Plecând,
am încuiat poarta şi am lăsat grădina
singură.
Nimeni n-a mai plecat, nimeni n-a mai venit.
Totul acolo s-a petrecut în absenţa
şi-n neuitarea mea.
A poposit o stăncuţă şi s-a uitat cu nelinişte
în dreapta şi-n stânga.
S-a prelins o dâră de rugină pe stâlpul porţii.
Vântul a legănat genţianele albastre.
A răpăit ploaia cu
„miile ei de picioruşe transparente”.
Privirile trecătorilor au lăsat-o indiferentă.
Pisicile vizitatoare au aşteptat în zadar
cu privirea aţintită la clanţă.
A căzut un măr şi s-au speriat gâzele.
Am întrebat la post-restant şi n-a venit
nicio scrisoare.
Mierla a început să cânte
„Timpul cireşelor”
sub două picături de sânge.
