Peruş–Perruchot şi oglinda

Colivia a stat atârnată
A tot stat şi-a rămas şi-a tot stat
pe holul afumat o iarnă-ntreagă
Peruş–Pérouse–Perruchot
a cântat din timp în timp
S-a zgribulit, mai apoi un pic
   s-a destins
A picotit, şi-a mai amintit de cântat
S-a tot uitat şi uitat şi privit
c-un ochi adormit pe-un ochi de geam
   spre cerul zăbrelit
Au trecut valuri de ceaţă
A venit în şuier viscolul
şi Peruş–Perruchot
şi-a ridicat o pleoapă-ntr-o doară
A-ncetat viscolul
Peruş–Perruchot şi-a lăsat pleoapa
   să cadă la loc
Au rămas nămeţii
A vuit centrala termică Wiessmann
Au venit valuri de căldură artificială
pe sub pene, cu iz de metal încins
I-a dat târcoale cotoiul Ahmed
S-a topit zăpada
S-a-nfoiat Peruş–Pérouse–Perruchot
şi-a-nfundat–scufundat–strecurat
printre fulgi ciocul căzut
Ce-ţi lipseşte, Peruş–Perruchot?

Profetul şi-a ’nălţat toiagul
Şi mantia-i de petale albe
S-a-nsufleţit de vânt
A prorocit Primăvara–fanfara
Tu, Peruş–Perruchot, tot zgribulit?
Nu crezi în Fanfară?
Nu crezi în Fanfara Astrelor...
Nu crezi în Toboşari...
Nu crezi în Toboşarii Aurorei?
Nici în Capelmaistrul nebun
cu baston de gorun?
În cine crezi tu, Peruş–Perruchot?

Şi-n mărinimia lor, iată, stăpânii
au scos colivia în stradă
Ba nu, pe estradă
Ba-n curte, pe gard, într-un cui
Ce-ţi lipseşte, Peruş–Perruchot?
Un vişin, o mierlă, un stol de vrăbii?
Nu-ţi fie teamă
Cotoiul Ahmed nu jinduieşte la tine
I se dă zilnic Kitty Cat şi-i sătul

I-au strecurat în colivie o oglindă
Ei, da? Ei, nu? Ei, da?
Era-n oglindă — cine, Peruş–Perruchot?
Perechea? Ei, da? Perechea, ’n sfârşit?
Peruş–Perruchot a-ntors spre Pereche
   un ochi — ochiul stâng
Perechea a-ntors şi ea un ochi —
   ochiul drept către el
Peruş–Perruchot s-a-ndoit din genunchi
Şi Perechea la fel, din genunchi
s-a-ndoit maimuţind-îngânând
Peruş–Perruchot şi-a rotit capul
   în cerc către stânga
   şi-n cerc către dreapta
Şi perechea la fel: în cerc către dreapta
   şi-n cerc către stânga.
Cotoiul Ahmed s-a căţărat în vişin
Peruş–Perruchot a-nchis ochii
Pleoapele au căzut
Apoi le-a ridicat şi oglinda
era acum o apă-ntinsă
tulbure–tulbure... Apoi clară
Clară şi-ntinsă
Şi fiindcă-ntre el şi apă nu erau zăbrele
S-a aruncat cu ciocu-nainte...

Vai, Peruş–Pérouse–Perruchot
Da’ de ce? N-a fost Perechea?
Nu ţi-a fost de-ajuns cântatul?
Nu, Peruş–Pérouse–Perruchot?
N-a fost Perechea?
N-a fost să fie?

O pană s-a ridicat într-un târziu
din bulboană, la faţa apei clare
O pană galbenă
   apoi verde–verzuie
   apoi fum–fumurie
Şi-ntr-un târziu translucidă...
Şi dusă a fost
   departe–departe
   pe sub mâţişori de sălcii
cu torentul molcom
mustind de adâncul–pereche.

Afaceri de familie*

Ceasul de argint

Ceasul de buzunar, fiind de argint şi deci o valoare — poate şi prin marca lui, n-am idee —, tata l-a dat cumnatului său, unchiul meu Vartan, care era comerciant în Bucureşti, pentru a-l vinde (avantajos, desigur) într-un moment când finanţele familiei noastre treceau printr-un moment de cumpănă — îmi închipui. Nu mi-amintesc să fi văzut vreodată ceasul de aproape, dar mi-a rămas în minte gestul memorabil al tatei de a se uita la oră trăgându-l de lănţuc foarte puţin, doar atât cât să iasă din buzunar, deschizându-i capacul cu aceeaşi mână şi ţinându-l acolo jos, ascuns în palmă, la nivelul buzunarului de ceas, în timp ce îşi ţuguia gura şi avea o expresie de parcă, oricare ar fi fost ora arătată, aceasta urma să fie o surpriză neplăcută. Îmi amintesc totodată de numeroase discuţii pe care tata le-a purtat cu mama având drept subiect acel ceas. Şi nu numai în legătură cu posibila lui vânzare, ceva mai târziu.

O dată, pe la începutul anilor ’30, ceasul i-a fost furat din buzunar, în tramvai. Pe vremea aceea tata frecventa o cafenea celebră din Chişinău, unde îşi făcea veacul mica burghezie a oraşului dar şi crema cartoforilor, a jucătorilor la bursă, a pariorilor la cursele de cai. Şi printre toţi aceştia, de un rang cu nimic mai prejos, se pare, se amestecau şi tartorii hoţilor de buzunare. Tata nu numai că nu era indignat de prezenţa printre onorabilităţi a starostilor hoţilor de buzunare, dar era chiar oarecum amuzat de această realitate. Ce-l amuza? Îl amuza — zicea el — pitorescul lor ca persoane, ca şi puterea pe care o aveau peste...

— Breaslă!... sau cum să-i zic? Căci, credeţi-mă, spunea tata vorbind plin de entuziasm, ăştia chiar erau organizaţi într-un soi de breaslă! Aveau reguli, aveau echipe, aveau metode!

— De ce să nu-i fi zis sindicat! intervenea zeflemitor cineva dintre invitaţi.

Şedeau cu toţii la masă. Şi erau acolo, în casă la noi, la fel ca şi cu multe alte ocazii, o mulţime de invitaţi. Eu şedeam retras şi, ca de obicei, nu mă amestecam. (În fotografiile din acea vreme nu mi se iţea decât capul undeva într-un colţ al fotografiei, de obicei în braţele mamei, cu părul vâlvoi şi ochi fără nicio expresie.) Doar priveam şi trăgeam cu urechea. Eram ca şi inexistent pentru ei toţi, chiar şi pentru tata, care, în astfel de ocazii, uita de familie şi de tot. Era oricând gata să le ofere oaspeţilor câte un spectacol, cu veşnica lui bună dispoziţie, ajutată de câteva pahare de vin.

— Sindicat, de ce nu! accepta pe loc tata, euforic. Puteţi să-l numiţi cum doriţi... Dar aveau şi o şcoală! Ceea ce sindicatele, din câte ştiu eu, nu prea au. Şcoală! O să ziceţi A! asta-i prea de tot. Dar vă spun că ăsta-i adevărul gol-goluţ! Da, aveau chiar şi şcoală! Pe onoarea mea! Cică lucrau pe un fel de manechine în mărime naturală, cu nişte clopoţei agăţaţi peste tot! Şi, desigur, buzunare cu obiecte bune de sfeterisit. La examenul de absolvire... Ei, da! o să vă vină să râdeţi şi o să ziceţi iarăşi că mint! Şi totuşi închipuiţi-vă că dădeau şi examen de absolvire!... Candidatul care făcea să clincăne un singur clopoţel în timp ce opera pe manechin — dracu’ să-l ia! — nu primea atestat! A, da! Ştiu că iarăşi o să spuneţi că povestea cu atestatul e o aiureală ce nu s-a mai pomenit. Un hoţ să capete atestat?! Dar vă jur că ăsta-i adevărul — încă o dată — gol–goluţ! O să mă întrebaţi acuma: Da’ cu cel respins la examen ce se întâmpla? Repeta anul? Ha! ha!... Iar eu am să vă răspund: Nu, nu repeta anul. Era exclus din breaslă. Ex-clus! puteţi să vă-nchipuiţi una ca asta? Şi trebuia să se descurce de unul singur. Ceea ce nu-i prea convenea, ştiţi cum e!... Iar în anul următor, totuşi — zic eu, fiindcă starostele n-a făcut nicio precizare în sensul ăsta — se întorcea de obicei cu coada între picioare şi cerea să fie din nou admis la examen!

Iar dacă cineva dintre meseni, iritat de lunga abatere de la subiect şi necrezând o iotă din povestea cu breasla hoţilor de buzunare, îi cerea să se întoarcă la povestea cu ceasul de buzunar furat, tata tresărea vinovat — Da, da, hm! da, sigur — şi se grăbea să dea explicaţiile cerute...

Aflând de povestea cu dispariţia ceasului — povestea tata mai departe —, starostele hoţilor de buzunare se arătase mâhnit din cale-afară că tocmai lui, funcţionar onorabil în administraţia oraşului, aşa şi pe dincolo, i se putuse întâmpla una ca asta, şi l-a asigurat că a doua zi, nu mai târziu! avea să reintre în posesia ceasului de argint. Ceea ce s-a şi întâmplat. Spre surprinderea mesenilor, care nu se puteau nicicum împăca cu gândul că hoţii de buzunare erau atât de bine organizaţi. Şi mai ales atât de disciplinaţi, că aveau o onoare a lor. Onoare la hoţii de buzunare, ei! asta-i prea de tot!

Şi totuşi, în ciuda entuziasmelor sale stimulate de alcool, tata era, într-un fel, un fatalist. Am avut ocazia să-l văd cum s-a resemnat — nu ştiu dacă brusc sau încetul cu încetul — în privinţa pierderii ceasului de buzunar — de data asta definitiv şi irevocabil — după ce acesta a încăput pe mâna unchiului meu Vartan, comerciantul. Nu pot să spun că a renunţat să-i amintească de ceas atunci când se întâlneau, dar niciodată nu i-a pretins pe un ton vehement clarificarea chestiunii. Îl întreba de ceas, în toiul discuţiilor pe teme diverse, aşa, parcă într-o doară, ca şi cum l-ar fi întrebat de sănătate, nu cumva să-l supere. Dacă pe clienţii săi de la magazinul de textile, cel de lângă piaţa Obor, unchiu-meu reuşea să-i îmbrobodească la fel de uşor cum l-a îmbrobodit pe tata, cred că patronul său avea toate motivele să fie mulţumit de el. Gură-bogată cum era, îmi închipui că avea puterea să-şi convingă clienţii să cumpere un material roşu chiar dacă intraseră în magazin cu intenţia să cumpere unul verde. Avea un debit verbal căruia puţini îi rezistau. Şi o argumentaţie pe măsură, demnă de un avocat. Tatei i-a ţinut o conferinţă întreagă despre cât de improprii erau vremurile pentru vânzarea ceasurilor de argint, când oferta era mare datorită numărului mare de indivizi care, ajunşi la strâmtoare, scoteau la vânzare tot ce aveau mai de preţ prin casă, în timp ce prea puţini se gândeau la tezaurizare sau aveau posibilitatea s-o facă. Sincer, sunt convins că la ora când depunea eforturi să-l facă pe tata să aştepte momente mai prielnice, ceasul era de mult vândut şi unchiul Vartan nu făcea altceva decât să tragă de timp pentru ca povestea să se piardă în uitare. Realitatea e că şi noi eram strâmtoraţi, mai mult decât strâmtoraţi, iar ceasul de buzunar era, în viziunea tatei, una din puţinele posibilităţi de salvare.

Dar unchiu-meu sunt sigur că nu era un sentimental. Iar dacă de la el m-am ales cu un pliant cu mostre de materiale textile care aş risca să spun că mi-a încântat primii ani ai copilăriei, gestul de a-mi dărui acel pliant probabil că nu era, din partea unchiului meu, unul complet gratuit. Cred că a procedat cu noi cum procedaseră odinioară aventurierii de pe mări cu sălbaticii din insulele abia descoperite, oferindu-le biluţe de sticlă colorată contra aur şi pietre cu adevărat preţioase. Pur şi simplu nu-l văd eu pe unchiu-meu apreciind acele mostre pentru frumuseţea lor în sine. În schimb, să le aprecieze drept ceea ce erau, adică mostre din materiale bune pentru convins clienţii să le cumpere, asta da, era punctul lui tare. Dăruindu-mi însă mie pliantul, ce şi-o fi zis unchiu-meu? Puştiul o să fie încântat — toată casa o să fie încântată şi lui taică-său n-o să-i mai vină să tot aducă vorba de ceasul de argint încredinţat spre vânzare.

Bine, hai să nu mai cârcotesc. Realitatea e că pliantul cu mostre mi-a dat o preocupare încântătoare pentru multe săptămâni. Mai apoi am tot extras din acel pliant ba câte o mostră, ba câte două, pentru cine ştie ce întrebuinţări legate de lucrul manual de la şcoală sau pentru propria-mi distracţie. Mostrele nu erau decât mici dreptunghiuri de material, de vreo şase centimetri pe doi, cu contur uşor zimţat, la fel ca şi la fotografiile care se făceau pe vremea aceea. Dar erau atât de frumoase, multe din ele, încât pentru mine utilitatea lor nu mai exista. Pliantul cu mostre era prin el însuşi o adevărată operă de artă. Prin el am aflat, printre altele, ce înseamnă un material ecosez şi chiar şi de unde i se trage numele. Scoţia! Îmi vin în minte cu deosebire materialele ecosez fiindcă erau dintre cele mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele. O bilă albă pentru Scoţia, a cărei imagine a rămas pentru mine, datorită pliantului cu mostre, pentru totdeauna o ţară scăldată în soare şi plină de culori, oricum va fi arătând ea în realitate.

Uneori mi se părea de necrezut că mostrele erau de-adevăratelea bucăţele de material şi nu poze sau simple abţibilduri de hârtie. Dar nu, mostrele erau adevărate. Puteai să le detaşezi de acolo şi să te familiarizezi, pipăindu-le, cu textura materialului, cu moliciunea sau cu asprimea lui, cu grosimea sau cu fineţea. Cum spuneam, cu timpul pliantul cu mostre s-a tot subţiat şi bineînţeles că cele care au dispărut primele au fost bucăţelele de material cele mai frumoase. Uneori îmi venea să răscolesc toată casa ca să încerc să dau de vreuna din ele şi s-o lipesc la loc. Dar în general nu mai erau de găsit. Întâi şi-ntâi fiindcă rareori se întâmpla să am nevoie de bucăţica de material întreagă. De cele mai multe ori decupam din ea, de pildă pentru a completa prin colaje un desen de care, altminteri, cu puţinul talent la desen pe care îl aveam, nu eram mulţumit. Culmea e că se întâmpla ca o bucăţică de material şi anume ecosez să se întoarcă la origine ca să zic aşa — să fie nevoie să fac un colaj exact pentru kilt-ul unui scoţian, pe care în rest îl desenam cu creioane colorate sau cu acuarele! Kilt-ul, sau fustanela, cum îi zicea mama cu dispreţ; dispreţ care se răsfrângea şi asupra mea în calitate de autor al unui desen care, prin însăşi alegerea subiectului, un scoţian cu kilt, trăda admiraţie pentru ceva ce merita mai degrabă dispreţ. Auzi colo, bărbat cu fustanelă!

Dacă unchiu-meu a vândut ceasul de argint, banii încasaţi ai mei nu i-au văzut niciodată. Bineînţeles că n-a putut s-o ţină tot pe-a lui până la capăt, cum că vremurile n-ar fi fost propice pentru vânzare şi aşa mai departe. La un moment dat a trebuit să recunoască: Da, am vândut ceasul dar, cumnate, fii şi tu înţelegător, am intrat într-o dandana, a trebuit să restitui o datorie mai veche şi n-am avut de unde să fac rost de bani. A trebuit să-i pun pe-ai tăi la bătaie. Dar jur, uite, jur pe copiii mei că am să ţi-i dau înapoi cu prima ocazie.

În anii următori explicaţiile pentru nerestituirea banilor s-au tot schimbat.

Fiul unchiului Vartan, Amedeo, vărul meu cu vreo cinsprezece ani mai mare, care era croitor, mi-a făcut câţiva ani mai târziu un palton. Şi bineînţeles că, deşi paltonul nu valora nici pe departe cât ceasul de argint (era de părere tata), l-a pus în contul ceasului. Aprecierea — sau mai bine zis recunoaşterea prin consens — a valorii lui exacte a rămas în suspensie pe termen nedeterminat.

Pesemne că, în timp, pe unchiu-meu a început totuşi să-l roadă mustrarea că, uite, făcuse afaceri în dauna rubedeniilor aflate la ananghie. Fiindcă, peste ani, mie (de data asta; căci tata încetase de mult să-l mai întrebe de ceas) mi-a servit o altă explicaţie:

— Ascultă, în privinţa ceasului ăla de buzunar... Nu vreau să rămâi cu impresia că v-am păcălit, pe tine şi pe-ai tăi... Dar am avut cheltuieli cu tine. Poate tu nu-ţi mai aduci aminte. A trecut ceva vreme de-atunci... Dar poate ţi-aminteşti totuşi când te-am dus la spital ca să-ţi pună piciorul în ghips. Ţi-aduci aminte, nu? Atunci, în ajun de Crăciun, după ce ai alunecat pe parchet la noi în casă. Ştiu că ai memorie bună. Nu se poate să fi uitat. Te-am dus la spital şi numai taxiul m-a costat trei mii de lei. Voi eraţi musafiri şi taică-tău nu se băga. Tot greul a căzut pe capul meu... Ţi-aduci aminte ce te-ai mai amuzat când ţi-am povestit? M-am tocmit cu şoferul, care o ţinea pe-a lui, gaia–maţu’, şi nu ceda niciun sfanţ. Fără trei mii nici nu stăm de vorbă! zicea. Poftim! i-am zis după ce mi-am ieşit din papuci, ia-ţi nenorociţii tăi de bani! Trei mii! Ia-ţi-i şi băgaţi-i în cur! i-am zis cu năduf. Iar tu râdeai să te prăpădeşti... Maică-ta mă fixa c-o privire încruntată... Uite-aşa!... Bun, am înţeles, sigur c-am înţeles de ce se uita chiorâş la mine... Nu tre’ să vorbeşti urât în faţa copilului. Dar tu m-ai înţeles mai bine decât ea. Tu ştiai că glumesc. Şi când glumeşti po’ să spui multe. Hai să nu zic orice, da’ multe. Nu eşti de-acord?... Aşa că vezi tu, de toate astea nu ţi-am mai amintit atunci când a venit vorba de costumul pe care ţi l-a făcut fi-miu. Sau, mă rog, palton, ce-o fi fost. N-am vorbit, nu?... Da’ cât crezi tu că valora ceasul ăla de buzunar? Era de-argint, bun, de-acord, dar argintul se ieftinise deja pe vremea când l-am vândut. Argintul se devalorizează pe zi ce trece... Şi-apoi n-a fost numai taxiul. Tu ce-ţi închipui, că doctorului ăla radiolog n-a trebuie să-i dau ceva? Nu găseşti doctor în ţara asta să nu te jumulească de bani. Aşa că vezi tu, ba una, ba alta. Se-adună, ce crezi tu. Eu zic că suntem chit pe chit şi că n-ai de ce să rămâi cu suspiciuni... Şi s-a pornit unchiu-meu să-mi ţină o teorie întreagă. Că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Mai ales când vremurile sunt grele. Că el nu urmăreşte doar câştigul. C-ar face orice ca neamurilor să le fie bine... De bună seamă, şi lui, dar şi neamurilor. Şi la urma urmei toată lumea să fie mulţumită, de ce nu?

Mi-a plăcut dintotdeauna, adică de când eram mic, fruntea unchiului meu Vartan. Asta, spre mirarea mamei, care nu constata la el altceva decât un început de chelie. Pentru mine însă era altceva. Vedeam o frunte înaltă, cu două adâncituri ca două golfuri în desişul părului şi golfurile acelea mi se păreau foarte şic. Speram să am şi eu o asemenea frunte când aveam să fiu mare. Dacă chelie era aceea, pot să spun că nu prea avea să avanseze cu anii. Inspira încredere. Probabil că de aceea avea succes în profesiunea lui de vânzător: reuşea cu uşurinţă să-şi îmbrobodească clienţii. Mare pişicher! ar fi zis mama. Poate că şi era. Dar eu îmi spuneam că totuşi nu depăşeşte niciodată o anumită măsură. Cu mici excepţii. Adică era în stare să fie bonom şi, la o adică, chiar şi cordial. El şi cu tata se înţeleseseră bine totdeauna şi uneori mă minunam că se ivise acel conflict cu ceasul de argint.

Chitara

Mai rămăsese însă de clarificat şi chestiunea cu chitara. Alt conflict... Vechea noastră chitară de acasă, la care tata cânta uneori, în lungile seri de iarnă, aşezat pe un taburet la gura sobei. Pe asta nu ştiu pur şi simplu în contul cui — sau a ce — unchiu-meu a reţinut-o în apartamentul lui de pe strada Cazărmii. Asta, după Refugiu, bineînţeles.

În ciuda tuturor acelor amănunte de familie, era o adevărată încântare să-i vizitez, pe el şi pe mătuşă-mea Anamaria, în acel apartament de la etajul doi sau trei — depinde dacă puneai sau nu la socoteală şi mezaninul — de pe strada Cazărmii. Din stradă, deschizând o uşă decupată într-o poartă grea de fier forjat dar dublată de tablă vopsită în verde, pătrundeai, păşind peste un prag înalt aproape cât un pârleaz, într-un gang întunecos din care, în numai câţiva paşi ajungeai într-o curticică interioară. Iar acolo, printre zidurile blocurilor din jur, te-ai fi simţit ca pe fundul unui puţ dacă n-ar fi fost faţada — să-i zicem — a blocului unde locuiau mătuşă-mea Anamaria şi unchiu-meu, prin nu ştiu ce minune luminată de soare la orele după-amiezii. Ce găseai în interiorul apartamentului era cu siguranţă mai puţin plăcut. Iar de un cui bătut în rama uşii atârna frumuseţea de chitară de la noi de-acasă.

Acolo în cui, chitara era la fel de refugiată ca şi familia noastră. Nu şi a unchiului Vartan. Fiindcă ei se mutaseră de la Chişinău la Bucureşti cu câţiva ani înainte de război. Deci, cum s-ar zice, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nu speriaţi, ca noi, de venirea ruşilor. Poate că din când în când ştergeau de praf chitara aia, dar nimeni nu-i mai atingea corzile.

Într-o duminică i-am vizitat, mulţi ani după povestea cu ceasul de argint. Nu era acasă decât văru-meu Amedeo, croitorul. Am dat, la plecare, să iau chitara din cui şi să plec cu ea. Văru-meu a sărit ca ars. — Las-o acolo! s-a răstit la mine.

Mi-am ieşit şi eu din fire. Am ridicat tonul:

— De ce? Tot în contul paltonului?

— Las-o acolo! a repetat el ameninţător. Lucrurile nu-s lămurite.

— Sau în contul taximetristului?

— Care taximetrist?

— Sau în contul doctorului?

— Nu ştiu de niciun doctor.

— Ce nu-i lămurit?

— Lasă mai bine să vorbească taică-meu cu taică-tău. Ei să se lămurească între ei...

Se mai înmuiase un pic dar nu ceda. Am insistat:

— Noi de ce nu ne putem înţelege? Suntem acuma oameni în toată firea, nu?

— Tocmai.

— Adică cum, tocmai?

De obicei nu se oprea din lucru nici când stătea de vorbă cu mine. Cosea întruna. De data asta s-a oprit pe moment.

— Ai mei sunt plecaţi de-acasă pe mai mult timp, a spus aţintindu-mă cu o privire care se voia conciliantă. Pe vreo trei luni din câte am înţeles de la taică-meu. În zilele de lucru casa-i goală. Înţelegi ce vreau să spun?

— Nu, nu înţeleg.

— Ei, nu-nţelegi! Casa-i goală. Poţi să vii şi tu din când în când cu câte-o fată, ce naiba-i de ne’nţeles? Uite, îţi las cheia.

— Şi ce legătură are asta cu chitara?

— Păi ia gândeşte-te cât te-ar costa să-ţi iei cameră la hotel!

Deci asta era. Totul pe lume se plătea. Chiar în avans. Mi-am amintit de fruntea înaltă a unchiului meu Vartan, cu golfurile ei adâncite în păr, pe care atâta o admirasem de-a lungul întregii mele copilării. Semn de bonomie, îmi ziceam. Văru-meu Amedeo, în schimb, la cei nici patruzeci de ani ai lui, avea încă de pe-atunci o chelie avansată, lipsită de orice haz. Nici urmă de golfuri. Avea o nevastă cu care se certa des, pe care o chema Adriana, musculoasă aproape ca un bărbat dar nu lipsită de o oarecare feminitate. O studiasem într-o zi în timp ce ne aflam într-o barcă pe lacul Snagov şi ea se opintea să vâslească, Amedeo fiind ocupat să ţină cârma. Purta un costum de baie dintr-o singură piesă şi vâslea cu spor, vădit încântată să ne arate nouă bărbaţilor care şedeam la pupa, cât era de voinică. Două tendoane viguroase i se încordau la fiecare opinteală în partea interioară a coapselor, pe care nu se străduia să şi le ţină lipite.

Chitara n-am mai recuperat-o niciodată.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Cu spatele la terenul de joc (povestiri)

Fluturi de noapte

Sosit cu o cursă internă în aceeaşi dimineaţă, Alexandru îşi făcu socoteala că mai avea de aşteptat vreo trei ore pe aeroportul Bucureşti-Băneasa până la îmbarcarea pentru Viena. De fapt două, fiindcă în jur de o oră durau, i se spusese, formalităţile vamale şi tot restul. „Să nu răsufli uşurat la gândul că ai plecat din ţară decât în clipa când te vezi aşezat în scaunul din avion, uşile s-au închis şi motoarele au fost turate pentru decolare” — cam aşa glumise Rohan cu vreo două zile în urmă. O glumă destul de cretină. „Îţi spun toate astea ca unuia care iese pentru prima oară în Vest. Oricând te poţi trezi cu un anunţ la difuzoare, ceva în genul Pasagerul Danciu Alexandru este rugat să se prezinte de urgenţă la biroul de informaţii. Sigur, tu, auzind un asemenea anunţ, poţi încă să-ţi mai faci iluzii că a fost omisă cine ştie ce formalitate măruntă. În realitate însă, lângă biroul de informaţii te aşteaptă o persoană necunoscută, cu alură sportivă, cu ochelari negri, îmbrăcată într-un trenci de culoare deschisă, care îţi spune: Danciu Alexandru? A intervenit ceva neprevăzut, aşa că vă rog să veniţi cu mine. Şi cu asta, poţi să fii sigur, voiajul tău s-a dus dracului! Ce urmează nici nu vreau să-mi imaginez! Iar dacă ai trecut de poarta aerogării şi tu împreună cu grupul tău de pasageri vă îndreptaţi deja spre avion, nici atuncea să nu fii sigur că, gata, ai plecat. Fiindcă persoana de care spuneam poate să te aştepte la piciorul scării de la avion. Şi să-ţi înfigă o mână în piept tocmai în clipa când dădeai să pui piciorul pe prima treaptă. Şi să-ţi mai spun ceva. Să nu-ţi storci creierii să descoperi cu ce-ai greşit, fiindcă în chestiile astea niciodată nu poţi să ghiceşti despre ce-i vorba de fapt.”

Aşadar avea de ales între a-şi petrece cele două ore în aerogară sau a da o raită prin cartierul Băneasa. În cartierul Băneasa însă nu era mare lucru de văzut, aşa că Alexandru hotărî să rămână în aerogară.

În centrul sălii rotunde, exact sub cupolă, se afla un chioşc de ziare. Alexandru îşi cără valizele, trecând prin dreptul chioşcului, şi le lăsă jos lângă braţul unuia din fotoliile aliniate cu faţa către peretele de sticlă ce da spre pistă. Se aşeză în fotoliu şi îşi aprinse o ţigară.

Konrad Neitzke se îngrijise să-i dea toate informaţiile necesare într-o scrisoare, însoţită de un formular, pe care Alexandru o primise cu vreo două săptămâni în urmă. În schimb îl lăsa să se descurce singur în ziua sosirii la Viena. De la Aeroportul Schwechat aveţi curse de autobuz speciale din 20 în 20 de minute până la Hotelul Intercontinental din centru. După o anumită oră, seara, cursele sunt mai rare, îl avertiza Neitzke. Aveţi de asemenea la dispoziţie un tren până în centru, care circulă la intervale de o oră. Trenul are staţie la Wien Mitte, chiar la Hotelul Intercontinental. Biletul costă 30 Schillings la şofer, şi 10 Schillings pe peronul gării. Un taxi vă costă circa 250 Schillings; şoferii se aşteaptă la un bacşiş de 10 la sută din costul călătoriei. Neitzke nu scăpa din vedere nici condiţiile climatice: Vremea e schimbătoare la Viena; temperatura medie pentru luna iunie este de 17,5ºC, iar circa 9 zile sunt ploioase, cu un total de 67 de litri pe metru pătrat, în medie. Putea deci să plouă oricând peste Neue Rathaus şi peste Schloss Schönbrunn.

La Bucureşti însă nu era nici un semn de ploaie. Prin peretele de sticlă, ca pe un ecran panoramic, se vedea întinzându-se, la o depărtare de vreo doi kilometri, paralelă cu pista aeroportului, liziera de un verde întunecat a pădurii Băneasa. Pe peronul aerogării un cărucior electric încărcat cu bagaje se îndepărta, îndreptându-se spre unul din avioanele de la capătul peronului de beton alb-cenuşiu, în timp ce un altul se întorcea gol dintr-acolo.

Pe toată înălţimea, de câţiva metri, a ferestrei panoramice, de o parte şi de alta, stăteau pliate la margine două draperii legate cu şnur. Ai fi zis că sunt jumătăţile unei cortine de scenă dacă n-ar fi fost făcute dintr-un material mult mai subţire şi, în plus, de culoare închisă, ceva între negru şi indigo. Alexandru se întrebă în ce împrejurări ar fi putut să fie trasă draperia peste fereastra panoramică. Singurul răspuns posibil era că rămăseseră de pe vremea războiului, când serviseră drept camuflaj; deşi era greu de crezut că ar fi putut obtura îndeajuns lumina dinăuntru. Îi veni să râdă la gândul că Neitzke, în meticulozitatea lui austriacă, îi vorbise în scrisoare de ambele tarife la autobuz, cel practicat la cumpărare de la şofer şi cel de pe peron. Diferenţa era enormă. Te pomeneşti că totuşi călătorul austriac îl preferă, nepăsător, pe cel de la şofer pentru simplul motiv că nu trebuie să mai facă un număr de paşi în plus pe peron, până la casa de bilete. Trebuia să fii plin de bani ca să-ţi permiţi să fii atât de comod. Negreşit, la Viena îl aşteptau surprize mari... Un bărbat tânăr stătea în picioare, cu umărul rezemat de draperia pliată şi întindea alene mâna scuturând scrumul de la ţigară într-o scrumieră de aluminiu cu picior înalt. Purta ochelari de soare şi se uita, foarte concentrat, într-un pliant. Draperia făcea o uşoară cută deasupra umărului său rezemat. Alexandru îşi întoarse privirea de la el.

Un IL–14 tocmai aterizase şi se apropia pe pistă, cu luciri de soare în cercurile metalice ale elicelor. La câţiva paşi de fotoliul în care şedea Alexandru, doi copii de vreo patru-cinci ani, un băiat şi o fetiţă, împingeau pe pardoseală, zvăpăiaţi, o sacoşă şi din când în când îşi întorceau feţele îmbujorate şi râzătoare spre părinţii rămaşi în fotoliu, să vadă până unde li se îngăduie să-şi ducă aventura.

Aşteptam cu nerăbdare clipa culcării, seara. Dar nu fiindcă picam de oboseală. Dimpotrivă, cu cât eram mai treaz şi cu mintea mai vioaie, cu atât savuram mai mult clipele ce urmau. Fiindcă aveam la dispoziţie mai mult timp, până la momentul trecerii în somn, pentru fantasme, şi le trăiam cu mai multă intensitate. Închideam ochii, cu capul vârât sub plapumă şi reluam de la capăt, dacă nu cumva le mai adăugam câte ceva, fantasmele din seara trecută. Nu mă visam ci eram un fel de pirat al mărilor. Dar nu ca să jefuiesc. Eram cavaler al dreptăţii şi campion al tehnologiilor subacvatice. Într-un loc nu foarte exact localizat din adâncul mărilor Nordului dispuneam de un întreg oraş subacvatic, inexpugnabil, trăind în tot confortul imaginabil. Era o bază navală... Flotilele mele de vehicule subacvatice porneau din adâncuri către cele patru zări, la ordinul meu, stârnind, cu puterea colosală a motoarelor, învolburări verzui-albastre şi bolboroseli surde în apa mării, să se războiască cu Răul şi să împartă Dreptatea. Uneori îi pedepseam pe cei ce în urmă cu puţin timp mă umiliseră. Dar asta se chema tot a împărţi dreptatea... Nimeni nu trebuia să ştie pe unde îmi hălăduiesc gândurile seară de seară. Dar într-o zi tata m-a luat pe de departe.

— De obicei tu adormi repede, Alexandru? m-a întrebat, în aparenţă din pură curiozitate.

N-avea de unde să ştie ce se întâmpla cu mine. Dar punându-mi întrebarea aceea, în ciuda tonului său indiferent, am bănuit atunci numaidecât că are în vedere o anumită ţintă a discuţiei. Oricum, am fost sigur că mă observase după ce mă băgam în pat, fără ca eu să-mi dau seama, şi că ştia că îmi petrec o vreme cu capul sub plapumă, treaz. Şi, cum aveam grijă să-mi las acolo dedesubt o rezervă de aer, trebuie că era vizibilă gâlma pe care o făcea plapuma în dreptul capului meu. I-am răspuns că nu adormeam prea repede şi că mă gândeam.

— Aş fi curios să ştiu dacă s-a schimbat ceva de la o generaţie la alta, a spus el zâmbind. Fiindcă, la fel ca şi ţie, îmi treceau şi mie fel de fel de gânduri prin minte, seara, înainte de a adormi. Mi-aduc aminte că era o adevărată desfătare. O, Dumnezeule, pe unde nu-mi zburau gândurile! Erau momentele mele de libertate totală.

Şi atunci i-am mărturisit la ce mă gândeam. Fără să-i dau prea multe amănunte, i-am vorbit despre Dreptatea pe care trebuia s-o împart. Şi despre plăcerea mea — ziceam — de a fi un Cavaler al Dreptăţii...

— Dar spune-mi, Alexandru, cine hotărăşte ce-i drept şi ce nu e? Te-ai întrebat vreodată? Fiindcă dacă n-avem nişte reguli precise după care să judecăm, ne putem foarte uşor înşela. De multe ori, atunci când oamenii au păreri diferite, dreptatea se stabileşte la tribunal. Oricum, cu sau fără tribunal, e clar că un singur om se poate înşela. Cu cât sunt mai multe minţi cu atât judecata e mai dreaptă.

Tata nu mi-a spus însă dacă, în urma celor povestite de mine, ajunsese la concluzia că se schimbase ceva de la o generaţie la alta. Şi nici când încetase el să se lase în voia visării. Fantasmele mele de Cavaler al Dreptăţii însă au intrat în declin şi au sfârşit prin a fi înlocuite de fantasme erotice.

Beldeanu se lăuda că fusese nevoie să i se elibereze un paşaport nou pentru că pe cel vechi nu mai rămăsese nici un loc pentru vize.

— Crede-mă, Alexandru, cunosc Occidentul, spunea el c-un zâmbet îngăduitor şi obosit. Nu-i ceea ce cred cei mai mulţi dintre noi. Dar nici ceea ce cred ei despre ei înşişi. În privinţa României, şi probabil şi a celorlalte ţări est-europene, cei mai mulţi dintre occidentali n-au nici o idee despre sistemul de funcţionare a instituţiilor. Nu cunosc canalele de informaţii, nu cunosc ierarhii, nu cunosc nimic. Poate doar serviciile lor secrete să fie la curent. Dar cu astea n-avem noi de a face. Ei sunt convinşi că nici o persoană particulară din România nu-i interesată în investiţii. Şi într-adevăr, nu e. În mod direct, să fim bine înţeleşi. Ei sunt obişnuiţi să lucreze doar cu firmele de import-export de la noi. Dar tu, Alexandru, să pui mâna pe orice prospect îţi cad ochii, înţelegi? Orice fel de informaţie. Vedem noi cum le valorificăm până la urmă aici în ţară. Nu strică să se ştie la nivel înalt că institutul nostru e interesat de prosperitatea Patriei! Şi nu mă gândesc numai la mine, ca şef de secţie. Mâine mi se eliberează un paşaport nou şi poate că nu mai văd în el nici o viză nouă, mă-nţelegi? Lucrurile se schimbă peste noapte. Dar dacă institutul e văzut bine, toţi suntem văzuţi bine!

Cei doi copii sfârşiseră prin a aduce sacoşa târâş înapoi la matcă, iar acum, ca două animăluţe durdulii, blonde şi răsfăţate, se hârjoneau cu mama lor, în jurul fotoliului, sub privirea îngăduitoare a tatălui.

Ştiam un singur magazin în oraş unde, când şi când, la noroc, puteai să găseşti abţibilduri — în centru, pe strada Alecu Russo, colţ cu Delavrancea. Coliţele erau în formă de bandă sau dreptunghiulare, cât o jumătate de foaie de caiet. Stăteau jos în vitrină, uşor curbate de căldură şi de lumină, alături de rechizite şcolare, şi arătau atât de palide, bietele de ele, că niciodată nu te-ar fi îndemnat inima să intri şi să i le ceri vânzătorului dacă n-ai fi ştiut ce splendori colorate ascund. Şi apoi se cerea destulă îndemânare şi îndeosebi răbdare, pe care de obicei n-o aveam, să le scoţi la iveală de sub foiţa protectoare de deasupra, alburie precum pleoapa unui ochi de pasăre. Aplecat peste caietul de desen, aşezam pe foaie abţibildul decupat din coliţă, udat bine. Apoi începeam să frec uşurel cu degetul, în cerculeţe, abia atingând foiţa, şi din când în când îmi muiam degetul într-o căniţă cu apă. Foiţa de deasupra începea să se subţieze dar în nici un caz nu trebuia să se perforeze. Şi deodată un tremur necontrolat al degetului o deplasa infim, atât doar cât să constaţi că într-o margine a ieşit la iveală culoarea dureros de vie a abţibildului. Foiţa de deasupra, udată, devenise pe negândite mobilă şi se lăsa îndepărtată. Era momentul s-o trag, târâş şi egal, pe patul ei ud fără să slăbesc concentrarea până ce ultimul colţişor de imagine ieşea la lumină. Dar era de-ajuns un singur zvâcnet al mâinii nerăbdătoare pentru ca abţibildul ud să plesnească şi toată munca să fi fost în zadar. Suportul imaginii, ud fiind încă, era atât de fragil încât nu mâna era aceea care săvârşea greşeala, ci gândul.

Dar o dată uscate, abţibildurile rămâneau lipite pe foaia de desen pentru totdeauna. Puteai să le revezi, cu tresărire în suflet, zile de-a rândul. Poate chiar ani de-a rândul. Nici un roşu din lume nu era mai roşu decât acela ce-i servea drept fundal băiatului-coşar, păşind voios şi zâmbăreţ ca într-o zi de Paşti, pe cap c-un joben negru, ducând pe-un umăr o scăriţă, iar pe celălalt colacul de sârmă, cu bilă ţepoasă la capăt. Nici un verde nu era mai verde decât acela al fundalului celor doi instrumentişti de circ, unul gras şi scund cântând la saxofon, iar celălalt, lung şi slab, lovind talgerele... Tata se uita peste umărul meu şi zâmbea.

Rohan îl sâcâise cu gluma lui idioată contând, de bună seamă, pe miza mare pe care o călătorie la Viena ar fi avut-o pentru oricare intelectual din România. Stând în faţa standului de ziare şi reviste, Alexandru îşi mută privirea spre locul de lângă draperie unde cu puţin timp înainte îl văzuse pe tipul cu ochelari de soare uitându-se în pliant în timp ce fuma. Tipul nu mai era acolo. Şi nicăieri în altă parte...

I se întâmpla acelaşi lucru de fiecare dată când trebuia să plece într-o călătorie, indiferent unde: în ajunul plecării, descurajat de puzderia de obstacole noi care urmau să i se aşeze în cale, îi venea să renunţe brusc la toate şi să rămână acasă. Cu cât se apropia clipa plecării, cu atât tentaţia abandonului devenea mai acută. Alexandru se uita la panoul cu ziare şi vedea titlurile ca prin ceaţă. Dincolo de sticla ghişeului, ofiţerul de la „Control paşapoarte” se apleca peste paşaportul său cu o atenţie subită şi îl cerceta îndelung. Îşi înălţa apoi spre el faţa contrariată: Ştiaţi că paşaportul dumneavoastră a expirat? I-l pasa colegului său de la ghişeul alăturat, care îl examina cu şi mai multă atenţie, folosindu-se de o lupă, şi declara: Acest document conţine date falsificate!... Acum câteva zile Rohan nu făcuse decât să exprime incertitudinea care plutea în aer.

— Cât costă Paris Match? o întrebă pe vânzătoare.

Femeia îşi întoarse spre el privirea rece, aproape ostilă.

— Douăzeci de lei, dar nu-l vindem decât cetăţenilor străini.

— De unde ştiţi că nu sunt cetăţean străin?

Un tip de lângă el ceruse un ziar şi, cu banii în mâna întinsă, aştepta să plătească. Vânzătoarea îi luă moneda din mână şi îi dădu ziarul împăturit.

— Românii au un aer inconfundabil, îi răspunse lui Alexandru, cu o ironie neascunsă, îndată după plecarea bărbatului.

Îi cercetă fără curiozitate faţa distantă şi rafinată, exceptând buzele subţiri, date cu roşu-corai, menite să atenueze oboseala celor patruzeci de ani şi mai bine pe care negreşit îi avea.

— Puteţi să-mi spuneţi şi de ce?

— De ce au românii un aer inconfundabil?

— Nu, de ce vindeţi Paris Match numai cetăţenilor străini.

— Aş putea să vă răspund că aşa am primit dispoziţie. Dar fiindcă văd că vă interesează chestiunea, am să vă răspund că trebuie să le oferim străinilor ceva pentru valuta pe care sunt obligaţi s-o cheltuiască la noi în ţară. Şi nu-i vorba doar de Paris Match. E vorba de toate publicaţiile occidentale.

— Chiar şi l’Humanité?

Vânzătoarea îl aţinti c-un zâmbet ironic.

— Dacă ţineţi neapărat, am să fac pentru dumneavoastră o excepţie. Doriţi l’Humanité?

Alexandru ezită o clipă.

— Dacă tot sunteţi pusă pe excepţii, daţi-mi mai bine Les lettres françaises. E tot comunist, ca şi l’Humanité.

La sfârşitul unui meci de fotbal ieşeam în mijlocul mulţimii pe poarta stadionului Olimpia, sub un cer zdrenţuit-cenuşiu, şi vedeam ploaia dând iama, la o oarecare distanţă, în spectatorii ieşiţi cu puţin timp înainte, în timp ce în imediata mea vecinătate, în chip miraculos, nu cădea nici un strop. Ploaia avea o graniţă ca o perdea şi perdeaua aceea venea grăbită şi vizibilă dinspre strada Fraţii Buzeşti, se repezea fluturând şi răpăind în draci peste linia de tramvai care făcea acolo bucla de capăt de linie, şi mai departe în sus către poarta stadionului. Vedeam, jos, picurii pedestraşi ai perdelei, câţiva paşi mai încolo, cucerind iute pământul încă uscat din care se ridicau norişori de praf, şi panica zglobie din mulţime mă molipsea. Cineva mă striga de departe: — Alexandru! Recunoşteam vocea lui Nini, pătrunsă de nelinişte, vrând parcă să mă prevină că mă paşte un mare pericol. Şi atunci, cu răsunetul acelui strigăt în urechi, călcând în picioare orice logică, în dorinţa de a mă salva, mă repezeam tocmai în direcţia din care venea ploaia. În câteva clipe cămaşa udă leoarcă mi se lipea de piept şi pieptul mi se umplea de bucurie: lumea nu se prăbuşea, nimic nu era pierdut şi o viaţă întreagă îmi stătea înainte.

Alexandru îl întrebă pe barman dacă anunţurile pentru zboruri se auzeau şi aici în sala restaurantului şi i se răspunse că da. Se căţără pe unul din scaunele înalte, cu picioare nichelate. Ceru un pahar de cinzano şi, în aşteptare, despături ziarul. Era atât de mare că îndărătul lui dispărură rafturi întregi de sticle de băuturi, cu etichete viu colorate. Henri Barbusse et ses amis, stătea scris cu litere mari sub frontispiciul verde închis. De “Clarté” à “Jésus”. Pe pagina a doua Stefan Zweig îi scria lui Barbusse. A mon avis, nul, excepté Romain Rolland qui, depuis une vingtaine d’années, inconnu mais inlassable, défendait l’idée de la plus grande patrie, n’a montré avec tant de lucidité logique et artistique le but, qui doit être et qui devra être celui de toutes les âmes libres, la fusion républicaine de tous les peuples du monde...

— Aveţi aici paharul cu cinzano, îl auzi pe barman îndărătul gazetei deschise. Atenţie la ziar, să nu răsturnaţi paharul.

Alexandru dădu la o parte marginea foii uriaşe şi, înainte să vadă paharul, privirea îi căzu surprinsă pe propria-i faţă reflectată în oglindă. Era o oglindă întinsă pe toată înălţimea etajerei cu băuturi. Nimeni altcineva nu se vedea acolo, decât faţa lui surprinzător de străină în decorul acela public având drept fundal perdelele de la ferestre. Timorată, intimitatea lui îşi găsise refugiu într-un colţişor umbrit şi abia vizibil în baia de lumină a zilei. Întinse mâna după pahar urmărindu-şi gestul în oglindă. Cineva străin întindea mâna după pahar. Dar nu era numai lipsa intimităţii. Era un fel de repulsie la vederea propriei imagini, amintindu-i de ziua când picase la examenul de Tehnica tensiunilor înalte. Seara, la cămin, stând în faţa unei chiuvete din spălător, sub lumina chioară ce venea de sus, îşi ridicase încet privirea spre oglindă. Pentru prima oară în viaţa-i încă atât de scurtă un străin pătrunsese în lăuntrul său fără măcar un strop de compasiune. Şi îl doborâse cu o singură lovitură parşivă. Era mult mai fragil decât crezuse până arunci. Din oglinda de deasupra chiuvetei murdare îl privea un învins.

Fluturi de noapte feluriţi au intrat pe fereastră, aproape seară de seară, atraşi de lumină, în toţi anii cât am locuit cu chirie pe strada Kogălniceanu. Mulţi aveau în ei ceva malefic, mi se părea mie. Aduceau în casă fantasmele nechemate ale nopţii, ne violau intimitatea cu rotirea lor zgomotoasă în jurul lămpii din tavan, cu încrâncenarea disperată cu care se agăţau cu picioruşele de perdea atunci când voiai să-i arunci afară. Dar unii dintre ei mi-au stârnit dacă nu simpatia, măcar curiozitatea. Pe alţii i-am studiat în treacăt a doua zi dimineaţa, înainte de a pleca la şcoală, atunci când, suferind în casă vreo vătămare, nu mai puteau să-şi ia zborul către noaptea orbită de zi, numai de ei ştiută. Descopeream în adâncul ochilor lor luciri de sidef, vizibile doar dintr-un anumit unghi, împrumutate cu câteva ore înainte de la stelele cerului nopţii, luciri care atenuau un pic din aerul lor ostil. Dacă a doua zi aş fi descoperit vreun astfel de fluture de noapte, ascuns îndărătul unei grinzi, printr-un cotlon întunecat al podului casei, unde mă căţăram uneori, aş fi fost tare decepţionat: cum, biet fluture de noapte, cu asta te amăgeşti tu? Noaptea ta din zi nu-i noapte adevărată?

Cu centura de siguranţă legată peste mijloc, Alexandru îşi lipi apăsat spinarea de speteaza scaunului şi închise ochii, cu capul dat pe spate în timp ce motoarele avionului îşi înteţeau vuietul peste ceea ce el crezuse că ar fi o limită în firea lucrurilor. O piedică dispăru din cale şi o putere uriaşă îl purtă înainte pe roţile care se scuturau gonind pe pistă. Apoi scuturăturile încetară deodată şi vuietul rămase undeva în urmă şi un vânt ca de iarnă se porni să şuiere dincolo de hublouri şi chiar şi înăuntru venind din tavan, rezonabil şi în firea lucrurilor. Surprinzător, alergarea bezmetică a pătratelor de beton de la marginea pistei încetini aproape brusc iar aripa avionului se legănă uşor. Pâlcuri de copaci se iviră dedesubt, apoi un lac, o şosea, parcele de semănături colorate în diferite nuanţe de verde şi de galben, acoperişurile roşii ale unor ferme şi pete albicioase de o formă neregulată, despre care Alexandru îşi dădu seama că erau de fapt norişori străvezii.

O căţea cu blana galben-spălăcită, cu peri scurţi, se pripăşise şi îşi ducea viaţa de o bucată de vreme împreună cu noi. Niciodată până atunci nu mai întâlnisem un animal atât de umil şi de bleg. Nu umbla ci se târa de colo până colo prin curte, cu supuşenie în privire şi coada între picioarele slăbănoage. Era de-ajuns să te prefaci că vrei s-o loveşti că se şi pornea să chelălăie, neîndrăznind măcar s-o rupă la fugă. Mi-amintesc că pe timpul unei furtuni, speriată de moarte după un tunet teribil prăvălit chiar de deasupra capului, şi-a găsit refugiul în casă, sub pat, ea care, altminteri, nici nu se apropia de casă. Şi atunci, cu un gest neaşteptat, tata s-a aplecat şi a înşfăcat-o furios, cu o mână de ceafă şi cu cealaltă de blana de pe spinare, aruncând-o de pe terasă afară în curte. Bietul animal a planat câţiva metri prin aer, mi s-a părut mie, şi a căzut pe labe slobozind o cascadă de chelălăituri mai amarnice ca niciodată. Nu ştiu ce l-a înfuriat pe tata atât de tare, fiindcă în toată viaţa aproape că nu-l văzusem să-şi iasă cu adevărat din fire.

Într-o duminică geroasă, strecurându-mă în magazia plină de vechituri din apropierea casei, am descoperit căţeaua cea galben-spălăcită, care nu avusese niciodată un nume, zăcând moartă într-un hârb de coteţ. În gerul cumplit, zăcea înţepenită, cu blana acoperită de brumă. Un biet animal, pe care Dumnezeu ştie de ce nu l-am iubit.

***

Cu spatele la terenul de joc a fost publicat la Editura Paralela 45 în 2005.

Ai fost tu până la izvoarele mării, Iov?

Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz
şi eu te voi întreba şi tu îmi vei da lămuriri!
Unde erai tu când am întemeiat pământul?
Spune-mi, dacă ştii să spui.
Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului
sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
În ce au fost întărite temeliile lui
sau cine a pus piatra lui
cea din capul unghiului,
Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă
şi toţi îngerii lui Dumnezeu mă sărbătoreau?
Cine a închis marea cu porţi,
când ea ieşea năvalnică

din sânul firii,
Şi când i-am dat ca veşmânt negura
şi norii drept scutece,
Apoi i-am hotărnicit hotarul meu
şi i-am pus porţi şi zăvoare
Şi am zis: Până aici vei veni
şi mai departe nu te vei întinde,
aici se va sfărâma trufia valurilor tale?
Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta,
şi i-ai arătat aurorei care este locul ei,
Ca să apuce pământul de colţuri
şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ?
În revărsatul zorilor, pământul se face roşu
ca roşiile peceţi
şi ia culori ca de veşmânt.
Cei răi rămân fără noaptea

prielnică lor
şi braţul ridicat este frânt.
Ai fost tu până la izvoarele mării
sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei?
Ţi s-au arătat oare porţile morţii
şi porţile umbrei le-ai văzut?
Ai cugetat oare la întinderea pământului?
Spune, ştii toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii
şi care este locul întunericului,
Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui
şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă?
Tu ştii bine, căci atunci erai născut
şi numărul zilelor tale e foarte mare.
Ai ajuns tu la cămările zăpezii?
Ai văzut tu cămările grindinei,
Pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtorare,
pentru zilele de bătălie şi de război?
Unde se risipesc aburii
şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit?
Cine a săpat albie puhoaielor cerului
şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit
şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate
şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
Are ploaia un tată?
Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieşit gheaţa?
Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?
Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra
şi fala mării se face sloi!
Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor
sau să deznozi lanţurile Orionului?
Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului
şi vei fi tu cârmaci Carului Mare şi stelelor lui?
Cunoşti tu legile cerului
şi poţi tu să faci să fie pe pământ
ceea ce este scris în ele?
Poţi tu să ridici până la nori glasul tău
ca să se sloboadă peste tine

potopul ploilor?
Eşti tu în stare să azvârli fulgerele
şi ele să plece şi să-ţi spună: Iată-ne?
Cine a pus atâta înţelepciune în pasărea ibis
sau cine i-a dat pricepere cocoşului?
Cine poate să ţină cu destoinicie

socoteala

norilor
şi să verse pe pământ burdufurile cerului,
Ca să se adune pulberea şi să se întărească,
iar bulgării de pământ să se lipească laolaltă?
Tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei
şi potoleşti foamea puilor de leu,
Când s-au ascuns în vizuini
sau stau şi pândesc

ascunşi

în hăţişuri?
Cine are grijă de mâncarea corbului,
când puii lui croncănesc la Dumnezeu,

de foame
şi zboară încoace şi încolo după hrană?


Ştii tu când nasc caprele sălbatice?
Ai băgat de seamă care este vremea cerboaicelor?
Numeri tu lunile sarcinii lor
şi ştii tu când le vine ceasul să nască?
Ele îngenunchează, fată puii
şi scapă de durerile lor,
Iar puii lor prind putere, se fac mari pe câmp,
pornesc şi nu se mai întorc spre mamele lor.
Cine a lăsat slobod asinul sălbatic
şi l-a dezlegat de la iesle?
I-am dat pustiul ca să-l locuiască
şi pământul sărat i l-am hărăzit ocol;
El îşi bate joc de zarva oraşelor;
el nu aude strigătele niciunui stăpân;
El străbate munţii, locul său de păşune,
şi umblă după orişice verdeaţă.
Va voi bivolul sălbatic să se bage la tine slugă
şi să petreacă noaptea lângă ieslele tale?
Poţi tu să-l legi cu funia de gât
şi să tragă grapa după tine, peste arătură?
Poţi să te încrezi în el, fiindcă este atât de tare,
şi să-i laşi în grijă munca ta?
Te bizui tu pe el, că mai vine înapoi
să-ţi aducă roadele la aria ta?
Aripile struţului sunt negrăit de agere;
struţul are pene preafrumoase
şi mândru penaj.
Când îşi lasă ouăle pe pământ
şi le lasă să se clocească în nisipul fierbinte,
El uită că oarecine poate să le calce cu piciorul
şi că vreo fiară sălbatică poate să le strivească.
Struţul e hain cu puii săi, ca şi cum n-ar fi ai lui
şi nu-i pasă deloc de truda sa zadarnică.
Vezi că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu pricepere
şi pătrundere.
Când se scoală însă şi porneşte,
face de ocară şi pe cal şi pe călăreţ.
Tu eşti cel ce dai putere calului?
Tu i-ai împodobit gâtul cu falnica lui coamă?
Tu l-ai învăţat să sară uşor, ca o lăcustă?
Nechezatul lui viteaz insuflă spaimă!
El bate pământul cu copita
şi mândru de puterea lui
porneşte spre taberele înarmate;
El îşi bate joc de primejdie
şi n-are nicio teamă şi nu se dă înapoi
dinaintea săbiei.
La oblânc îi sună tolba cu săgeţi;
fulgere aruncă suliţa şi lancea.
De aprindere, de nerăbdare, el mănâncă,

gonind,

pământul
şi, când a sunat trâmbiţa, nu mai are astâmpăr.
La chemarea trâmbiţei, pare că zice:
Haide!
Şi de departe soarbe cu nările bătălia,
tunetul poruncilor căpeteniilor
şi strigătele războinice.
Oare, prin deşteptăciunea ta s-a îmbrăcat

în pene

şoimul
şi îşi întinde aripile ca nişte seceri, spre miazăzi?
Nu cumva vulturul se ridică în înălţime din porunca ta
şi îşi aşază cuibul pe vârfuri neajunse?
El îşi face sălaşul în stânci şi-acolo petrece noaptea —

pe-un vârf de stâncă
şi pe vreo înălţime prăpăstioasă.
Acolo el stă şi îşi pândeşte prada;
ochii săi străpung

depărtările,
Puii săi beau sângele prăzii
şi unde sunt hoiturile, acolo se adună vulturii.


Încinge-ţi coapsele ca un viteaz
şi te voi întreba şi îmi vei da lămuriri.
Poţi tu cu adevărat să găseşti cusur judecăţii mele?
Şi mă vei osândi pe mine, ca să-ţi faci dreptate?
Este braţul tău ca braţul lui Dumnezeu?
Şi glasul tău este, oare, tunet, precum este glasul lui?
Atunci împodobeşte-te cu măreţie şi cu semeţie,
îmbracă-te cu strălucire şi cu cinste!
Revarsă puhoaiele mâniei tale
şi doboară cu o privire pe cel trufaş!
Vezi de toţi semeţii şi smereşte-i
şi calcă în picioare, fără zăbavă, pe toţi cei răi!
Ascunde-i pe toţi grămadă, în pământ,
şi îi înmormântează.
Şi atunci eu însumi te voi preamări,
pentru toate câte ai izbândit cu dreapta ta.
Ia priveşte acum înaintea ta, hipopotamul;
şi el ca şi tine este făptura mea;
el paşte iarbă ca boul.
Vezi ce putere are în coapsele lui
şi ce tărie are în muşchii de pe pântece.
Coada lui e dârză ca lemnul cedrului
şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri.
Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă
şi mădularele ca nişte drugi de fier.
El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu
şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace.
Munţii îi dau hrană
şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd.
El se culcă sub florile de lotus,
în ocolul trestiilor şi al bălţii.
Frunzele de lotus îi fac umbră
şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc.
Dacă fluviul vine mare, fără de veste,
el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc,
chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce

năvalnic

până la gură.
Cine poate să-l privească?
Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?


Poţi tu să prinzi leviatanul cu undiţa,
ori să-i legi limba cu o sfoară?
Putea-vei tu să-i vâri în nas o trestie
sau să-i găureşti falca cu cârligul?
Îţi va face el multe rugăminţi
şi îţi va spune el lucruri drăgălaşe?
Ori va face cu tine legământ
şi-l vei lua la tine rob pe toată viaţa?
Te vei juca tu cu el, cum te joci cu o pasăre,
sau îl vei lega tu ca să-ţi înveseleşti fetele?
Pescarii întovărăşiţi vor putea să-l scoată de vânzare
şi negustorii să-l vândă cu bucata?
Putea-vei tu să-i găureşti pielea cu săgeţi
şi capul cu cârligul pescăresc?
Ridică-ţi numai mâna împotriva lui
şi vei pomeni de o asemenea luptă
şi nu o vei mai începe niciodată!
Iată, este o deşertăciune să mai nădăjduieşti în izbândă;
numai înfăţişarea lui şi te dă la pământ.
Cine este atât de nechibzuit încât să-l întărâte?
Cine va îndrăzni să dea piept cu mine?
Cine m-a îndatorat cu ceva,
ca să fiu acum dator să-i dau înapoi?
Tot ce se află sub ceruri este al meu.
Cât despre leviatan, voi vorbi despre mădularele lui
şi despre tăria lui şi despre frumoasa lui întocmire.
Cine a ridicat pulpana din faţă a veşmântului lui
şi cine poate pătrunde în căptuşeala armurii lui?
Cine a deschis vreodată porţile gurii lui?
Zimţii lui sunt îngrozitori!
Spinarea lui este ca un şirag de scuturi,
pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic.
Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare,
că nici vântul nu pătrunde printre ele.
Fiecare e lipit de cel de lângă el
şi se ţin aşa şi nu se mai despart.
Din strănutul lui scapără lumină
şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor.
Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse
şi izbucnesc valuri de scântei.
Din nările lui iese fum
ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe.
Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi
şi din gura lui ţâşnesc flăcări.
Puterea lui e adunată în grumazul lui
şi înaintea lui ţâşneşte groaza.
Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea
nu se lasă.
Inima lui este tare ca piatra,
tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt.
De măreţia lui se tem şi valurile;
valurile mării se dau înapoi din faţa lui.
Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic;
nici cu lancea,

nici cu săgeata,

nici cu toporul.
Fierul pentru pielea lui este ca paiul,
iar arama ca lemnul putred.
Săgeata nu-l pune pe fugă
şi pietrele din praştie cad pe el
ca nişte pleavă.
O săgeată pentru el este un pai în vânt
şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci

ce zboară.
Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi;
când dă prin noroi, pare că dă cu grapa.
Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare;
el preface marea într-un cazan

de fiert

mirodenii.
El lasă în urmă o dâră luminoasă
şi adâncul pare un cap cu plete albe.
Pe pământ el nu-şi află perechea
şi e făcut să nu cunoască frica.
El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici
şi este împărat peste toate fiarele sălbatice.

* * *

Cartea lui Iov, Capitolele 38–41, cărora nu le-am adăugat nimic; am eliminat doar câteva rânduri şi le-am reaşezat.
Prietenii mă întreabă, ştiindu-mă „neimplicat religios”, de ce citesc Biblia. Iată de ce o citesc (printre altele). Ce poem poate fi mai frumos?