Intenția autoarei a fost, de bună seamă, să ne convingă de tragismul unei vieți eterne. Prin însăși scriitura ei, prin „conținut”, cum e astăzi la modă să se spună, de Beauvoir reușește însă să ne convingă că eternitatea este nu doar tragică ci și plictisitoare. Ceea ce era de bănuit. Oricum, concluziile ei nu par a fi valabile „dincolo”. Poate pentru că, fiind atee, pentru ea nu exista niciun „dincolo”, drept care cu ceea ce nu există nu merită să-ți pierzi vremea.
Principala concluzie a romanului — dacă nu unica — este că omul devenit nemuritor iese din rândul oamenilor, și tot ce are sens pentru ceilalți, lui, nemuritorului, îi este străin. „Într-o zi vei muri și te voi uita (...). Lucrul acesta nu face orice prietenie cu neputință de legat?” (p. 387) Este ceea ce îi spune Raimundo Fosca Laurei, una dintre ultimele lui iubite. Partea proastă este că Fosca a devenit nemuritor nu prin forța destinului, să zicem (într-un mod „existențial”), ci accidental, nerefuzând o licoare care i se oferă și care îi dăruiește nemurirea — fără să știe ce pacoste îl așteaptă.
În realitate, ceea ce ni se propune este să urmărim doar comportamentul, uneori cinic, alteori extravagant, al unui nemuritor care traversează marile epoci ale istoriei, de la Renaștere până în prezent, și cutreieră aproape întreg Mapamondul (părțile I–III), acceptând, tot mai rar — și tot mai blazat —, să încerce să-și învioreze existența cu câte o aventură amoroasă pe secol. Problemele fundamentale pe care o ipotetică nemurire le-ar ridica în fața oamenilor rămân pe altă dată. Tragismul nemuritorului este mai degrabă asertiv decât emoțional convingător. Iar cea care, în Prolog, se contura a fi eroina principală, actrița Régine, devine pentru tot restul romanului o ascultătoare a peripețiilor povestite de Fosca, reapărând doar fugitiv, pentru câte o pagină sau două, între părți și în Epilog, doar ca să nu uităm că există și ea pe undeva pe-acolo.
„Simone de Beauvoir abordează eternitatea nu ca o promisiune metafizică, ci ca un blestem în interiorul lumii umane, iar acest cadru impune limitări care fac din roman mai degrabă o reflecție asupra condiției umane decât o explorare a ideii de infinit existențial. Fosca nu transcende umanitatea în sensul unui salt ontologic, ci doar o părăsește, devenind un outsider care asistă la repetitivitatea și efemeritatea vieților celorlalți, fără a mai putea simți nicio implicare.” [IA]
„Și furnicile mișunau într-un necurmat du-te-vino, mii de furnici, de mii de ori aceeași furnică” (p. 389), este, la Simone de Beauvoir, laitmotivul, uzat, al eternității — unul din ele —, într-un roman pe care autoarea însăși, dacă ar fi s-o credem, l-a considerat un eșec. Ei, aș zice că e o afirmație exagerată... pe jumătate.
* Ed. Univers, 1976, trad. Florica-Eugenia Condurachi
