Ei au deja, cu toţii, în spate, o viaţă întreagă, am putea spune. Sau aproape. Uneori curiozitatea îi împinge să refacă drumul, mental desigur, ca să încerce să-şi facă o idee de cum a fost posibil să ajungă — atât de repede! — acolo unde au ajuns. Fiindcă în urmă cu un număr de ani — şi, dacă stai să te gândeşti, nici măcar un număr exagerat de mare — aşa ceva părea imposibil. Sau, mai exact, părea posibil doar ca o abstracţiune. Iată însă că s-a întâmplat totuşi, real. Al naibii de real. Aşa că ajungi la un moment dat să ai în faţă un tablou straniu: pe o faţă ridată, uzată de vârstă, iată, în oglindă, o pereche de ochi cunoscuţi, şi iată şi o privire cunoscută. A ta. O privire tânără. Şi te întrebi: cum de s-a păstrat aşa? Cum de s-a păstrat numai ea, şi tot restul s-a degradat până la dezastru? Şi dacă e-adevărat că ochii sunt oglinda sufletului — iar ei s-au păstrat tineri — atunci cum de sufletul a rămas tânăr?...
Te uiţi în oglindă şi îţi spui: dar dacă tot am ajuns aici, adică la dezastru, ce-ar fi să-mi las şi barbă? O barbă stufoasă, şi, dacă o să fie albă ca neaua, cu-atât mai bine. Ţi-o laşi să crească şi se cheamă că te-ai acomodat cu vârsta, de nu cumva chiar ai exagerat un pic în accentuarea vârstei. Te-ai îmbătrânit de bună voie, cu alte cuvinte. Te-ai îmbătrânit cu exagerare. Şi asta, de ce, mă rog? Oare ca semn că te-ai resemnat şi nu mai opui rezistenţă timpului? Sau, dimpotrivă, pentru ca, exagerându-ţi niţel, deliberat, semnele vârstei, să te poţi bucura într-ascuns că, iată, ai mai puţini ani în spate decât te-arată chipul. Un fel de păcăleală, cum s-ar zice. Cât poate dura o asemenea păcăleală, asta e mai bine să nu te-ntrebi.
Cu sau fără barbă, în cele din urmă ei se întorc cu toţii la întrebarea: cum s-au petrecut de fapt lucrurile, pas cu pas, începând de la vârsta când, tânăr şi ferice, nu stătea nimeni să-şi piardă vremea cu inutile întrebări despre bătrâneţe? Ei bine, cum a fost?
Probabil că cineva, cândva, poate într-un tramvai, unde oamenii se-ntâmplă să se aştearnă la vorbă (sau se-ntâmpla pe vremuri), sau cine ştie în ce alt loc — un bătrân de rând, cu o figură amar-şugubeaţă şi cu veleităţi de filozof, a spus, într-o discuţie cu o cunoştinţă dar de-ajuns de tare ca să fie auzit de toţi cei din jur, „Cui nu-i place bătrâneţea n-o să aibă parte de ea”. Şi a clătinat din cap, cu aerul că ştie mai multe decât vrea să spună. Nu se ştie sigur ce auditoriu va fi avut în vedere bătrânul filozof de două parale — dacă va fi avut vreunul —, dar se poate presupune că dintre cei tineri aflaţi în jur, unii au reţinut cele auzite, şi vorbele bătrânului le vor fi fost prilej de meditaţie multă vreme din acel moment înainte. Nu-i decât o ipoteză, desigur. Adevărul e că, într-un fel sau altul, ideea de bătrâneţe chiar ar trebui să-şi facă loc de timpuriu în mintea fiecărui tânăr. Şi nu-i vorba neapărat s-ajungă o obsesie. Deşi unii realmente o capătă, simţindu-se tot timpul inconfortabil cu vârsta lor în comparaţie cu vârstele nu cu mult mai tinere. Şi asta spre mâhnirea (inutilă) a sufletului lor. Când, de fapt, mult mai tonic ar fi să se bucure la orice vârstă de faptul că sunt (încă) mai tineri decât cei ce i-au depăşit în... înţelepciune, să zicem. Căci de ce să te grăbeşti să te consideri prea bătrân la vârsta de treizeci şi cinci de ani, de pildă, pentru a avea o idilă cu o liceană de optsprezece? Numai fiindcă ai aproape dublul vârstei ei? Lucrurile ar trebui privite cu mai multă detaşare şi mai în relativitatea lor — ar zice, probabil, un filozof de ocazie de genul celui din tramvai. De ce să nu admiţi că o diferenţă de şaptesprezece ani între bărbat şi femeie e acceptabilă oricând? Cu puţină îngăduinţă, desigur. Dar partea proastă cu un asemenea mod de percepere este că el se dovedeşte a fi păgubos la oricare altă vârstă şi în multe alte privinţe, nu numai în legătură cu prezumtivele partenere de idile, sau, de ce nu, chiar şi în legămintele matrimoniale... De ce să fii invidios de pildă pe un bărbat (mult) mai tânăr — doar pentru că acesta, tânăr fiind, are mai multă căutare în diverse oferte de serviciu? Când şi tu, mai vârstnicul, ai putea găsi, cu puţină sforţare, o slujbă pe măsura vârstei tale. Dacă n-ai pretenţii exagerate. Şi bine-ar fi să nu le ai.
Iată, la un moment dat afli de un fost portar de fotbal, pe nume Dino Zoff, care a apărat naţionala Italiei până de curând. Curând fiind, fireşte, un termen perisabil. Portarul cu cel mai lung timp de joc fără gol primit. Afli cu stupoare — o stupoare, între noi fie zis, reconfortantă — că-i cu numai trei ani mai tânăr decât tine. Trei ani! Păi asta nu poate decât să-ţi dea aripi. Sigur, vârsta aia când ai aflat de Dino Zoff a trecut şi ea între timp. Dar sentimentul că încă nu părăsiseşi — ca potenţă —, în acel moment, „plutonul” sportivilor profesionişti, ei bine acel sentiment se poate trage nădejde că va dăinui. Pentru ca apoi, la un moment dat, să afli de o alergătoare jamaicană, campioană la 100 de metri plat, cu doar douăzeci de ani mai tânără, şi să-ţi spui: În definitiv ai fi putut avea, fără ca asta să fie scandalos, o nevastă nu cu şaptesprezece ci chiar cu douăzeci de ani mai tânără, nu? Asta creând pentru tine o legătură mai de durată cu cei activi şi învingători şi invincibili.
Greu de suportat este, la un moment dat, gândul că, vârstnic fiind, nu te mai poţi bucura — sau, ca să fim optimişti, că nu te poţi bucura plenar — de frumuseţile naturii, de frumuseţile artei, de frumuseţea unei poveşti de dragoste ce se desfăşoară pe un ecran. De ce? Deoarece condiţia bucuriei depline este proiectarea ei în viitor, şansa de a retrăi de un număr indefinit de ori emoţia (artistică) din clipa de faţă, de a revedea în mod repetat priveliştea care acum te încântă. Şansă pe care se pare că n-o mai ai. Dar ţi se dă în schimb şansa să-ţi depăşeşti condiţia şi să admiţi că dacă tu nu vei mai putea revedea priveliştea plină de frumuseţe, alţii o vor putea face de nenumărate ori în viitor: cei tineri. Şi astfel, mai detaşat fiind, fraze în genul „în anul 2025 o treime din populaţia Europei va avea mai mult de 60 de ani” vor înceta să mai fie angoasante.
Ei îşi amintesc că pe la sfârşitul tinereţii, sau, după cum zic unii, la tinereţea a doua, încă îţi mai dădea mâna să spui râzând „Când eram tânăr!” Căci pe-atunci încă mai era o glumă. Cochetai cu bătrâneţea, cum s-ar zice. Dar când un doctor îţi pipăie diferite părţi ale corpului şi, găsind un loc dureros, face presupunerea (optimist!) că „poate v-aţi lovit aici în tinereţe”, asta deja nu mai e glumă. Fiindcă un doctor nu se joacă niciodată cu aprecierea vârstelor. El se pronunţă din punct de vedere medical. Adică judecă dincolo de ironii, glumiţe şi aparenţe. Dar nici într-o asemenea situaţie nu-i încă totul pierdut: doctorii sunt şi ei sortiţi erorii. Şi dacă unul din ei îţi pune un diagnostic greşit, de ce nu s-ar putea înşela şi în privinţa tinereţii tale? Cu alte cuvinte folosind timpul trecut pentru ceva ce este încă prezent? Şi, apropo de doctori, dacă ţi se va întâmpla vreodată să te însănătoşeşti de o boală ceva mai serioasă, să zicem, îţi vei spune, plin de bucurie: ce bine că am reuşit, poate, să mai câştig câţiva ani de viaţă! Dar, atenţie, odată cu asta pretenţiile tale asupra altor ani de viaţă vor fi scăzut, inevitabil.
Ei citesc ziarele şi se indignează când întâlnesc o ştire cum că „Un bătrân de 59 de ani... a făcut şi a dres...” Normal că se indignează! Cum de se grăbesc ziariştii ăştia să-l îmbătrânească pe bietul om la nici şaizeci de ani! De ce n-au scris „Un bărbat de 59 de ani”? Poate că tinerii nici nu-şi dau seama: un bărbat sănătos de 59 de ani e un bărbat în deplinătatea forţelor şi a energiilor sale vitale. Cu totul alta e să găseşti scris, după ceva timp: „Un bătrân de 80 de ani... cutare şi cu cutare.” Ei, atunci, da, atunci ai toate motivele să te simţi solidar cu el. Chiar dacă nu i-ai egalat încă vârsta. Dar de-acum eşti sigur că într-acolo te îndrepţi, în niciun caz înapoi către tinereţe. Şi atunci, simţindu-te solidar cu bătrânul de 80 de ani şi condamnându-i pe tinerii ziarişti care, una-două, îmbătrânesc oamenii cu scrisul lor superficial, e clar că ţi-ai luat adio de la tinereţe.
Dar există oare pe lume vreun rămas-bun definitiv?
Oricăruia din ei poate să-i vină la un moment dat (încă) un gând trist şi straniu: iată, ăsta-i ultimul dulap pe care mi l-am cumpărat. Sau ultima etajeră. Sau ultima draperie. Pentru ca apoi, scuturându-te, să-ţi spui: Stai puţin! Nu se ştie niciodată. Nici nu mai e nevoie să-ţi imaginezi şansele să te muţi într-o casă nouă şi să fii nevoit să-ţi cumperi o mobilă nouă. Laşi împrejurările la voia Cerului, iar tu rămâi în suflet cu posibilitatea pură. Şi nu numai cu posibilitatea pură ci şi cu o legătură de chei de la casa veche. De la o casă veche. O legătură de chei numai bună de pus în vitrină, căci nu se mai potriveşte la niciuna din uşile rămase undeva în trecut. Ca să nu mai spunem că toţi oamenii adulţi care au populat lumea copilăriei tale, prin forţa împrejurărilor au devenit cu toţii umbre.
Dar ce-ai zice de un moment al sfidării? Ce-ar fi, dacă tot n-avem de ales, să devenim un bătrân „onorabil”, forţos până la capăt, bătrân şi ferice, activ şi creator, cutezător la apropierea „momentului decisiv”? Şi ce dacă pe ultima ta carte de identitate scrie că termenul ei de valabilitate este de cinzeci de ani peste vârsta ta de-acuma! Dacă nu vei putea atinge niciodată acea vârstă, în schimb îţi vei mai putea schimba încă o dată adresa. Ceea ce va aduce cu sine o nouă carte de identitate. Şi alţi cinzeci de ani câştigaţi! Sau tipul însuşi de carte de identitate se va putea schimba între timp. Ceea ce îţi va da prilejul să capeţi — iarăşi — una nouă. Posibilităţile de reînnoire sunt practic nelimitate.
Nu mai vorbim de cărţile rămase necitite. Pe ei nimeni nu-i va putea învinui de lăcomia lecturii. Ce importanţă are că, dacă aduni laolaltă numărul de cărţi încă necitite, pe care le vezi zilnic pe rafturile etajerelor din casă, şi mai ales dacă aduni — dacă ai curiozitatea să aduni — numărul de pagini necitite, o socoteală simplă îţi va arăta că niciodată până la sfârşitul vieţii nu vei avea răgazul să citeşti atâtea pagini?... O socoteală simplă? Din fericire nicio socoteală nu-i nici simplă, nici definitivă. Şi apoi, trebuie să mai ai în vedere un lucru: o carte cumpărată (şi rămasă necitită) e asemenea unui pom pe care l-ai sădit la o vârstă înaintată şi e limpede că nu te vei putea bucura de roadele lui: se vor bucura în schimb cei ce vin după tine, nu-i aşa?
Ei asistă la viaţa publică şi îi văd nu numai pe sportivii din trecutul nu prea îndepărtat, cu care deja s-au comparat, dar şi pe oamenii publici din prezent, actori, politicieni, scriitori — îi văd înaintând în vârstă şi se gândesc cu nostalgie că pe cei mai tineri dintre ei nu vor mai apuca să-i vadă îmbătrânind. Deşi surprize sunt oricând posibile. De-ajuns să-ţi aminteşti de acel politician în vârstă, şef de partid, care, într-un interviu, a spus, textual: „La următoarele alegeri, probabil eu nu voi mai vota aici, ci în altă parte”! Dar iată că peste patru ani, trecut bine de optzeci de ani, a binevoit să voteze tot aici. După care, peste alţi patru ani, încă nu renunţase la vot!... Aşa că, iată, viaţa e oricând dispusă să infirme propriile previziuni sumbre. Mai mult decât atât, unii nu se sfiesc să afirme publică că „Bătrâneţea îşi are frumuseţea ei”! Şi îţi zici, iluminat: Te pomeneşti că are! Poate nu-i adevărat că în viaţa unui bătrân nu se mai petrec miracole. Poate nu-i adevărat că o călătorie cu trenul este un miracol doar în viaţa unui copil, în timp ce pentru bătrân contează doar confortul, punctualitatea şi igiena. Trebuie să înveţi să accepţi gândul că viaţa continuă chiar şi după ce tu nu vei mai fi. Bine că, privindu-te în oglindă, încă nu-ţi vine să spui că te-ai săturat de propria-ţi mutră. Chiar dacă vine la un moment dat o primăvară despre care ai fi tentat să spui: Iată, a venit amintirea unei primăveri. *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei
