Misterele norvegiene: Jon Fosse, „Numele celălalt”* — ultimul Nobel

„(...) și îmi iau paltonul negru și lung peste braț și îmi agăț geanta maro de piele pe umăr și deschid ușa și sting lumina și închid ușa la loc în urma mea încuind-o și îmi pun cheia în buzunarul jachetei de catifea și mă îndrept spre lift și îmi fac semnul crucii în timp ce cobor cu liftul, de fiecare dimineață îmi fac semnul crucii, ori fac doar semnul crucii ori îl fac și spun Pater Noster și îmi fac semnul crucii și după rugăciune, îmi zic și liftul se oprește cu o smucitură ușoară și eu ies și intru în sala de mese (...)”

Cam ăsta e stilul ultra-simplist/simplificat al romanului „Numele celălalt”, cu subtitlul „Septologie I–II”, al recent premiatului Nobel, norvegianul Jon Fosse.

Surprinde? Da și nu. Fără semne de punctuație, exceptând virgula și semnul întrebării — s-a mai scris așa prin anii ’60, poate și ’70 — de cele mai multe ori fără temei (doar o modă), alteori, rar, cu oarece beneficii. Lipsește chiar și punctul final (dar lipsește și începutul, deoarece romanul începe cu un „Și”), cu semnificația, presupusă, a acțiunii deschise. Dar absența celorlalte puncte din text? Deschidere la tot pasul? De ce nu? Deschidere, continuitate, transfer, întrepătrundere, alternanță, transă. La ultima însușire se ajunge mai greu; proza fără punctuație din secolul trecut în general a ratat-o (dacă a vizat-o vreodată). Lui Fosse îi reușește. Putem să-i adăugăm în galantar fără multă reținere ambiguitate, stranietate (ingredientul esențial al oricărui prozator), confuzie (în principiu benefică), pluri-semnificație... Ceea ce ar fi și n-ar prea fi de lăudat; căci prea multe „pluri”-uri riscă la un moment dat să devină suspecte.

Asle, eroul principal, este un pictor norvegian de o vârstă incertă dar care emană un început de senectute, prin cumpătare, înțelepciune și viziune. Într-o zi — în ziua romanului! — Asle pornește într-o călătorie dintr-un impuls nebulos — e parcă un făcut! —, cu mașina, din satul său de baștină, Dylgja, spre Bjørkvin, unde își și expune tablourile, la galeria Beyer. Trebuie spus că Asle obișnuiește să-și privească tablourile în întuneric și încearcă să redea în ele „întunericul care emană lumină” (materie întunecată?), tot așa cum Dumnezeu stă — Este! — în întuneric și emană lumină.

Văduv de câțiva ani, Asle are un vecin și prieten pescar, Åsleik, dar și un alt prieten (prieten oare?) cu același nume, Asle, un tiz. În călătoria sa spre Bjørkvin, pictorul Asle, trece cu mașina prin dreptul locuinței celuilalt Asle, pe care îl „vede” stând în pat și tremurând din toate membrele, fiind alcoolic. Gândul lui „glisează” somnambulic către propria-i poveste, amintindu-și de cele două soții pe care le-a avut, Liv și Siv (de prima a divorțat, a doua l-a părăsit „pur și simplu”), de Băiețel și de Fiică și Fiu, copiii lui, cu care nu se mai întâlnește de mult, iar „gândul că va ieși pe mare și va dispărea în mare, în nimicul valurilor”, după ce va scăpa de tremurat (cu câteva guri de tărie), îl obsedează. Dar noi știm (sau urmează să știm peste nu știu câte pagini) că actualul Asle a fost alcoolic cu ani în urmă, și depresiv (sau poate vizionar).

Aici confuzia e clară, îmi vine să zic. Fosse nu se obosește să explice. (Dar ce prozator care se respectă o face?) Știe foarte bine ce îi servește și ce nu.

Asle are o viziune recurentă: „un bărbat șaten, cu părul până la umeri, și o femeie cu părul negru”, care „îi ies în cale” cam peste tot, există doar unul pentru celălalt și pe martorul involuntar Asle îl ignoră pur și simplu. Cei doi n-au nume, nu sunt decât „el” și „ea”, dar la un moment dat se (re)întrupează în Asle și Sora, cea care „a dispărut” de mică, Alida. Dar tot Sora este și sora lui Åsleik, prietenul său, cea căreia Åsleik îi trimite în fiecare an, de Advent, tablouri primite în dar de la Asle.

Iar punctul culminant al narațiunii pare a fi momentul când Asle îl găsește întâmplător pe tizul său zăcând inconștient în zăpadă, îl duce la Spital (via o cârciumă), în timp ce el însuși se cazează la un hotel și, încercând să adoarmă, gândul i se întoarce obsesiv la celălalt Asle, închipuindu-și cum acestuia îi e rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău. Și tot plângându-se că nu poate dormi, noi ghicim că de fapt momentele de veghe alternează cu cele de vis într-o înlănțuire tulbure. Fosse trece fără ezitare într-un registru grav, fraza devine sacadată, gâfâitoare, dispar chiar și virgulele și noi știm că Asle, cel de la hotel, pictorul, are vise chinuitoare și așteptări sumbre. La un moment dat virgulele reapar în text, semn că tensiunea tinde să descrească. Neliniștea transmisă cititorului persistă însă și abia atunci când romanul se apropie de final — nu înainte însă de a iradia noi neliniști legate de o escapadă periculoasă a lui Asle copil, însoțit de Sora „dispărută de când era fetiță”, Alida — realizăm că atenția nu se va mai întoarce niciodată la celălalt Asle, internat la spital, și că el încetează să mai fie distinct de Asle eroul, cei doi contopindu-se în fluxul ireversibil al timpului.

Se instalează în prim-plan problemele fundamentale, cele ale existenței, ale universului, ale credinței — cine ar fi crezut la început, când totul părea simplu, inclusiv scriitura?... Totul? Nu chiar. Dacă scriitura rămâne într-adevăr simplă, iar autorul păstrează consecvent distanța de orice cochetărie stilistică, substanța textului se dezvăluie — pentru cine are abilitatea să-și îngusteze ochii și să încerce să vadă în 3D — a fi la fel de complicată precum viața însăși.

Dacă până la „Numele celălalt” mi-am tot zis, citind noutățile zilei (mă rog, ale anului) că în ultimele decenii romanul nu s-a schimbat semnificativ și că mare lucru nu s-a inventat, iată că Jon Fosse pare a deschide o nouă cale.

* Editura Pandora, 2022, trad. din norvegiană de Ovio Olaru