O mie de pagini? Nici măcar nu-i cine știe ce. Numai în biblioteca mea am câteva mult mai întinse: Iosif și frații săi, Jean–Christophe, Cronica familiei Pasquier, SUA, de John Dos Passos. Îmi mențin însă termenul de „maraton” din titlu pentru că nu lungimea aș zice că este caracteristica primordială a Omului fără însușiri, ci anvergura, tipologia variată a cohortelor de personaje — bancheri, demnitari, înalți ofițeri —, apoi, hai să nu zic adâncimea, dar „coloritul” și veșmântul magic al reflecțiilor filozofice, la care putem adăuga complexitatea interacțiunilor, caracterul caleidoscopic, dimensiunile spațio-temporale. Pe scurt, trebuie să recunosc că nicio altă carte n-am întâlnit până acum, în care să se împletească atât de organic narațiunea cu filozofia. Nu degeaba mulți îl caracterizează drept roman filozofic.
Carla Carmona, în The Man Without Qualities or the question of how to live, In conversation with Jean Pierre Cometti’s L’Homme exact, vorbește de lumea posibilului uman, care ar fi dominanta romanului; ceea ce, să recunoaștem, depășește orice altă „însușire” a acestuia (de n-o fi fost scris tot din plictiseală, ca și Rătăcirile elevului Törless; cu adăugirea că avem motive solide să credem că nu!). Personajele lui Musil n-ar fi — și aici Carmona îl citează pe interlocutorul ei Cometti — decât „deschideri, potențialități pure, disponibilități”. Printre care putem găsi intimități neașteptate și provocatoare (vezi — mai jos — relația dintre Ulrich și sora sa geamănă Agathe), personaje și situații al căror insolit ar putea fi explicat, eventual, prin scurgerea timpului (de scriere a romanului); care, cum bine se știe, favorizează — la cei perseverenți — inventivitatea.
Tripleta secolului, a zis cineva: Proust, cu În căutarea timpului pierdut, Joyce, cu Ulise, și Musil, cu Omul fără însușiri. Tripleta, sau, mă rog, Triumviratul. (Dar Muntele vrăjit, nu?) Cum-necum, judecând după numărul articolelor consacrate lui Musil în presa de specialitate și mai ales operei sale principale, Omul fără însușiri, s-a creat o adevărată robertmusilologie. În ce mă privește, trebuie să recunosc că am început romanul cu reticența cititorului care știe că are de umplut un gol în cultura sa literară, mai puțin datorită așteptărilor de performanță estetică. Iată însă că lucrurile s-au schimbat în timpul lecturii destul de rapid. Astfel că, la un moment dat, în partea a doua a romanului, după luni de lectură, am început să mă simt confortabil reluând de fiecare dată lectura și întorcându-mă mereu cu plăcere la spiritul înalt al lui Musil; ba chiar să mă gândesc cu nostalgie la sfârșitul romanului și la momentul despărțirii de el.
Revenind... De vreme ce am admis că romanul nu poate fi rezumat în puține cuvinte, apare riscant să căutăm în roman sau în personajele sale un sens. Și totuși. Nu putem să nu vedem un sens al romanului (unii consideră — nu mă îndoiesc, cu îndreptățire — că ar fi mai multe), asupra căruia ne putem întreba cu nerăbdare. Și găsim dezlegarea abia pe undeva către sfârșitul impresionantului opus, unde un personaj (Stumm) face despre eroul principal, Ulrich [trebuie să spunem că așa îl cheamă pe eroul principal; deși, iarăși, unii nu admit că ar fi unul singur], măgulitoarea afirmație: „Epoca noastră e pe cale să adopte un nou spirit, iar dumneata ai fi omul potrivit să apuci frâiele!” Deci Ulrich este/ar putea fi purtătorul de spirit nou al vremii lui Musil. Și explică respectivul personaj în continuare: „Numaidecât simt că‑mi vine să mă întreb: omul o fi bun, sau mai degrabă are nevoie de o mână forte care să‑l conducă? E nevoia de determinare, pe care o simțim cu toții astăzi.” (p. 1005) Ținând cont că replica îi aparține generalului Stumm von Bordwehr, am fi tentați să credem că acesta are în vedere ordinea militară. Și totuși, probabil este mai mult decât atât. Pe de altă parte însă, făcând abstracție de ce așteptări aveau alții din partea lui, „Ulrich se menținuse de-a lungul vieții mai degrabă un însingurat, preocupat de dilema dacă ansamblul major al realizărilor lăuntrice ar trebui sau nu să se adapteze celorlalte reușite, cu alte cuvinte, dacă există un sens și o finalitate pentru ceva din cele ce se întâmplă și s-au întâmplat cu noi.” (p. 242)
Dar până să-și împlinească menirea (dacă chiar e s-o luăm în serios), Ulrich este „un om modern care nu face nimic și pentru care a nu face nimic constituie un efort titanic, sau, altfel, este cineva care încearcă să echilibreze absența însușirilor prin energie și vehemență” (C. Carmona, op. cit. , p. 6) Cât despre contextul mai larg al acțiunii, „[p]ână la urmă, indiferent de câte lucruri se întâmplă în aparență, nimic nu se întâmplă cu adevărat. În acest mod unic de neclaritate Kakania rămâne mereu aceeași.” (idem) Carmona comentează impresia comunicată de Cometti, cum că „romanul este o parodie constantă care creează cumva o imagine tulbure a consecvenței, în același timp, care s-a asigurat că nimeni – și asta se aplică atât personajelor, cât și cititorilor – nu este vreodată sigur dacă ceva a avut loc într-adevăr și, în cazul în care s-a întâmplat, ce semnificație ar putea avea.” (id., p. 10) „Niciun personaj nu întrupează paradoxul mai bine decât Ulrich: tot ce este personal în el este rezultatul unei impersonalități care își manifestă nedeterminarea și tocmai asta face din el un om fără însușiri.” (id. p. 11)
Ce îl mai caracterizează pe Ulrich? „Fără îndoială că am vrea cu toții să descoperim care este rațiunea de a fi pe pământ, aceasta fiind una din sursele majore ale tuturor violențelor care se petrec pe lume.” (p. 1003) O spune chiar Ulrich.
Tot în căutarea sensului, ar putea să ne călăuzească straniul personaj Moosbrugger, situat în afara acțiunii propriu-zise, pentru crearea căruia și pentru a menține asupra lui atenția trează, autorul depune eforturi vădite. Eforturi care ar putea stârni nedumerire, printre altele pentru că personajul este departe de a fi unul simpatic sau măcar sofisticat; nu, personajul, tâmplar de meserie, este pur și simplu asasinul unei prostituate, pentru care este condamnat la moarte. Rațiunea pentru care Moosbrugger se bucură de atâta atenție din partea autorului — constată cei avizați — e aceea că este și el purtător de mesaj.
De ce este Moosbrugger o figură, dacă nu centrală, oricum „obsesivă” a romanului? La ceastă întrebare, un posibil răspuns îl dă Gabriela Stoicea de la Universitatea din Clemson, în articolul „Moosbrugger and the Case for Responsibility in Robert Musil’s Der Mann ohne Eigenschaften”, apărut în The German Quaterly, 91.1, 2018: „Problema controversată este dacă este sau nu posibil din punct de vedere legal să se tragă o linie clară între responsabilitate și iresponsabilitate.” Cu atât mai mult — aș adăuga eu — cu cât întâlnim în roman și o tentativă de explicație abisală pentru comportamentul criminal al lui Moosbrugger: „Atunci își dădu seama că n-avea să mai scape niciodată de ea [de prostituată — care se ținea scai de el], pentru că el însuși o târa astfel după sine. O silă care semăna cu un hohot de plâns i se urcă în gâtlej. Mergea mai departe și ceea ce îl urma acolo, la un pas în urmă, era tot el însuși. Tot așa cum întotdeauna întâlnea procesiuni întregi de femei. Își smulsese odată el însuși o așchie mare de lemn care-i intrase în picior, pentru că nu avusese răbdare să aștepte medicul; tot ca atunci își pipăi acum cuțitul din buzunar, îl simțea lung și dur la locul său.” (p. 75) Probabil că o asemenea problemă a vinovăției și a responsabilității era la ordinea zilei în Imperiul Austro-Ungar de la începutul secolului trecut.
De-a lungul romanului, Robert Musil lasă impresia că e stăpânit de un fel de lăcomie a acaparării vieții. În scenele cu multe personaje — de gen — există toate șansele ca autorul să surprindă reacțiile personajelor cele mai adecvate — la fel și circumstanțele. Inventivitatea și ingeniozitatea sa par să nu aibă limite. Musil forțează nu de puține ori logica firescului; dar nu o bruschează niciodată cu adevărat, gratuit, respectă regula jocului. Spre deosebire de un James Joyce, la Robert Musil remarcăm adecvarea la situație și la trăsăturile de caracter; ca și ale întregului.
„Eu nu am nici un fel de punct de vedere despre onoare! spuse sora lui din spatele surâsului, acum foarte departe de el.” (p. 926) Nu poți să nu admiri (și uneori să nu invidiezi) veridicitatea și subtilitatea observațiilor vizuale, îndeosebi a acelor care însoțesc dialogurile. „În vreme ce-și ținea chibritul în față și mușchii faciali i se contractaseră pentru prima aspirație a fumului, nu-și putu stăpâni deodată un surâs.” Un exemplu perfect de percepție vizuală. Și încă: „Meditând acum fără plăcere, Arnheim își reținuse o clipă fumul țigării între buzele întredeschise.” (pp. 392–3)
Dar și, uneori, exprimări alambicate, prețioase, precum: „aerul de ironie izvora pur și simplu din obiectivitatea naivă în a cărei coajă uscată își oferea convingerea că lipsa unor necesități lumești ar fi constituit o mare primejdie. Ulrich se simțea reconfortat, ca și când ar fi mușcat dintr-o boabă de cafea.” (p. 580) Ce să spun? Purtat de val, serv al propriei abilități literare!
Ce înseamnă totuși să te angajezi în aventura scrierii unui roman fără o temă anume, pe durata a douăzeci de ani! Îți poți permite practic orice. Îți poți permite, de pildă, să introduci în intrigă o soră a eroului principal — și încă geamănă, Agathe —, abia la pagina 653, riscând să fii suspectat de criză de imaginație. Ei, și!... Îți poți permite să construiești o relație la granița incestului. O spune autorul însuși: „Chestiunea de sentiment care-i lega pe Ulrich și Agathe era una neîngăduită, deși ei doi, braț la braț, după ce căutaseră până atunci zadarnic un loc izolat, vorbeau doar despre adunarea din jurul lor și trăiau în vremea aceea impetuos și discret bucuria de a fi iarăși împreună după despărțire.” Și apropo tot de ei doi: „Pulsația sângelui le vibra în atingerea mâinilor. O groapă adâncă, izvorând de undeva din afara lumii acesteia, părea să-i închidă, pe ea și pe el, într-o țară a nimănui.” Sau: „De ce stă el acum de vorbă cu toți acești oameni?! Ar fi trebuit să fi plecat cu mine! În felul acesta demonetizează tot ceea ce mi-a spus! Unele dintre cuvintele pe care le auzise venind dinspre el îi plăceau, dar o făceau totuși să sufere.” [Se întâmplă într-o adunare finală cu aproape toate personajele principale.] (pp. 989–90)
Apoi, îți poți permite (aproape) orice ruptură în fluxul narațiunii și în proiecția comportamentală a personajelor; ca de pildă: „Acum să mergem la Moosbrugger, spuse Friedenthal. Dar nu se mai ajunse la acel moment.” Îmi închipui că între fraza lui Friedenthal, scrisă de Musil, și următoarea a trecut ceva timp, când Musil a considerat, poate, că e prea riscant să se complice cu o scenă cu asasinul Moosbrugger. (p. 959)
Mi se pare ciudat și remarcabil că timp de douăzeci de ani, pe întinsul a peste o mie de pagini, Musil a reușit să țină dreaptă timona stilului; cu atât mai mult cu cât există, se pare, mărturii (jurnalul său) conform cărora Musil se plângea adesea de dificultățile sale de a scrie și de frustrarea pe care i-o producea impasul în care se pomenea în cursul elaborării operelor sale. Este un roman realist? Cu siguranță, nu. Căci cine în lumea reală dialoghează atât de savant, de sofisticat, de filozofic și uneori de prețios? Și totuși Musil nu creează distanță. În multe din comentariile sale cu privire la personaje și la situații ghicești preocupări din viața sa personală, și odată cu acestea îți recunoști propriile preocupări. Și nu sunt puține asemenea cazuri.
*Traducere de Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, 2018, e-Book
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu