sâmbătă, 7 februarie 2009

Eminescu în existenţa noastră cotidiană

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la o anchetă având ca temă „Metamorfozele curentului anti-eminescian”. Întrebările redacţiei au fost următoarele.

1. Ce rol credeţi că au jucat detractorii, scepticii, profitorii, zeflemitorii în receptarea operei lui Eminescu (în timpul vieţii şi după moartea poetului)? Cum ar fi arătat Eminescu fără ei?

2. Ce ne puteţi spune în legătură cu metamorfozele curentului anti-eminescian?

3. Care este graniţa dintre un critic exigent şi un „detractor”, în cazul de mai sus?

4. Credeţi că Eminescu a fost tema disputelor, în acest timp, sau ţintele au fost altele?



Iată răspunsurile mele.

Eminescu în existenţa noastră cotidiană

Fie-mi îngăduit să răspund în ordine inversă. Aşadar...

4. Evident, nu. Nu Eminescu a fost — şi continuă să fie — tema reală a disputelor. Ci prezenţa României în Uniunea Europeană. O spune fără echivoc Horia Roman Patapievici (Flacăra nr. 1-2, 2002). Ceea ce nu înseamnă defel că argumentele sale nu rezistă şi astăzi, la început de an 2009. Dimpotrivă, acum că suntem deja de mai bine de doi ani în Uniunea Europeană, cu atât mai mult orice reminiscenţă de învechit din cultura românească trebuie înlăturată neîntârziat.

Să rememorăm deci: „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului.” Eventual, ar fi de discutat dacă Eminescu n-ar putea fi recuperat ca poet euro-regional având în vedere că o asemenea entitate etnic-culturală este agreată, ba chiar încurajată de UE. Declarat poet euro-regional în mai multe regiuni adiacente, ar putea redeveni, parţial, poet naţional (cu condiţia ca respectivele euro-regiuni să acopere cât de cât teritoriul României... în graniţele actuale sau în cele „spiritualizate”... în viitorul apropiat). Deci ar mai avea o şansă... Apoi: „Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti.” Ei, aici lucrurile poate că sunt ceva mai simple decât par la prima vedere. Fiindcă nimeni nu poate previziona durata dăinuirii postmodernismului. Intelectualii progresişti ar putea să se teamă — iar noi ceilalţi, oamenii de rând, am putea spera — că edificiul postmodernist se va deconstrui de la sine în scurtă vreme (sunt deja semne că a început să scârţâie); ceea ce iarăşi i-ar da o şansă lui Eminescu să redevină profund şi astfel să revină în actualitate... O nouă reconfigurare geo-politică, o eventuală lume multi-polară ar putea fi de asemenea o şansă în plus pentru bietul poet. Căci zice în continuare Patapievici: „Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii.” Cum spuneam, lumea multi-polară emergentă poate oferi surprize, căci nu se ştie cum va fi perceput Eminescu după realizarea gazoductului Nabuco şi/sau după ce China, India şi Brazilia vor fi devenit — iar Rusia va fi redevenit — centre de putere la paritate cu centrul anglo-saxon, atotputernic astăzi. Dar dacă o să le placă romanticul întârziat Eminescu?... Negreşit, ca orice proroc care ştie ceva meserie, Horia Roman Patapievici mizează în articolul său din Flacăra pe o anume ambiguitate în asumarea neiertătorului diagnostic (se poartă şi asta), astfel încât să poată să pareze oricând niscaiva reproşuri venite, eventual, după limpezirea apelor: Vai, nu — nu asta a fost părerea mea, eu mi-am permis doar să mă fac portavocea mentalului colectiv. Dar până una-alta, „cadavrul rămâne în debara”. Un lucru reiese cu certitudine în final: cu Eminescu n-avem nicio şansă în Uniunea Europeană. Cu Horia Roman Patapievici am mai avea una.

3. Graniţa dintre un critic exigent şi un detractor este dată, printre altele, de graniţa dintre spiritual şi visceral (la propriu). Căci iată ce prevalează, pentru Mircea Cărtărescu, în faimosul număr 265 per 1998 din Dilema (citate din diverşi): „Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerescenţa grasoasă a ţesutului muscular... şi la ţesuturile ficatului, care, bineînţeles, erau puţin ipertrofiate. Splina în stare ipertrofică şi degeneraţiune. (...) Creierul, în greutate de 1490 g., avea aderenţe meningeale şi encefalită difuză. Emisfera stângă era mai dezvoltată decât cea dreaptă. Lobii frontali erau hipertrofiaţi.” Un raport medico-legal în toată legea — atât şi nimic mai mult — în loc de orice caracterizare a poetului Eminescu. Deformaţie profesională, am putea spune amintindu-ne de predilecţia pentru scriitura de factură anatomo-fiziologică a scriitorului cu look de Eminescu–tânăr: „Toracele se umplu, deasupra diafragmei, cu bojocii roz şi cu muşchiul gros al inimii, pântecul se umplu de maţe, rinichii înfloriră ca doi mistici crini, vezica-şi purtă lichidul auriu, fierea luci stins ca o piatră de smarald între lobii ficatului.” (Orbitor, Corpul, p. 284) Deşi rezultatul acestei incursiuni viscerale pare mai degrabă dezastruos: „...Şi iată infernul: trupuri goale de bărbaţi şi femei, îmbinându-se unul cu altul, ieşind unul din altul la nesfârşit, sfârtecându-şi uterele şi vaginele...” (op. cit.) şi aşa mai departe. Un dezastru ce se răsfrânge — nu-i aşa? —, spre ghinionul ei, asupra operei (am văzut deja, „irecuperabile” — v. Patapievici) a lui Eminescu... Parafrazând-o pe Madonna, Living in a material world/ And I am a material boy... And so let the others be.

2. Metamorfozele curentului anti-eminescian? Dar sunt evidente! La început a fost critica (profundă, nu-i aşa?) a operei poetului: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară — era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” A se observa câtă subtilitate şi câtă expresivitate: „obligativitate şcolară, i.e. lipsă de substanţă, i.e. dangăt spart”. Rămâne doar de stabilit câtă relevanţă are pentru cititor faptul că pe Cezar Paul Bădescu (căci despre el e vorba) poezia lui Eminescu nu-l încântă şi, mai mult, că pentru el aceasta nu există. Mă rog, poate că există pentru alţii. Dar asta e problema lor personală, pare să considere C.P.B.

Un alt tânăr furios anti-eminescian, pe nume Răzvan Rădulescu, pare să pună la îndoială însăşi seriozitatea, ba chiar buna-credinţă a poetului, care, „trimis într-o fază medie a bolii să-şi curarisească (subl. m.) prin inhalaţii de aer sărat infecţia luetică” [a se remarca, şi aici, subtilitatea tânărului scriitor–scenarist, care recurge la termeni occidentalizant–chiriţeşti pentru a-şi exprima dispreţul suveran], şi anume observând că „există scrisori trimise de el însuşi din Constanţa” şi că, „mai mult, în scrisori nu se află niciun pasaj care să dea seama de uimirea poetului în faţa imensităţii întinderii de apă. Dimpotrivă, scrisorile sunt pline de observaţii cu privire la starea sănătăţii proprii şi la situaţia financiară proastă care-l împiedică să-şi prelungească şederea în staţiune”. Păi să mai dai crezare simţirii (ipocrite) din versurile sale despre mare („Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”, şi câte şi mai câte), când într-o scrisoare de la faţa locului te referi doar la cele trupeşti şi la cele lumeşti?

Alţii, confundând pesemne „Scrisoarea a III-a”, spre exemplu, cu un studiu de management economic, îi reproşează lui Mircea Vodă că, prin gura poetului, „îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul”, când, după standardele actualului capitalism liberal (dar Eminescu era, vai, pro-conservator), voievodul ar fi trebuit, probabil, să fie un promotor al prosperităţii naţionale... Dar acesta, ca să fim drepţi, nu este un reproş adus valorii artistice a operei ci ideologiei eminesciene. Or, despre ideologie se pot însăila multe. Nu contează că un Ferdinand Céline a suferit blamul societăţii franceze postbelice, ba chiar şi o condamnare judiciară, pentru colaboraţionism ca şi pentru antisemitismului său, fără însă ca performanţele sale literare să-i fie puse la îndoială. În aceeaşi situaţie se află şi Ezra Pound, susţinător al lui Mussolini şi, la rândul său, antisemit; sau John Steinbeck, apologet, la un moment dat, al intervenţiei americane în Vietnam. Nimeni din ţările acestor scriitori nu i-a repudiat ca oameni de artă pentru ideologia lor.

Iată ce spune Zigu Ornea: „Este necesar, cred, să ne întrebăm cum de ceilalţi «poeţi naţionali» ai altor popoare au fost, toţi, antemergători, revoluţionari şi progresişti (Victor Hugo, Byron sau Shelley, Goethe sau Schiller, Dante, Puşkin sau Lermontov, Mickiewicz, Petőfi etc.) iar Eminescu, totuşi, un paseist conservator. Nu spune asta multe despre psihea României profunde?” Păi, poate că este necesar să ne întrebăm, poate că nu este (v. mai sus).

Ei bine, după toate cele de mai sus, care, vizează, mai mult sau mai puţin opera, s-a făcut un (important) pas înainte atunci când spiritele (ca să zic aşa) s-au concentrat pe statuile lui Eminescu, cu deosebire asupra celei din faţa Ateneului Român.

„Sculptorii îl reprezintă pe poetul nepereche — observă acelaşi subtil Răzvan Rădulescu [a se remarca reverberaţia zeflemitoare din „nepereche” — n.m.] — de predilecţie în picioare, gol puşcă (de ce?), sau cu sexul acoperit de o năframă incertă ce sfidează gravitaţia”.

Marius Chivu confirmă (pe Liternet): „sinistra statuie a lui Gheorghe Anghel, din faţa Ateneului, cu un Eminescu în boxeri, purtând mantie, freză à la Bon Jovi şi sfârcuri erecte.”

Şi mai avem un băiat revoltat, T.O. Bobe, căruia statuia lui Gheorghe Anghel îi stă în gât: „Întotdeauna când mă gândesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragic-comic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul «poeticesc».” Cu concluzia că: „Şi totuşi în faţa Ateneului nimeni nu hohoteşte ţinându-se de foale [fiindcă Eminescu e nud — n.m.].” La un asemenea limbaj manelistic ce poţi răspunde decât „Haioasă observaţie”?

Probabil că pentru toţi aceştia statuia poetului nu-i de-ajuns de — sau poate chiar deloc — postmodernă, în sensul că respectă o serie de canoane învechite în raport cu acquis-ul UE. Goliciunea (canonizată şi practicată cândva de un outdated de teapa lui Rodin), alungirea corpului şi în general ajustarea tuturor proporţiilor spre a reda o anumită atitudine şi a induce o anumită stare de spirit (scuze, îmi dau seama că folosesc o sintagmă ofensatoare), de care ţine şi suspecta imponderabilitate a „năframei” ce acoperă sexul ş.a.m.d. E posibil ca opera poetului să fi avut de câştigat în ochii acestor adepţi ai materialităţii dacă statuia ar fi măsurat, poate, „1,64–1,65 m”, dacă ar fi fost „deosebit de păroasă”, nu nud ci „îmbrăcată fără nicio îngrijire”, cu „pantaloni boţiţi” care să-i acopere „ulceraţiile de pe picioare” şi cu „zdrenţe curgând de pe el”, eventual cu „platfus la ambele picioare” (v. Cărtărescu citând din diverşi) etc. etc.

După părerea lui Dan C. Mihăilescu, „la voi [tânăra generaţie — n.m.] sau la cei din Dilema a fost probabil şi reacţia de exasperare în faţa mitului găunos, reacţie pe care a avut-o şi Cioran prin anii ’33–’34 în faţa unei Românii vlăguite, secătuite, amorfe... Aşadar, se poate ca această reacţie de exasperare să fi fost exact un răspuns pe măsura răului făcut de propaganda ceauşistă cu Eminescu, fiindcă el a fost utilizat în permanenţă ca pretext pentru lozinci, pretext pentru moralizare păguboasă, pretext pentru tracomania şi dacismul infernal care erau menite nu să slujească ideea de România, ci cultul lui Ceauşescu.” [un interviu dat lui Radu Pavel Gheo, Liternet]... Fie-mi permis să mă îndoiesc că în toată această furie demolatoare de mit fantoma lui Ceauşescu joacă vreun rol. Sunt mai degrabă simptome tipice retardării pe scara evoluţiei culturale. La nivel naţional, ca şi la nivel individual. Fel de fel de personaje din confuza (şi primitiva) noastră lume literară, au sesizat („s-au prins”) că cea mai lesnicioasă cale de a atrage atenţia este scandalul. Pe care, dacă nu vine de la sine (de pildă printr-o filare–tracasare din partea unui securist, sau mai ştiu eu în ce altă binevenită împrejurare), e convenabil să-l provoci, de o manieră cât mai zgomotoasă cu putinţă. Cu cât mai sus plasată ţinta, cu atât mai profitabil. Plus că agresivitatea, bine „gândită”, te plasează salutar într-o coterie (obligatoriu în România). Mult mai de-a dreptul decât o banală exprimare de adeziune, să zicem.

Ar trebui să cădem pe gânduri: sunt greu de identificat fenomene asemănătoare în marile culturi ale lumii. Suspiciunile reaprinse periodic privind paternitatea „reală” a operei unor Molière sau Shakespeare nu pun totuşi la îndoială valoarea operei în sine. Atunci când André Gide, la întrebarea Cine este cel mai mare poet al Franţei? răspunde „Victor Hugo, din păcate!”, nu vedem aici decât o vagă dezamăgire ironică, nicidecum verbul demolator din contemporaneitatea literară românească.

1. Îmi amintesc de un număr din revista Urzica, de la începutul anilor ’50, în plin stalinism, dedicat reformei monetare — „stabilizării” cum îi zicea toată lumea pe-atunci. „Rămăşiţele burghezo-moşierimii”, presupuse a fi fost cel mai tare lovite de respectiva reformă, erau înfierate exclusiv cu citate din Caragiale. La fel ca şi Eminescu, Caragiale (dramaturgul nostru naţionale?) a fost folosit până aproape de saţietate pe toată durata regimului comunist (deşi uneori a părut prea subversiv totuși). S-a erodat oare din acest motiv statura artistică a lui dramaturgului? Nicidecum.

Ar merita să observăm un lucru. Indiferent cât de sever ar fi fost Caragiale, creatorul, cu personajele pieselor sale (şi avem destule motive să credem că a fost, inclusiv pentru că la un moment dat a părăsit România dezgustat de năravurile din ţara sa), acestea — personajele — au fost, în timp, îndrăgite de publicul românesc, oricât de ticăloase ar fi, bună parte din ele, în substanţa lor prezumată. Personajele lui Caragiale au coborât de pe scenă, din filele cărţilor, şi s-au amestecat printre noi, au devenit parte din existenţa noastră. În titlurile, în cuprinsul articolelor din ziare, ba chiar şi în limbajul nostru cotidian se strecoară frecvent citate sau referiri explicite sau aluzive la universul verbal caragialesc. Pe scurt, Caragiale a devenit parte din cotidianul nostru... La fel s-a întâmplat şi cu Eminescu. Naţional sau nu, cu opera sa poetică inegală, cu proza sa îndoielnică, poetul a modelat — sau măcar a influenţat sensibil —, prin arta sa (totuşi), pe termen lung, imagologia noastră, sensibilitatea noastră artistică. Eminescu a ieşit din spaţiul artei instalându-se, la fel ca şi contemporanul său dramaturg, în existenţa noastră cotidiană... Aş fi preferat să-i aud pe „ai noştri tineri” (şi mai puţin tineri) postmodernişti acceptând că Eminescu este (eventual) cel mai mare poet român, din păcate, decât să-i aud blamând grobian, în limbaj de cartier, arta poetului, la pachet cu reprezentările sale sculpturale, pentru care nu poartă nicio vină (personal, consider statuia din fața Ateneului o mare reușită). După cum nu poartă nicio vină pentru folosirea sa postumă — abuzivă sau nu — într-un scop extraartistic sau într-altul.

Ce pot să spun despre posteritatea lui Eminescu (la fel ca și despre contemporaneitatea sa) decât că nu mor caii când vor câinii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu