Savoarea ciocolatei

Mama lui Sima s-a aplecat spre Sima să-i dea o bomboană ca să nu mai plângă. Pentru că plângea, Sima făcea notă aparte în toată acea mică turmă răzleață de omuleți stingheri și bosumflați care aștepta între scară și zidul școlii, într-o parte, să intre pentru prima oară la clasă. Omuleții se lăsau să fie răsuciți de mamele lor într-o parte sau într-alta, fără nicio împotrivire, departe de veteranii din clasele mai mari, care se zbenguiau în voie. Mama lui Sima stătea aplecată peste odrasla ei, ocrotitoare și oarecum exasperată. Bomboana era de ciocolată și atrăgea privirile cu coada ochiului ale omuleților din vecinătate. — Vezi? spunea mama lui Sima. Toți colegii tăi așteaptă cuminți să intre în clasă. Tu de ce nu poți s-aștepți cuminte împreună cu ei?
   Mama lui Sima a scos bomboana din hârtiuța încrețită în care stătuse până atunci și s-a uitat în jur să vadă unde s-o arunce. Salivam alături de ceilalți uitându-mă la bomboana aia pătrățoasă, un cubuleț maro cu colțurile rotunjite, nereușind să ascundă savoarea ciocolatei. Mama lui Sima s-a descotorosit de hârtiuța încrețită lăsând-o să cadă undeva în spate.
   Apoi domnul director a apărut în capul scării, negricios și plin de zâmbet și Sima a dat să-și înghită lacrimile dar în același timp atent să păstreze în mână bomboana de ciocolată. Mamele, ici și colo, s-au îndreptat de spate și au stat drepte să-l asculte pe domnul director. — Bag-o-n gură! i-a șuierat mama lui Sima odraslei sale aplecându-se doar un pic spre el. Era o doamnă fercheșită, o doamnă adevărată, din alt cartier, unde fără doar și poate nu venea fumul de la fabrici.
   Nu se prea spunea mare lucru, dar domnul director se pricepea să vorbească. Veteranii încetaseră cu zbenguiala, erau acum aliniați în coloane, în timp ce mica turmă de bosumflați apatici, la îndemnurile insistente ale mamelor, abia dacă prinsese contur.
   De sus, din capul scării, domnul director le-a vorbit copiilor și le-a spus că-i semn bun că vremea e frumoasă, chiar acum de-ntâi septembrie.
   — Dar voi, copii, mă refer îndeosebi la cei ce pășesc astăzi pentru prima oară treapta școlii, vă spun că n-o s-aveți parte de cuvinte de ocară, nu vă neliniștiți. Pe oameni îi cunoști după scris, asta v-o spun eu, dar voi o să scrieți la fel, mai ales la-nceput, și asta-i foarte frumos. Toți ca unul o să scrieți, dar tăblițele n-o să fie toate la fel, că n-avem de unde să luăm atâtea tăblițe la fel. Dar fiți pe pace, doamna n-o să vă certe, fiindcă toate tăblițele, chiar dacă nu seamănă una cu alta, toate sunt frumoase, și dânsei, asta v-o spun eu, toate îi sunt la fel de dragi.
   Sima a ridicat ochii înlăcrimați către maică-sa și a zâmbit printre lacrimi, ca un licurici, cu durere îndulcită. Ea, nu se știe de ce, i-a răspuns printr-un semn sever cu degetul.
   — O să vă cunoașteți cu toții, a continuat domnul director, și o să vă spuneți pe nume, ba chiar o să vă inventați și porecle, parcă văd, dar doamnei învățătoare știți cum o să-i spuneți? Nu știți? O să-i spuneți Doamna și să n-o supărați niciodată. Suntem înțeleși? O pagină întreagă o s-ajungeți să scrieți cam spre sfârșitul anului, adică primăvara viitoare, cei mai silitori dintre voi. Ceilalți, nu vreau să vă spun ce-o să se-ntâmple cu ei.
   Celelalte mame, toate pe braț cu genți cu belciuge mari de lemn și cu încuietori care făceau clap când se închideau, erau toate străine, de pe străzi diferite, care nu se întâlneau între ele, exceptând poate vreo două-trei care erau cunoștințe vechi de prin cartier și erau familiarizate cu fabrica de vitriol și cu împrejurimile, și mirosurile nu le deranjau. — Se schimbă scrisul în timp? A întrebat-o în șoaptă mama lui Bobeică pe mama lui Mândruț. — La mine s-a schimbat, i-a răspuns tot în șoaptă mama lui Mândruț aplecându-se ușor spre mama lui Bobeică. — Al meu vine acasă cu salopeta praștie. Glasul venise chiar din spatele lui Sima și al mamei lui Sima. Și Sima ciulea urechile fără să vrea — o mutriță concentrată printre atâtea alte mutrițe, care își roteau ochii care încotro, la ferestrele celor două corpuri ale școlii, sau la teii care foșneau.
   De pe stradă veni un strigăt, care însă nu-l făcu pe domnul director să se întrerupă din discurs. Un derbedeu, acolo, din afara cercului lor norocos. — Cu toată credința mea în Dumnezeu... se aplecă mama lui Malinciuc șoptind către urechea mamei lui Samoilă. Dar restul nu se mai auzi.

(Poate că-i începutul unui roman, poate că-i începutul unei povestiri, încă nu-mi dau seama. Deocamdată nu-i decât o povestioară. Om vedea. Cu puțin noroc.)