul Ziariştilor o mulţime de articole în ziarele ai căror reprezentanţi se aflau aici şi în acest moment se simţeau bine, Bleer ar fi fost curios să le citească pe toate şi să se distreze comparând între ele perspectivele, fără doar şi poate diferite, ale autorilor. Şi adăugă în gând: dacă ar fi fost să aibă deplină libertate să scrie aşa cum vedeau ei cu adevărat lucrurile. Ei da, poate că era un simplu exerciţiu mental. Se gândi: dacă vreau să redau cât mai exact spiritul, spre folosul cititorilor, sunt nevoit să fiu obscur. Căci spiritul nu este ceva care se deduce pe cale logică, în deplină claritate, ci se extrage ca dintr-o retortă, pe o cale obscură, făcând apel la imaginaţie şi la intuiţie. Dar dacă sunt obscur, puţini vor mai înţelege. Asta-i dilema. Aşa că poate al-doilea-redactor-desemnat avea dreptate când spunea că trebuie să te hotărăşti cărui public i te adresezi. Sigur, el avusese în vedere beletristica. Dar alegerea îţi stătea în faţă şi în cazul gazetăriei. Cel puţin într-o anumită măsură. Frazele simple, eliptice, nu însemnau neapărat simplitate. Obscurul „exact” se putea naşte şi din fraze simple. Căci în definitiv nu lungimea frazei creează obscurul. Senzaţia de obscur poate veni şi din structura textului, chiar şi atunci când recurgi la fraze în aparenţă dintre cele mai simple.

   Dar tu, tu cum ai descrie balul?
   Nu ştiu ce să spun. Încă nu s-a terminat...

   Cineva se opri lângă ei având aerul că îi căutase prin toată sala. Era un bărbat tânăr, înalt, simpatic, pe care nici el, nici Miruna nu îl cunoşteau. Îi învălui pe amândoi într-o privire binevoitoare, prietenoasă, înainte de a li se adresa.
   „Vreţi să veniţi cu mine, vă rog? Vreau să vă prezint cuiva.”
   Se uită fugitiv în jos, la punga pe care Bleer o ţinea în mână, şi o porni înainte în chip de ghid. Miruna şi Bleer schimbară între ei o privire rapidă în care licări un strop de nelinişte şi îl urmară prin mulţimea de dansatori, vorbitori înflăcăraţi, râzători cu obraji îmbujoraţi şi ascultători distraţi, care nu le dădură nicio atenţie.

   De ce să se încreadă în el?
   Nu se ştie. Aşa se întâmplă. Dăm uneori unui necunoscut toată încrederea noastră. Din instinct...
   Ne înşeală instinctul?

   Ajunseră la o uşă lângă care un individ tânăr stătea ţeapăn, cu mâinile la spate. Departe de a arăta plictisit, părea că îi face plăcere să observe în jur ceva ce poate tuturor celorlalţi le scăpa.
   „Îmi cer scuze, spuse însoţitorul necunoscut întorcându-se spre Miruna. O rog pe domnişoara să aştepte aici.”
   Cum aşa?...
   Un bărbat ieşi pe acea uşă, în timp ce alţi doi participanţi la bal, luând oprirea celor trei în faţa uşii drept ezitare, se strecurară ocolindu-i şi intrară înaintea lor. Toate acestea puteau să însemne că dincolo de uşă nu era nimic neobişnuit, că nu pândea dintr-acolo nicio primejdie. Şi într-adevăr, se deschidea acolo un mic coridor, din care o altă uşă dădea în toaleta bărbaţilor.
   „Şi cui vreţi să mă prezentaţi?” întrebă Bleer păşind în micul coridor.
   Tânărul cel înalt îşi păstrase atitudinea binevoitoare.
   „Unui domn care m-a rugat să vă caut.”
   „Cum îl cheamă pe acel domn?”
   „Ramón Cuzco îl cheamă. Un diplomat peruan. Roagă să-l scuzaţi că nu v-a căutat în persoană, dar aşa a socotit Domnia sa că e mai bine.”
   Bănuiam eu, vru să spună Bleer şi simţi cum se duce fără să lase nicio urmă fiorul care îi golise inima într-un brusc reflux de emoţie. În acelaşi timp se simţi vinovat pentru neliniştea în care o lăsase pe Miruna, afară la uşă, la doi paşi de individul acela ţeapăn, cu ochi mobili, în hărmălaia petrecerii tovărăşeşti. Dar mareea bucuriei că iată, se află la distanţă de câteva clipe de împlinirea visului, restabili în interiorul său echilibrul. Uşa dinspre toaletă se deschise larg, Bleer apucă să vadă un colţ de chiuvetă şi coada unei mături rezemate de zid, în acel ungher de debara la vedere, tipic pentru Europa de Est, şi un domn în costum negru sau aproape negru, cu dunguliţe albe, desprins parcă dintr-un film american din anii interbelici, veni drept spre el, cu mâna întinsă.
   „Ramón Cuzco”, se prezentă. „Îmi pare bine să vă cunosc. Domnul Bleer, da?”
   Bleer se grăbi să schimbe toarta pungii din mâna dreaptă în cea stângă, şi să-i strângă mâna ataşatului cultural. Mâna îi era grăsulie şi încă uşor umedă de la spălat.
   „Putem ieşi pe aici. Sunteţi de acord?” îl întrebă pe Bleer, arătând spre capătul coridorului.
   Pe unde? Dumnezeule, acolo era o uşă? Un minut mai devreme fusese ferm convins că în partea aceea coridorul se înfundă.
    Se gândi numaidecât la Miruna şi avu o ezitare, pe care ataşatul cultural i-o ghici fără greş.
   „De prietena dumneavoastră se ocupă colaboratorul nostru.” Şi arătă spre tânărul înalt şi zâmbitor care îl adusese aici şi care încuviinţă prompt, cu neostoita sa bunăvoinţă. „Noi o să ne urcăm în maşină şi ne întâlnim cu domnişoara peste... cât să zicem... o jumătate de oră? Cred că nu durează mai mult.” A! mult mai puţin, răspunse Bleer în gând. Doar dacă nu ne întindem la poveşti. Ceea ce, sincer să fiu, după încordarea din ultimele ore, nu mi-aş dori. „Credeţi că în faţa Atheneumului e bine?”
   „E perfect”, răspunse Bleer într-un elan de recunoştinţă.
   Ataşatul cultural deschise uşa de metal şi se pomeniră amândoi pe pridvorul unei intrări laterale, în aerul răcoros al serii, sub lumina unui felinar de deasupra uşii.
   „Hei! se răsti o voce, e interzis p-aicea!”
   Era un miliţian, care se grăbi să le iasă în faţă tăindu-le calea, ameninţător.
   „Un moment, amigo, eu sunt diplomat din America de Sud.”
   Băgă mâna în buzunarul de la piept al sacoului, scoase portofelul, din care extrase un carnet de culoare bleumarin, paşaportul diplomatic, şi i-l întinse miliţianului.
   Bleer avu timp să se amuze în sinea sa la gândul că diplomatul evitase să spună Perú, încredinţat fiind că miliţianul n-avea habar că există pe lume o ţară cu un asemenea nume.
   „Şi el?” insistă miliţianul arătând spre Bleer. „Tot diplomat?”
   „El este împreună cu mine. Mă însoţeşte.”
   „Să văd punga!”
   „Dar ce, domnule, ieşim dintr-un magazin?” îl apostrofă Cuzco. „Ieşim dintr-o sală de conferinţe a Administraţiei.”
   „Nu contează! Se fură tot felul de chestii!” se oţărî miliţianul. „Se fură becuri de la veceu, foraibăre, da’ câte nu se fură!”
   „Punga e a mea, spuse diplomatul cu voce fermă, l-am rugat eu să mi-o ţină puţin.” Şi fără nicio ezitare îi luă lui Bleer punga din mână.
   Coborâră treptele spre noaptea umedă. Ceaţa subţire, luminoasă, era liberă să se lase purtată de boare, dar ea nu se clintea din loc. Stagna sub felinare şi puţin deasupra lor, nu mai sus de coroanele copacilor. Pe aici prin apropiere trebuie să fi fost muzeul de ceramică şi sticlărie, iar mai încolo, dincolo de intersecţie, o patiserie de unde Bleer îşi amintea vag că acum un an sau doi cumpărase un cozonac cu stafide de Crăciun. Iată, îşi spuse cu o vagă satisfacţie, nici chiar în împrejurări excepţionale nu mă părăseşte memoria.
   Era privilegiat señor Ramón Cuzco, că îşi permitea să păstreze faţă de autorităţile de aici din Europa de Est secrete de la el din ţară şi din lumea lor, a diplomaţilor, în timp ce autohtonii trebuiau să-şi despoaie sufletul în faţa oricui se răstea şi ameninţa cu gesturi indiscrete sau cu întrebări directe şi arţăgoase. „VENIN”, îi veni lui Bleer în minte. Iată însă că uneori, pentru scurte intervale de timp, veninul, atunci când diplomaţii binevoitori îşi aruncau în joc miraculoasa lor influenţă, părea să devină inofensiv. De nu cumva era o simplă iluzie pe timp de noapte.
   „Dar văd că ne vorbiţi bine limba, domnule Cuzco”, i se adresă Bleer plin de admiraţie după ce ajunseră la piciorul scării. „Fără niciun accent!”
   Diplomatul întinse braţul arătând în lungul străzii.
   „Acolo în capăt ne aşteaptă maşina.” Şi în timp ce se îndreptau spre locul indicat, pe sub coroanele copacilor, luminate de felinare de jos în sus, urmă răspunzându-i lui Bleer: „M-am născut aici. Aici am urmat şi şcoala primară, mai exact primele trei clase. Părinţi mei au fost şi ei diplomaţi. Se aflau în misiune la Bucureşti.” Era o scurtă mărturisire din partea diplomatului, deşi făcută pe un tot mai degrabă rezervat. Bleer se aşteptase ca odată ieşiţi din Casa Administraţiei Centrale, scăpaţi de supraveghere, să găsească în Ramón Cuzco un om perfect deschis şi plin de entuziasm faţă de el şi faţă de cauza lor, pe care singur se oferise să o slujească. Nu găsea acea deschidere. Diplomatul i se păru aproape la fel de protocolar ca şi cum întâlnirea lor ar fi fost una oficială.
   „Păi dacă-i aşa, începu Bleer în timp ce se îndreptau spre capătul străzii, să vă spun în două cuvinte despre ce-i vorba...”
   „În maşină”, îl temperă Cuzco.
   „Voiam doar să vă explic în două cuvinte, ca să câştigăm timp”, insistă Bleer. „Aveţi acolo o carte, despre ceva ce sunt convins că vă interesează...”
   „Îmi explicaţi în maşină, domnule Bleer”, îl întrerupse din nou diplomatul, încă şi mai categoric. „E mai sigur în maşină, credeţi-mă.”
   O nerăbdare de nestăpânit îl făcea pe Bleer să insiste.
   „Credeţi că aici în aer liber ne poate intercepta cineva?”
   „O, nu-mi vorbiţi mie de interceptări, domnule Bleer! Sunt mai obişnuit cu ele decât vă puteţi închipui. Tehnica interceptărilor a avansat mult. Nu mai poţi fi sigur nici în aer liber.”
   Strada era destul de lungă şi la bordură încă nu se vedea nicio maşină parcată.
   „Am presupus că vă interesează istoria Europei de Est...” spuse în continuare Bleer în timp ce îl însoţea de-a lungul trotuarului.
   „Am înţeles, ăsta era pretextul. Am înţeles bine, domnule Bleer?” vorbi Ramón Cuzco. „Sunt la curent cu intenţiile dumneavoastră. Fiţi sigur că mă interesează Europa de Est. Din toate punctele de vedere... Obiectele sunt înăuntru, da?”
   „O să vă rog să deschideţi cartea abia după ce ajungeţi acasă.”
   „Aşa am să fac.”
   „Asta e maşina?”
   Dincolo de cercul de lumină al ultimului felinar era parcată la bordură o maşină, cu botul spre ei. Ramón Cuzco păru că ezită.
   „Nu sunt sigur... Da, parcă aici am lăsat-o.”
   Maşina era neagră. Capota motorului şi parbrizul aruncau reflexe reci sub luminile străzii.
   „Până la Atheneum pot să mă duc singur pe jos, domnule Cuzco”, spuse Bleer. „Ajung acolo în câteva minute. Dumneavoastră poate că mergeţi în altă direcţie.”
   „Nicidecum, răspunse Cuzco, a rămas că o luăm de acolo pe prietena dumneavoastră. Nu ne răzgândim.”
   Orice s-ar spune, nu sunt lipsite de reticenţe relaţiile cu diplomaţii, îşi zise Bleer. De fapt se afla pentru prima oară între patru ochi cu un diplomat străin. Erau altfel decât în public, diplomaţii. În public afişau o anumită jovialitate şi, la nevoie, erau capabili de ironii mai mult sau mai puţin inofensive.
   Uitându-se mai atent la maşină, i se păru că vede sub parbriz un paravan de staniol întins peste bord, ca şi cum maşina ar fi urmat să rămână mult timp în acel loc, paravanul urmând să protejeze interiorul de razele soarelui a doua zi; deşi, din câte îşi amintea Bleer, zona era umbrită mai tot timpul zilei.
   Ramón Cuzco se aplecă şi întinse mâna să deschidă portiera din faţă. Dar în clipa aceea portiera se deschise parcă de la sine, împinsă pe tăcute. Un picior necunoscut se văzu coborând pe bordură şi din spatele portierei se proiectă în sus, cu o unduire abilă şi sigură, un corp cu alură sportivă, în timp ce o mână menţinu pe cap, cu trei degete exersate, o pălărie cunoscută: a locotenentului-major de securitate, vechea cunoştinţă a lui Bleer. În acelaşi timp, sincronizate perfect, alte două portiere ale maşinii se deschiseră. Nu prea mult: doar atât cât alţi doi tipi în civil să iasă prompt şi să rămână în picioare, în spaţiul îngust dintre portieră şi cadrul uşii, gata să intervină dacă ar fi fost nevoie. Odată ieşit din maşină, primul gest pe care ofiţerul îl făcu fu acela de a-i lua diplomatului din mână punga, pe care acesta i-o cedă fără nicio împotrivire, doar retrăgându-şi mâinile într-un gest de surprindere. Un gest comic, neaşteptat la un diplomat cu experienţă.
   Acum ofiţerul era în picioare la marginea trotuarului. Bleer îl văzu păşind spre el. Nu repezit: doar doi paşi ca şi cum ar fi pornit-o la plimbare.
   „Protestăm, domnule Iacob?”
   Bleer clătină doar din cap: nu avu puterea să i spună că nu îl chema Iacob
   „Împotriva cui protestăm, domnule Iacob?... Mi se pare mie sau am pornit-o într-o anumită direcţie? Încotro?” Se răsuci spre maşină şi îi deschise larg portiera de la spate cu un gest de curtoazie zeflemitoare. „Ia ziceţi! Unde mergem? La Atheneum? Foarte bine, la Atheneum să fie!”
   Bleer se pomeni aşezat lângă individul tăcut şi ursuz care adineaori ieşise cu un picior din maşină, în spatele şoferului la fel de tăcut şi de ursuz, care şi el ieşise cu două clipe înainte din maşină, într-un spaţiu străin care mirosea a tutun, a delăsare militărească şi a cuvinte porcoase. Se aştepta ca încă cineva să se aşeze lângă el şi să fie înghesuit la mijloc între doi handralăi. Nu se întâmplă aşa: Bleer rămas la margine, la portiera care fusese închisă pe din afară cu un pocnet de fierăraie groasă şi veche. Se uită afară pe geam şi nu îl mai văzu pe ataşatul cultural al republicii Perú. Pe trotuar, lumina felinarelor de sus proiecta umbrele coroanelor copacilor, care se topeau în umbrele nopţii, la piciorul zidului gros al Casei Administraţiei Centrale, unde la ore obişnuite nu aveai acces. Diplomatul străin se pierduse, ieşise din scenă pe tăcute şi de bună seamă odată pentru totdeauna. Pe scaunul de lângă şofer, ofiţerul ridică mâna şi aprinse lumina din plafon. În lumina aceea galben-cenuşie scotoci în punga lui Bleer pe care o ţinea pe genunchi, ca şi cum era de la sine înţeles că tot ce se afla înăuntru îi aparţinea.
   Maşina încă nu pornise. Ofiţerul deschise cartea şi, dând cu ochii de cele trei role de film, şuieră cu admiraţie zeflemitoare.

   Nu e de mirare că trotuarul spre care dă acea mică intrare secundară de pe latura dosnică a Casei Administraţiei Centrale, pe unde Bleer a ieşit cu diplomatul peruan, e pustiu şi neumblat: accesul pietonilor în toată acea zonă este restricţionat. Noaptea, cu atât mai mult: n-ar îndrăzni nimeni să încalce interdicţia. În timpul nopţii e un loc lugubru, ocolit de toţi, poate chiar şi fără nicio interdicţie. Dar ziua, pe lumină, Bleer se zbate, se smulge şi reuşeşte să iasă din maşina securităţii pentru a-şi agita deasupra capului, alergând, mâinile încătuşate. „MÂINE” este cuvântul care îi poate veni în minte. Mâine poate să nu mai existe nicio interdicţie. Depinde câtă răbdare ai să aştepţi. Trecătorii se pot opri pe trotuare, inclusiv pe cele alăturate Casei Administraţiei Centrale, şi se întorc să urmărească cu indignare scena în care doi indivizi în civil au ieşit în mare grabă din maşină şi se reped să-l înhaţe pe tânărul scăpat pentru moment din maşina care îl ducea spre arest.
   În fond, e foarte important cum se vede fiecare pe el însuşi, nu?
   Bleer e îndreptăţit să se întrebe dacă oamenii din jur îşi vor învinge teama şi vor protesta. Iar dacă acum încă nu au îndrăznit, vor îndrăzni oare cândva, în viitorul apropiat? La fel ca într-o scenă dintr-un roman de-al său — nepublicat, la fel ca şi toate celelalte volume — se va apropia de oamenii încremeniţi pe trotuar, cu câteva clipe înainte oripilaţi de brutalitatea şi de samavolnicia cărora le fuseseră martori, le va da ocol ca unor statui, privindu-i pătrunzător şi în acelaşi timp interogativ, şi se va întreba: merită oare să aştept vremuri mai bune? Merită oare să mă sacrific? Căci pentru Bleer — ca şi pentru noi toţi — nu există niciun indiciu că se vor trezi vreodată din letargie şi cu atât mai puţin în viitorul apropiat.
   Merită?

   De fapt, ofiţerul de securitate, acel locotenent-major încă tânăr, se amuza văzând cele trei role îngropate în culcuşul săpat în grosimea cărţii. De pe locul de lângă şofer, se răsucea spre Bleer, în spate.
   „Ingenios! Ha! Tu ai făcut chestia asta? De unde te-ai inspirat? Ai văzut aşa ceva prin filme? Sau a făcut-o târfa aia a ta?”
   Bleer nu şi-a dat seama nici când a sărit la gâtul securistului, nici când celălalt, tipul tenebros de lângă el, l-a lovit fulgerător cu pumnul.
   „De! Bleer”, îl căină ofiţerul de securitate, ştiind poate ce pumn de fier are colegul său şi cât e de aprig la mânie. „Ce să-ţi fac! Ţi-o cauţi cu lumânarea.”
   Bleer fusese proiectat cu capul de geamul portierei şi alunecase cu tot corpul, afundându-se în acea văgăună strâmtă şi jegoasă dintre bancheta de la spate şi speteaza scaunului din faţă, pe care şedea ofiţerul. Nu era exclus să fi avut chiar un moment sau două de pierdere a cunoştinţei — Bleer nu era sigur şi nici nu îşi dori să fie sigur. Cu urechea stângă zvâcnindu-i dureros, încercă să se salte sus pe banchetă. Maşina se afla în mers şi, după cât de tare era legănat dintr-o parte într-alta, trebuie că gonea. Gonea pe străzi, cum le stătea lor în obicei, căci totdeauna aveau prioritate peste tot: fără niciun însemn, fără niciun girofar sau sirenă, toată lumea le cunoştea şi se dădea în grabă la o parte din calea lor. Nici vorbă de vreo goană către Atheneum, la întâlnirea cu Miruna, căci Atheneumul era destul de aproape de Administraţia Centrală şi ar fi trebuit de mult să ajungă acolo. Bleer reuşi să se ridice cu bărbia până la ferestruica portierei de la spate.
   „Nu fi îngrijorat, Bleer, îi aruncă peste umăr, ironic, securistul, ai să te vezi cu târfa ta cât de curând. O să-i dăm drumu’ să vină la tine la vorbitor. De nu cumva o să fiţi amândoi şi mai norocoşi şi o să staţi în celule alăturate.”
   Nu mai avu puterea să se revolte.
   Se mustră în gând pentru atât de rapida descurajare de care se lăsase cuprins. „COMPASIUNE” fu cuvântul care îi veni în minte. Dar n-ar fi putut să spună: compasiune pentru cine? Pentru el însuşi? Sau pentru cei ce nu aveau puterea să înţeleagă ce se întâmplă. Se simţi oarecum reconfortat la gândul că, iată, şi în asemenea împrejurări îi veneau în minte cuvinte. „ESENŢIALE”, mai adăugă în gând. Era şi o umbră de umor aici, şi acum, când urechea îl ardea şi îi zvâcnea tot mai dureros. Cuvinte şi chiar frânturi de melodie. Oare nu exista nimic cu adevărat dramatic în viaţă? Cu adevărat tragic?... „CARAGHIOS”, îi mai veni în minte. Odios de caraghios. Chiar aşa, „ODIOS” era un alt cuvânt potrivit pentru o asemenea împrejurare. La fel şi „RAPID”. Puzderie de cuvinte îi veneau în minte, mai multe ca niciodată... Case mici şi trunchiuri de copaci fără culoare şi cercuri de lumină pe trotuare murdare goneau în noapte rămânând în urmă. Trecu în zbor şi o cabină telefonică şi, la mică distanţă după aceea, încă una. Goale amândouă şi inutile... Şi-o închipui pe Miruna aşteptându-l în apropierea Atheneumului, cu neliniştea tremurându-i în suflet, făcând paşi în dreapta şi în stânga pentru a-şi înşela neliniştea. Bineînţeles că atât ataşatul cultural cât şi tinerelul cu zâmbet prietenos, aproape cald, colaboratorul diplomatului, erau absenţi. Dispăruţi pentru totdeauna. Ce cuvinte li se potriveau? Bleer scotoci înlăuntrul său şi nu găsi decât cuvântul „PLÂNS”, doar atât. Plâns contra zâmbet cald, prietenesc... Poate că nu avea să se mai întoarcă niciodată, cine ştie. Şi dacă avea vreodată să se aştearnă la vorbă cu individul din maşină care şedea pe scaunul din faţa lui, sau cu cel din dreapta care îl lovise cu atâta brutalitate, şi cu alţii asemenea, prin cine ştie ce birouri amenajate special pentru mărturisiri şi cazne, înseamnă că nu mai era nimic de făcut. Nicio şansă... Geamul din apropierea lui Bleer era închis. Toate geamurile din maşină erau închise. Nu pătrundea în interior nicio adiere din aerul Europei de Est. Nici nu se mai ştia, nimeni nu mai ştia cum este de fapt aerul aici, în Europa de Est. Aici înăuntru stăruia un miros stătut, acru, de fum de ţigară de curând fumată şi mirosul ţigărilor fumate în ultimele zile, în ultimele luni. Stăruia mirosul greţos al cuvintelor porcoase.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)