duminică, 28 iulie 2019

Vocea*

Vocea bărbătească de la telefon ezită o secundă, doar atât cât să ia notă că vocea juvenilă care răspunsese Alo nu era aceea pe care o căuta:
   — Vrei să mi-o dai un pic pe mami la telefon, puișor?
   Se scurse o secundă. Se scurseră două.
   — Cine sunteți? întrebă vocea juvenilă.
   Și se simți că vocea juvenilă era contrariată. Nu deajuns de contrariată însă pentru a-l face pe celălalt să renunțe.

***

*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

luni, 8 iulie 2019

Selecţie* **

Şercuţ auzi în receptor o voce feminină versată şi în acelaşi timp inocentă şi sprinţară:
   — Bună ziua, vă sun din partea firmei... — Şercuţ nu reţinu numele firmei. Vreau să vă anunţ că aţi fost selectat pentru...
   — Selectat! sări ca ars Şercuţ — cuvântul ăsta îi răsună în ureche. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă a fi selectat?
   — Lăsaţi-mă să vă spun în două cuvinte despre ce este vorba, insistă domnişoara de la firmă.
   — Dumneavoastră aţi pronunţat cuvântul „selectat”.
   — E vorba de un pachet de...
   — Nu, nu! i-o reteză Şercuţ ridicând tonul, cu o irepresibilă nervozitate. Să nu trecem cu uşurinţă peste cuvinte! Pentru a fi cineva selectat e nevoie întâi şi-ntâi de un criteriu. Sau de mai multe criterii. Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-mi ce vedeţi...
   — Dumneavoastră aţi fost selectat prin tragere la...

Şercuţ o întrerupse prompt:
   — Dacă vă uitaţi bine în jur, stimată domnişoară, reluă el, o să vedeţi că totul e o harababură de nedescris. Selecţia a ajuns să fie o parodie! Şi asta, de ce? Fiindcă, după cum vă spuneam, nu mai există criterii de selecţie. Dumneavoastră poate vă-nchipuiţi că vine cineva şi spune, Uite astea sunt criteriile. Iar eu vă răspund că nu poate exista un criteriu fără un set de valori clare, bine statornicite...
   — Domnule Şercuţ... încercă vocea feminină.
   — A! văd că ştiţi şi cum mă cheamă! Apreciez că aţi făcut un minim efort să vă documentaţi. Dar aici noi nu vorbim de un nume şi de un număr de telefon. Spiritul vremii! Asta modelează setul de valori pe bază căruia se construiesc criteriile. Dacă spiritul vremii este neglijat, totul devine fals. Ba chiar aş zice că trebuie să fim c-un pas înaintea spiritului vremii. Pentru că, dragă domnişoară, indiferent ce ţintim, ceea ce construim noi trebuie să dureze măcar un interval de timp rezonabil. N-are niciun rost să vă irosiţi energia atâta vreme cât criteriile nu sunt stabilite cu rigurozitate...
   — Nu. Domnule Şercuţ, noi...
   — O selecţie prost făcută întotdeauna va nedreptăţi pe cineva, de asta să fiţi sigură, domnişoară. Vreţi să vă spun ceva? Eu n-am nicio satisfacţie dacă ştiu că n-am fost selectat pe merit. Fiindcă ăsta-i cuvântul de ordine: meritul!...
   — Nu, staţi puţin. A fost vorba de tragere la...
   — Poate vreţi să spuneţi că eu n-am niciun motiv să-mi fac griji pentru acela care a fost nedreptăţit, fiindcă nici nu-l cunosc. Greşit! V-am spus: e vorba de un principiu. Repet, credeţi dumneavoastră că eu aş putea fi satisfăcut ştiind că altcineva — nu mă interesează cine! — merita mai mult decât mine să fie beneficiarul selecţiei? Sau poate o să spuneţi, Ce o tot face ăsta pe altruistu’! Să facă bine să accepte ce i se oferă şi să lase la o parte morala. Ei bine nu, n-o fac deloc pe altruistul. Fiindcă dacă într-un domeniu facem o excepţie, ştiţi ce se-ntâmplă? Excepţia are un dar: se propagă! Da, domnişoară, la fel ca şi răul, excepţia se propagă. Azi am făcut o excepţie, să zicem în domeniul dumneavoastră, al firmelor de-nu-ştiu-ce, mâine o să facem o excepţie în domeniul politicii. Da? O să selectăm o persoană care n-are nicio legătură cu politica, cu legile, cu democraţia. O selectăm pe baza unor reguli greşite! Şi totul se dă peste cap. Nu mai e nici merit, nu mai e nici echitate, nu mai e nimic! Dumneavoastră poate o să ziceţi, Consecinţele nu sunt aceleaşi. Iar eu o să vă răspund: consecinţele poate că nu sunt aceleaşi, dar excepţia de la regulă e aceeaşi — principial — peste tot. Excepţia, cum spuneam, se propagă. Fiindcă, dragă domnişoară, răul prinde mai uşor decât binele, ăsta-i un lucru cunoscut şi arhicunoscut. Contaminează tot. Mâine-poimâine o să facem o selecţie greşită şi în domeniul... să zicem... ştiu şi eu, al drepturilor omului! Sau al apărării! Sau al protecţiei contra dezastrelor naturale, da! Sau... Alo! Domnişoară! Alo!
   Foarte rău, domnişoară! Să-i fie ruşine firmei dumneavoastră că nu-şi dă silinţa să facă o selecţie ca lumea! Pe merit!

***

*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
**Publicat și în Euphorion, 3, 2020

marți, 2 iulie 2019

Culoare* **

— Nu ştiu ce se-ntâmplă, doamna Stela, murmură machieuza cu voce schimbată, nu pot să vă scot culoarea!
   Spunând asta, se trase puţin într-o parte, cu o bunăvoinţă neajutorată, astfel ca Stela să se poată vedea în oglindă. Deşi cu siguranţă nu avea să-i facă nicio plăcere. Şi Stela îşi văzu faţa exact la fel de neagră cum fusese pe scenă, în rolul negresei Barbara. Mai întâi se întrebă dacă nu cumva Ermina îi joacă o festă, altminteri de proastă calitate, şi îi cercetă cu neîncredere ochii căutând umbre ale unui resentiment pentru mutrele acre pe care recunoştea în sinea ei că i le făcuse nu de puţine ori la şedinţele de machiaj. Dar nu, machieuza arăta îngrijorată de-adevăratelea, aproape panicată. O asemenea faţă nu mai văzuse la ea niciodată. Îngrijorarea machieuzei o molipsi şi pe ea.

— Cu ce-ai încercat? o întrebă c-un tremur de nelinişte. Şi printr-o dedublare actoricească auzi propria-i voce ca venind de la un personaj străin, altul decât negresa Barbara, care începea să se piardă cu firea.
   — N-am schimbat nimica, doamna Stela! o asigură machieuza într-o defensivă ultragiată care avea toate semnalmentele uneia sincere. Am folosit aceeaşi cremă ca-ntotdeauna!
   — Să ştii că sinceritatea e-n defavoarea ta! replică Stela, împingând-o pe machieuză şi mai mult în plin tărâm al confuziei.
   — Cum adică! Aţi prefera să vă mint?
   — N-aş vrea să cred că până acuma am lucrat cu o profesionistă de mâna a doua. Ca să nu zic mai mult!
   — Vă rog din suflet, nu vă impacientaţi, o imploră machieuza. Mă-ntreb dacă nu ne-a făcut cineva o farsă.
   — Ce fel de farsă? tresări revoltată Stela. Şi ochii ei aruncară fulgere către Ermina.
   — Să fi amestecat nişte tinctură de propolis în...
   — Dumnezeule! Dar tu nu ţi-ai dat seama după miros? după culoare? o întrerupse furioasă Stela. Propolis! Încă o dată mă faci să-mi pun unele întrebări.
   — Doamna Stela, cred că nu v-am dezamăgit niciodată până acuma. Eu aşa trag nădejde.
   Machieuza aproape că se simţea umilită. Se apăra, cu moliciunea ei fermă dintotdeauna.
   — Am să-mi sun o colegă, doamnă Stela, să văd dacă nu există ceva mai tare. Mă gândesc dacă n-aş putea încerca cu hidrochinonă.
   — Ai putea încerca! o apostrofă Stela. Dacă vrei să faci experimente, încearcă pe cobai! Nu pe mine!
   — Nu, nu e chiar un experiment. E un lucru cunoscut, hidrochinona se foloseşte chiar şi la îndepărtarea petelor de bătrâneţe.
   — I-auzi la ea! Pete de bătrâneţe! Eu nu sunt bătrână, slavă Domnului! Nu încă!
   — E-adevărat. Sau cu rezorcină, doamna Stela. Mă tem însă că-i de durată.
   — De durată! strigă Stela indignată. De-aicea ştii tu unde trebuie să mă duc? La aeroport! Abia dacă mai am timp să trec pe-acasă. M-aşteaptă soţul cu copiii mâine în zori, unde crezi? Taman la Dortmund! La patru dimineaţă aterizează avionul la Dortmund! Cum o să plec la aeroport în halul ăsta?
   — Ştiţi, e vorba de melanină, doamna Stela, încercă Ermina să dea o explicaţie. Hidrochinona o neutralizează. Cel puţin aşa zice teoria. Îmi pare rău să vă spun, personal n-am lucrat niciodată cu hidrochinonă. Sau, mă rog, am putea încerca şi cu alte substanţe, mai puţin agresive. Bismutul, de pildă. Cu bismut am mai lucrat. De-aia ziceam, să sun repede să-ntreb o colegă.
   — Vrei să spui că negreala mea ar putea fi de la melanină? se arătă Stela oripilată. Adică a intrat în profunzime? În ţesut? De unde până unde melanină?
   — Nu ştiu, doamna Stela. Mă întreb dacă nu-i o chestie de metabolism. Când se produc arderi mai intense... Ar trebui să ridicăm un pic mâneca, să vedem cum e pielea de la încheietură în sus, unde n-am dat cu smokey.
   — Cu smokey!
   Prompt, c-un gest nervos, Stela trase un pic de manşetă în sus pe antebraţ. Iar ceea ce ieşi la iveală le lăsă pe amândouă perplexe: pielea era întunecată şi deasupra încheieturii. Cât? Stela ridică şi mai mult mâneca — şi, la fel, aceeaşi culoare întunecată peste tot. Machieuza se repezi să cerceteze alt loc, de la gât în jos, pe ceafa actriţei, sub guler.
   Tăcerea ei spunea totul.
   — Cum e?
   — Negru! şopti resemnată Ermina.
   — Ştii cum eşti tu? Eşti ca un doctor care nu ştie să se poarte cu pacienţii lui! îi reproşă Stela.
   — Ce-aţi vrea să auziţi de la mine?
   — Dacă eşti un doctor care se respectă, nu-i spui pacientului: Asta e, n-am ce să-ţi mai fac, du-te acasă şi pregăteşte-te să mori... Ermina deschise gura să spună ceva, dar actriţa i-o luă înainte rostind cu vocea ei autoritară: — Deschide uşa pe coridor şi vezi dacă nu trece cineva. Şi, văzând-o pe machieuză că ezită, o îndemnă răstit: — Hai, du-te, ce mai stai! N-am niciun chef să mă vadă cineva în halul în care am ajuns.
   Ermina se execută: deschise uşa şi se aplecă scoţându-şi capul afară pe coridor.
   — Nu-i nimeni, doamna Stela.
   — Bine. Ne vedem în stagiunea viitoare. Dacă ne mai vedem.
   O porni impetuos către uşa rămasă pe jumătate deschisă, trecu val-vârtej prin dreptul machieuzei, dar în clipa când scoase un picior pe coridor, făcu brusc o piruetă şi reintră precipitat în cameră trântind uşa în urma ei:
   — Tocmai trecea cineva. Al naibii ghinion.
   — Adineaori chiar n-am văzut pe nimeni afară, doamna Stela, se grăbi Ermina să de dezvinovăţească.
   — Nu ţi-am reproşat nimica, iubito. Evident că n-ai cum să vezi prin pereţi. Nu ştiu ce se tot moşmondesc ăştia şi nu mai pleacă odată acasă!
   Rămaseră amândouă tăcute, actriţa cu tot spatele rezemat de uşa închisă, marcată de eşec şi cu ochii albi luminând în mijlocul feţei întunecate, privind un îndepărtat punct insignifiant. Deja începea să intre într-un rol pe care şi machieuza îl privea cu scepticism. Se gândi la personajul ei din piesă, la Barbara. Spectatorii puteau să extrapoleze situaţia de pe scenă, ba chiar aveau datoria s-o facă, şi să-şi imagineze suferinţele prin care trecea biata femeie de culoare după ce avocatul îi aducea la cunoştinţă decizia comisiei de adopţii. Asta se petrecea pe scenă, dar ce se întâmpla mai departe nu se putea decât completa cu închipuirea.
   — Scena e casa ei, îşi permise Ermina o observaţie. De acolo în altă parte nu se mai duce. Ea. Cu dumneavoastră lucrurile stau altfel, recunosc.
   Surprinsă, Stela o privi pe vechea ei machieuză cu un interes viu.
   — În lipsa dumneavoastră, vorbi Ermina cu glas scăzut, ca-n transă, toţi tabără cu gura pe ea şi parcă văd că o sufocă cu întrebări.
   Actriţa îşi miji ochii spre ea:
   — Tabără cu întrebări pe cine?
   — Pe Barbara, răspunse Ermina cu gândul dus departe, ca despre ceva de la sine înţeles. Şi poate că nici nu-i dau timp să răspundă, de curioşi ce sunt. Noi nici nu ne putem închipui. Iar dac-ar fi să le răspundă — vorbesc de cei din familia ei —, probabil că preferă să tacă. Dumneavoastră în schimb, de îndată ce părăsiţi scena vă descotorosiţi de tot şi de toate. Şi eu la fel, recunosc. Azi a fost o zi proastă. Totuşi, nu-i un capăt de lume. Singura mea grijă e cum să vă albesc la loc. Dac-aş putea s-o iau asupra mea...
   — Ce să iei asupra ta?
   — Culoarea. Să ştiţi că n-aş fi foarte nefericită, aşa cred. În fond şi la urma urmei, nu asta ne dorim cu toţii? Să-ncepem o viaţă nouă?

   La aeroport se anunţă că zborul spre Dortmund va avea o întârziere de două ore din cauza unei defecţiuni tehnice. Noroc cu un pianist în vârstă dar plin de entuziasm tineresc, care distra publicul pro bono. Alte curse decolau la timp şi aterizau la timp, astfel că traficul de persoane era cât se poate de intens în holul principal al aeroportului, chiar şi la acea oră de noapte. Mulţi se opreau să-l asculte pe bătrânul pianist, zâmbeau încântaţi şi făceau poze de la mică distanţă. Alţii treceau târându-şi valizele pe rotile şi abia dacă întorceau capul, fără a se opri, spre spectacolul ce se desfăşura lângă peretele de sticlă — unii fiind, poate, înclinaţi să-i condamne pentru lipsă de sensibilitate; dar atât de multe şi de diverse sunt preocupările şi grijile trecătorilor încât poate că până la urmă fiecare are îndreptăţirea sa să se comporte într-un fel sau în altul.
   Stela avea timp destul şi ochii i se închideau, nu de somn ci de o apatie ciudată şi plăcută care îi dădea un fel de frisoane interioare, ca înaintea unui eveniment nebulos, aşteptat de-o viaţă întreagă, de care se temuse o viaţă întreagă, constatând abia în ultima clipă că n-avea niciun motiv de teamă. Şedea pe o băncuţă joasă, rezemată cu spatele de peretele de sticlă, la doi paşi de pianist. Se apropie o negresă tânără cu o valiză pe role, viu colorată, cu romburi curbate şi triunghiuri verzi şi roşii, şi c-un pahar de limonadă în mână. Din ochi îi ceru Stelei permisiunea să se aşeze alături. Stela se dădu un pic într-o parte, făcându-i loc.
   Preţ de câteva minute şezură amândouă în tăcere, una lângă cealaltă, şi urmăriră cu încântare dansul neastâmpărat al bătrânului pianist, care nu-şi putea astâmpăra freamătul picioarelor în ritmul propriei sale muzici. Era o plăcere să-l urmăreşti. Stela se trezi c-un cot în coaste de la negresa cea tânără.
   — Ce zici de tipu’ ăsta! Tare, nu?
   Actriţa dădu moale din cap, încuviinţând. Cealaltă o privi cu mai multă atenţie:
   — Da’ tu nu prea ai trăsături de negresă, hm? Ia zi, unde te-ai aranjat?
   — E-o chestie de melamină, îi explică Stela.
   — Mie-mi spui?
   — Metabolism intens. Sunt actriţă. Se-ntâmplă multe pe scenă.
   Negresa cea tânără, lângă ea, înălţă fruntea în chip de acceptare a explicaţiei şi lăsă pleoapele în jos dând din cap mai degrabă cu neîncredere. Păru a se trezi la un moment dat din reverie şi sorbi din limonadă folosindu-se de un pai.
   — Vrei şi tu? o îmbie ea. Scoase un pai şi i-l întinse, repetând stăruitor invitaţia.
   Stela acceptă paiul şi se aplecă cu precauţie spre paharul negresei cufundându-şi paiul în limonadă. Aproape să-i atingă negresei faţa? Ba nu, chiar i-o atinse. De foarte aproape, depărtându-şi totuşi un pic capul, negresa o privi drept în ochi părând a fi atrasă de amânunt senzațional de pe faţa ei, un amănunt pe care îl cercetă fără a-şi ascunde mirarea amestecată cu încântare.
   — Hei! Dar tu ai ochi albaştri! strigă. Pe-asta cum ai mai făcut-o?
   Stela îi zâmbi înălţând din umeri cu modestie.
   În jurul pianistului, cercul de curioşi se îngroşase ca niciodată, semn că multe zboruri erau întârziate din cauza unor defecţiuni tehnice. Picioarele pianistului nu se mai puteau opri în ritmul muzicii. Ba chiar îşi ridicase un pic fundul de pe scaun dansând îndrăcit. Vârsta nu conta pentru el.

***

*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
**Publicat și în Euphorion, 1, 2020