„Parisul e pustiu, sonor, bântuit de ecouri ca un oraş părăsit. Aud toate ceasurile care îşi aruncă chemări în tăcerea din jur. Parisul e acum proprietatea oamenilor nevoiaşi care nu pleacă la mare. Posed cu amărăciune singurătatea Parisului. Perfecţiunea lui ucigătoare, ariditatea lui radioasă mă îmbată. Veşnică şi aprigă să fie vara! Şi fie ca ea să dea foc pământului!
Fiecare noapte coboară asupra mea de parcă ar fi ultima noapte de pe pământ. Din întinderea întunecată se ridică încet o suflare: e suflarea supremă a vieţii. Nu sunt nefericit dar în anumite momente îmi spun cu blândeţe că s-ar putea să nu mai exist.” [p. 294, vol. 1]
Descopăr cu mare şi plăcută surprindere o carte care a zăcut aproape patruzeci de ani în bibliotecă... sub sticlă: Cronica familiei Pasquier, de Georges Duhamel (Edit. pentru Literatură Universală, 1968, traducere: Iulia Soare). M-a ţinut departe pentru că e o carte în genul cărămidă (triplă!), adică trei volume a câte 600-700 de pagini fiecare. Am crezut despre autor că este un clasic întârziat, rătăcit în epoca modernă, care îşi plictiseşte cititorul cu amănunte care nu interesează pe nimeni, cu clarificări pe care nu le cere nimeni. Unii chiar aşa îl caracterizează pe Duhamel — probabil cei ce n-au mai deschis de mult un roman cu adevărat clasic şi au uitat cum arată clasicismul.
Am surpriza să descopăr o scriitură neaşteptat de vie, o capacitate remarcabilă de a caracteriza în puţine cuvinte, uneori cu unul singur, un caracter sau o situaţie („Ceea ce m-a mirat mai ales a fost fruntea care domina toată faţa, prelungind ca o provă craniul lunguieţ.”); dialoguri de un farmec inegalabil. Iar amănuntele, da, există, dar se constituie într-o operă captivantă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.
„Cine a vorbit de un copil minune? [E vorba de sora protagonistului, violonistă, care se produce pentru prima oară în faţa publicului.] Cine nu vede pe scenă decât o fetiţă slăbuţă în rochie albă? E o femeie, e o zână, e muzica însăşi, muzica sublimă şi familiară care a coborât în sfârşit în mijlocul nostru. E liberă, atentă şi exactă. E credincioasă. Vine, pleacă, zboară, se opreşte, dă fiecăruia atât cât merită, e tristă cu cei nenorociţi, se îmbată de bucurie cu cei fericiţi. Apoi deodată, dintr-o opintire, se înalţă spre cer îmbiind pe toţi s-o urmeze.” [p. 318, vol. 1]
Şi când te gândeşti că era cât pe-aci să rămână pe veci necitită!
