joi, 6 iunie 2024

Subsol

Lăsând în urmă familia într-o dispoziție incertă, domnul Berca, el însuși încercat de îndoieli, a intrat pe coridorul de la subsol, la fel de strâmt ca și scara, și încă și mai afumat. Pereții, aici, nu fuseseră zugrăviți de ani de zile. De fapt domnul Berca nici nu-și amintea ca cineva să fi zugrăvit vreodată aici la subsol — ai lui, în niciun caz — de când se mutaseră în apartamentul de la etaj. El, cu atât mai puțin, căci deja de ceva ani încetase să mai fie „guvernatorul” de odinioară ci fusese nevoit să se mulțumească cu rolul de spectator neputincios. Casa era naționalizată și nu era prea clar în grija cui cădea întreținerea subsolului. Că acolo își țineau lemnele, asta era mai presus de orice îndoială. La capătul coridorului era o fereastră destul de mică, spre stradă, pe unde aruncau înăuntru buștenii când venea camionul să-i descarce și trăgea la bordură. În aceeași zi, sau cel mai târziu a doua zi, plăteau un om să ia buștenii de pe coridor, unde zăceau de-a valma, și să-i așeze la perete, în ordine perfectă, în boxa care le aparținea lor. Boxa alăturată aparținea familiei Bergman. Nu era, poate, nici locul nici momentul cel mai potrivit, dar domnului Berca îi răsună deodată în minte ritmul legănat al Lambadei și îi jucară pe dinaintea ochilor mișcările unduioase și lascive ale dansatorilor creoli de la televizor, din toate acele zile și nopți fierbinți din trecutul apropiat. Era de așteptat ca foarte curând să iasă o lege prin care foștii proprietari să reintre în posesia locuințelor naționalizate cu ani în urmă. Ei cu Bergmanii se înțeleseseră totdeauna foarte bine. Dar mai știi cum se schimbă omul când îi fluturi pe la nas un act de proprietate. Dansatorilor de Lambada li se fâlfâia de tot și de toate. Dacă vreun act de proprietate schimba ceva în țara lor tropicală, nu ei erau aceia care să fie afectați, fiindcă ei n-aveau nicio proprietate; nimic în afara dansului lor senzual, căruia i se dedicau trup și suflet. Și a bucuriei de a trăi.
   Domnul Berca avu un pic de furcă cu ușa de la boxa lor până să reușească s-o deschidă. Te pomenești că ginerele său avea dreptate că de ceva ani se încălzeau cu gaze sus în casă! Dar și Bianca îl ațintise cu o privire contrariată, chiar un pic speriată, când venise vorba de lemne: ce lemne? Cum, ce lemne! Buștenii! Uite-i aici. Domnul Berca pipăi locul de pe perete unde își amintea vag că trebuia să fie întrerupătorul. Și într-adevăr, era tot acolo, după atâția ani! Uite că încă mai avea memorie bună. Lumina galbenă a becului prăfuit scoase la iveală grămada de bușteni așezați în ordine la perete, atât cât mai rămăsese din ea, și câteva surcele împrăștiate în jurul butucului din mijlocul încăperii, în care rămăsese înfiptă pana unui topor. Lucrul care părea să fi fost întrerupt cu puțin timp înainte îi dădu domnului Berca strania și totodată plăcuta senzație că s-a reînnodat un fir întrerupt al timpului. Parcă mai ieri cobora aici în subsol să despice lemne, muncea cu vrednicie timp de un sfert de oră, după care punea lemnele într-un coș de răchită și le căra sus în apartament. Ia uite! Nici coșul nu lipsea, rămăsese de atunci să zacă într-o rână într-un colț al boxei, doar că arăta jalnic, prăfuit și acoperit de pânze de păianjen.
   „Sau ar putea să deschidă o dugheană de fructe și verdețuri”, îi trecu prin cap, așa, din senin: o nouă propunere de afacere pentru ginerele său. „Dar dacă i-aș sugera asta, parcă-l văd că m-ar lua peste picior. N-ar scăpa el o asemenea ocazie. Fructe și verdețuri? Păi sigur, și-ar zice, fiecare ramolit se gândește la ce i-ar prinde lui mai bine!”
   Ei, de-ar fi putut să aleagă și el! Să se afle din nou la o răspântie a vieții cum de bună seamă avea să se afle Mihnea peste câțiva ani. Sau Nicoleta, de ce nu?... Să-și poată alege un nou drum în viață, de-ar fi avut vârsta potrivită pentru asta... De parcă ar exista o anume vârstă s-o poți porni pe o altă cale... Domnul Berca era lacom să trăiască vieți... Își încordă auzul și din nou i se păru că aude Lambada, de astă dată de-adevăratelea. Poate că se dădea din nou la televizor, la ei în casă, sau poate mai aproape, deasupra capului, la parter, la Bergmani. În definitiv de ce nu s-ar fi delectat și ei cu noile zburdălnicii pe care le îngăduia, mai nou, democrația? Ascultând Lambada, așteptau negreșit legea pentru restituirea proprietăților confiscate.
   Domnul Berca înaintă spre locul unde știa că e capătul coridorului, cu ferestruica aceea înaltă, de care își amintea, pe unde, cu ani în urmă, azvârleau din stradă aici înăuntru buștenii aduși cu camionul în prag de iarnă. Un vecin mai sărăcuț cu duhul era plătit să stivuiască buștenii în boxa lor, fără să-i despice, ceea ce îi lua vreo două-trei ore de muncă... Ușa următoare era neîncuiată, ba chiar întredeschisă, așa că domnul Berca se opri să arunce o privire în boxa Bergmanilor. Becul, la fel de chior ca și cel din boxa lor, aruncă o lumină bolnavă peste un lavoar vechi și ruginit, scos din uz probabil de decenii, de când fusese trasă apă curentă în locuințe. Într-un colț se putea vedea o îngrămădeală de scânduri rezemate de zid, scânduri de diferite lungimi, pe jumătate putrezite; peste toate se așezase un strat gros de praf. Pe domnul Berca în încercă un tulbure sentiment de dezgust, în ciuda relațiilor atât de bune pe care ei le avuseseră cu familia Bergman în toți acei ani.

   Domnul Berca s-a gândit la raftul său din șifonierul familiei, unde rămăseseră toate maieurile sale curate, albe, așezate ordonat în teanc, alături de teancul de chiloți așezați împăturiți. Pe același raft se aflau, în apropiere, puloverele ușoare, din bumbac, pentru primăvară-toamnă. Și dacă tot îi venise în minte gândul la primăvară, și-o înfățișă ca pe ceva iluzoriu și îndepărtat, hăt după topirea ghețurilor și a zăpezilor, care de fapt încă nici nu veniseră pentru a inaugura această iarnă bezmetică. Și toate erau îndepărtate, anotimpuri incerte într-un viitor incert.