Peştii*

După ce s-au întors de la pescuit, Mihai Lupu a avut ideea să se ducă amândoi să vadă un film. Auzi ce idee! „Şi cu peştii ce facem? — l-a întrebat Ducu — „intrăm cu ei?” Erau fiecare în mână cu câte o bocceluţă plină cu peştişori. Bocceluţă? De fapt era chiar batista, cu cele patru colţuri legate la un loc — batista cu care îi pescuiseră în Prahova, ţinând-o desfăcută în apă, ca pe o vârşă, în timp ce înaintau împotriva curentului... Dar la nedumerirea lui Ducu, Mihai Lupu a ridicat din umeri. A spus că n-aveau de ce să-şi facă griji, că peştii de apă curgătoare nu miros cine ştie ce, mai ales acum că sunt abia pescuiţi. Şi puiet pe deasupra...

Filmul începuse, dar n-avea importanţă. Au intrat în sală dând draperia la o parte şi au rămas lângă uşă, în beznă şi sub impresia zgomotelor infernale şi fără niciun sens de pe ecran. Nici n-au apucat ochii să i se obişnuiască cu întunericul că Ducu l-a auzit pe Mihai Lupu şoptindu-i la ureche: „Aşează-te şi tu pe undeva, că mă întorc imediat.” Şi a dispărut.

Cât a rămas în sală, după ce şi-a găsit un loc, Ducu a tot întors capul spre culoar aşteptându-se să-l vadă pe Mihai Lupu întorcându-se. Dar el n-a mai apărut.

Ducu a lăsat legăturica cu peşti jos la picioare şi şi-a înălţat privirea către ecran. Era un film cu război. O mitralieră se auzea trăgând fără încetare, cu furie, încă din clipa când păşise în sală — zgomotul acela infernal care i se păruse fără sens. Acum se putea vedea pe ecran o armată întreagă de soldaţi lungiţi pe burtă în poziţie de tragere, împrăştiaţi pe o câmpie întinsă cât vedeai cu ochii, pudrată cu zăpadă, toţi cu căşti pe cap. Încă nu putea să-şi dea seama de unde venea focul furibund al mitralierei. La un moment dat l-a văzut pe unul din soldaţi, în prim-plan, de bună seamă eroul filmului, schimbând câteva cuvinte cu camaradul întins alături. Doar două clipe şi-a lăsat Ducu privirea în jos către legăturica cu peşti, iar când şi-a ridicat-o din nou, camaradul de alături al eroului principal zăcea în aceeaşi poziţie, dar mort, cu casca străpunsă de un glonţ. Doar capul îi căzuse şi faţa i se înclinase inexpresivă într-o parte; poate doar cu o uşoară expresie de îngrijorare sau de uimire, încremenită pe figură... Mitraliera aceea, pe care continua să n-o vadă, trăgea de undeva cu atâta înverşunare încât nimeni dintre soldaţi nu putea să facă vreo mişcare fără să-l trăsnească moartea ţăcănitoare de foc. Din când în când se auzea strigătul unui comandant care le cerea să aştepte momentul potrivit pentru atac... Legăturica cu peşti abia se distingea, ca o pată întunecată în întunericul sălii, la piciorul lui Ducu. I se părea că o vede la o depărtare atât de mare, acolo într-o altă lume, în lumea subterană a rândurilor dintre scaune, în muţenia ei totală — departe de tot ce se petrecea în film. Îşi amintea de ei cât fuseseră de iuţi şi de vii, toţi acei peştişori care săgetau în toate direcţiile prin apa limpede şi puţin adâncă a Prahovei, încercând să scape cu viaţă... Pe ecran, trupuri de soldaţi recădeau la pământ rând pe rând, la cea mai mică încercare de a o porni înainte în asalt, şi rămâneau încremenite fără suflare. Casca de pe cap nu-i proteja în niciun fel de gloanţele prădătoare de viaţă... Îl înţelegea pe eroul filmului că nu se putea împăca cu o asemenea situaţie de neputinţă în faţa unui cuib de mitralieră. Dar nu bănuia ce gest disperat avea de gând să facă. Iar în clipa când şi-a dat seama, a rămas uluit şi revoltat. L-a văzut pe erou cum a reuşit să se târască printre camarazii săi, până la poalele colinei şi de acolo şi-a continuat drumul sacrificiului târându-se pe versant în sus, până în dreptul gurii de foc. Moment în care, lăsându-i pe toţi cu răsuflarea tăiată, s-a aruncat acoperind cu propriu-i trup focul mitralierei. Ducu i-a văzut mâinile încleştându-i-se de smocurile de iarbă uscată de deasupra gurii de foc, şi şi-a zis: o face pentru ca trupul său mort, sfârtecat de gloanţe să nu alunece pe povârniş în jos lăsând iarăşi descoperită acea gură de foc care le stătea în calea victoriei... Pentru câteva clipe s-a lăsat liniştea... Şi în sală la fel... Deasupra întinderii înzăpezite se înălţa un cer mohorât şi totul era mohorât în jur. Urma asaltul general asupra colinei, entuziasm şi urale... Alte umbre s-au perindat apoi pe ecran, în prim-plan sau în depărtare. Gestul de sacrificiu al eroului îl fascina şi îl revolta, dar în acelaşi timp îl scotea pe calea cea mai directă din lumea reală... Şi-a coborât din nou privirea către bocceluţa de la picioare şi, într-un fel care i-a dat fiori, a simţit că îl cuprinde ameţeala... Pata întunecată de pe podeaua murdară parcă n-a mai fost la fel de nemişcată ca înainte. Ceva dădea să iasă din ea... Pe ecran, eroul care se sacrificase, acum că focul ucigător încetase, era răsucit de camarazii săi cu faţa în sus, către cerul mohorât şi uniform. Pe mantaua sa cenuşie se puteau vedea în zona pieptului şi a stomacului o puzderie de mici pete mai întunecate la culoare, încă fumegânde: gloanţele care îi pătrunseseră în trup. Sângele nevăzut i se prelingea de bună seamă pe sub postavul uniformei îmbibându-i cămaşa. Ceea ce el nu mai putea să simtă... Ce ieşea oare — s-a întrebat Ducu cu sufletul la gură — din legăturica cu peşti ce zăcea în subterana scaunelor? Ceea ce s-a ivit acolo n-a fost un peşte. A fost un rac. Un rac pipernicit pe care l-a văzut târându-se cu cleştii îndreptaţi către piciorul său desculţ. A dat să-şi ridice piciorul, dar racul şi-a schimbat direcţia de înaintare făcând un ocol fără noimă. Ducu a încercat să-l împiedice cu piciorul, ferindu-se de cleşti, să se îndepărteze, dar racul se târa cu o încăpăţânare tenace. N-a reuşit să-l împiedice. Şi racul s-a făcut nevăzut pe sub şirul de scaune din faţa sa. Apoi a ieşit încă un rac, şi încă unu. Racii ieşeau unul după altul şi bocceluţa toată fremăta fără încetare. Dumnezeule! câţi urmau să mai iasă? Pe un scaun din faţă, cu vreo două sau trei rânduri înaintea sa, l-a văzut pe un spectator tresărind violent şi uitându-se în jos speriat. Încă puţin şi racii aveau să se răspândească prin toată sala provocând tresăriri şi strigăte.

S-a trezit când lumina era aprinsă şi spectatorii se ridicau şi ieşeau dintre rânduri.

A ridicat de jos legăturica cu peşti şi a ieşit în hol. Ochii i-au căzut pe un afiş de pe perete, pe care nu-l remarcase până atunci. Ceea ce îţi sărea în ochi acolo era o explozie violentă — numai zig-zaguri în roşu, galben şi alb pe un fond negru. O explozie care aproape că îi smulsese din cot mâna unui tânăr care făcuse imprudenţa să ridice de jos de pe trotuar un stilou pe care îl crezuse pierdut de cineva. Era de fapt un stilou capcană, cu încărcătură explozibilă, lăsat acolo de duşman anume ca să terorizeze populaţia civilă din spatele frontului. Din câte se pare era astfel fabricat încât să explodeze la cea mai mică încercare de a-l ridica. O bătrână se oprise lângă Ducu şi privea şi ea cu uimire afişul.

— Se mai întâmplă în ziua de azi lucruri din astea? La atâţia ani după război? Mi-amintesc de un afiş cam ca ăsta la moara din cartier de la mine, unde mă duceam o dată pe săptămână să macin o pungă cu porumb. Da’ asta, hăt cu ani în urmă!...

Ducu n-a mai stat s-o asculte pe bătrână. A ieşit în noaptea de afară. Trecuseră aproape cinci ore de când se întorsese de la râu cu legăturica plină cu peştişori.

Noaptea a avut un vis. Se făcea că maică-sa răsturnase batista cu peşti într-o cratiţă cu apă. Grămăjoara de peşti se vedea, prin apa limpede, ca o moviliţă întunecată pe fundul cratiţei. Ducu a privit intens acea grămăjoară nemişcată de peşti morţi aşteptându-se ca ceva să se întâmple. Şi-a ţinut respiraţia atât de mult încât a simţit că se sufocă. Ceva s-a mişcat acolo, într-o latură a grămăjoarei. S-a mişcat, apoi a ţâşnit desprinzându-se de grămăjoară. Un peştişor se întorsese la viaţă şi respira cu disperare săgetând înnebunit prin apă dintr-un perete la altul al vasului emailat.

Dimineaţa când s-a trezit, ochii i-au căzut pe un bol transparent, aşezat pe masă, unde înota liniştit un peştişor gri închis, aproape negru.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Vârstnici trecând pe stradă*

M-am întors în micul oraş pe care aproape că l-am părăsit la scurt timp după absolvirea liceului, fără să fi încetat, în toţi aceşti ani, destui la număr, să trăiesc cu el în gând. Să fie un merit? De ce n-ar fi? Dacă m-am întors... ce pot să spun? A fost o întâmplare fericită. A dat Dumnezeu să-mi pot cumpăra un teren, undeva la margine, la poalele dealurilor, spre miază-noapte, şi să-mi construiesc, nu-i aşa? o căsuţă de turtă-dulce pentru mine şi familia mea... Cine crede că n-am să rup din ea câte o bucăţică la fiecare sfârşit de săptămână se-nşeală. Nu mai des, fiindcă trebuie să-mi ajungă pe... Câţi ani să zic? Păi nu cred că-i cazul să stau şi să mă frământ. Câţi mi-o da Dumnezeu. Am să rup câte o bucăţică şi am să-mi mijesc ochii peste dealuri, în ceasurile de răgaz şi aer clar, când dincolo de dealuri se văd munţii...

Iată-mă deci umblând fără nicio treabă pe străzi, destins, şi privirea agăţându-mi-se melancolic de chipurile vârstnicilor cu care mă intersectez pe trotuar... Unde, dacă nu pe străzile din centru? Şi iată-mă străduindu-mă să întineresc cu imaginaţia acele chipuri întâlnite în cale pentru a încerca să le recunosc şi să le regăsesc locul uitat din anii copilăriei şi ai adolescenţei. A! dar, să fie clar, nu mă uit decât la localnici. Numai la ei... Mă întreabă cineva de unde ştiu că sunt localnici?... Păi nu ştiu de unde. Pur şi simplu se vede. Au aerul lumii din care vin şi eu, şi pe care cu toţii am pierdut-o, dintr-un motiv sau altul... Încerc deci să le întineresc lor chipurile, fiindcă pe mine nu mă pot întineri. Nici cu gândul, când nu-mi văd chipul, şi cu atât mai puţin când mă uit în oglindă. Dar parcă asta contează?

La rândul meu, îi surprind pe trecătorii vârstnici fixându-mă cu privirea, preţ de câteva secunde, încercând, poate, să mă regăsească în memoria lor. Pe mine sau pe cel cu care mă confundă...

Dar cine-i oare scutit de confuzii în asemenea preumblări — cum să le zic? nostalgice?... Oare cu cine îl confund pe bătrânul care tocmai trece prin dreptul meu?... Nu? Nu-l confund?... Iată-l, a şi trecut, iar eu continui să mă întreb dacă nu cumva este una şi aceeaşi persoană cu tipul care obişnuia pe vremuri să poarte pe cap ceva ce aducea cu un chipiu de jocheu, cu cozoroc lung, alb cu negru (dar pentru culori n-aş putea băga mâna-n foc)... Intrând în clubul muncitoresc de pe Strada Principală, colţ cu bulevardul Ştefan Gheorghiu, după ce a străbătut din câţiva paşi sprinteni grădiniţa din faţa clădirii care a fost până nu de mult, după toate aparenţele, o casă privată... Ce pot să zic? Mă ataşasem de el? Cred că-i totuşi prea mult spus... Văd doar gesturi de-ale sale, care prind formă încropindu-se din apa întunecată a uitării. Asta îmi şi doresc, nu?... Îl văd agăţându-şi, c-un gest grăbit, şapca de jocheu în cuier. Frecându-şi mâinile cu satisfacţie ca unul care a ajuns în sfârşit la locul unde se bucură de toată aprecierea şi pe care îl merită. Încălzind atmosfera din jur prin simpla lui prezenţă. S-a transformat, intrând, din trecătorul anonim de pe stradă în campionul la ping–pong cunoscut tuturor celor ce frecventau, pe orice fel de vreme, cluburile muncitoreşti din oraş. Campionul? Mă rog, se poate spune şi aşa...

Întorc capul după el, dar la ce-mi foloseşte? Cineva din familie spunea că mersul se păstrează nealterat cu vârsta şi că după mers poţi recunoaşte o persoană cunoscută pe care n-ai mai întâlnit-o de mult. Bun, de acord, poate că se păstrează. Dar până când? Până la sfârşitul zilelor? Ei bine, asta să nu mi-o spună nimeni, că n-am s-o cred. La un moment dat se schimbă şi mersul, şi se schimbă şi vocea... Într-adevăr, mersul nu i-l recunosc. Nu mă mai uit în urmă dar, în chip ciudat, lucrurile parcă încep să se limpezească în mintea mea. Arheologia trecutului propriu — asta este expresia are îmi vine în minte şi care mă bucură. Se sapă în trecut şi se fac descoperiri... Aha, deci aşa... Avea un mers sprinten, săltăreţ... Sau... poate nu săltăreţ ci mai degrabă cu acea zvâcnitură a gambei caracteristică celor scunzi şi agili...

Ce s-a ales de tine, jucătorule de ping-pong? Nu ştiu cât de mare ţi-a fost talentul dar un lucru e sigur: n-am auzit despre tine să fi ajuns în marile campionate. Să fi fost Ieronim numele tău?... Ce să spun?... Sunt gata să admit că memoria îmi poate juca feste: n-o fi fost Ieronim. Deşi e un nume care cred că ţi s-ar fi potrivit... Dar meseria?... Mulţi ar fi pariat cu ochii închişi că meseria ta era ping-pongul. Deşi se vedea cu ochiul liber că la cluburi nu se câştigau bani. Iar ban era cuvântul care dispăruse ca prin farmec de pe buzele tuturor. Sigur, unul din ele...

Şi fiindcă tot veni vorba de cluburi, sau, mă rog, de toate aşezămintele acelea deschise de regim în folosul omului muncii, îmi vine în minte o poză dintr-un album despre frumuseţile Patriei, de-atunci de pe la mijlocul anilor ’50... Frumuseţile şi... dreptatea socială pe cale să se facă. Sau care se şi făcuse. Te pomeneşti! Dacă stau să mă gândesc, înfăptuise cred că ar fi cuvântul cel mai în ton cu vremurile de-atunci. Iată (în album) un interior din Cazinoul de la Sinaia, devenit casă de cultură, unde oameni de rând şed afundaţi în fotolii acoperite cu huse, fiecare cu câte o revistă sau un ziar în mână, în săli somptuoase unde altădată venea să joace la ruletă protipendada — mai ales bucureşteană. Ruletă. Dar cine ştie câte alte jocuri de noroc!... Nu par să se simtă, cei nou-veniţi, tocmai la largul lor în acele fotolii. Poate chiar au stat un pic crispaţi sub obiectivul aparatului de fotografiat. Dar asta li se poate trece cu vederea. Sau, cel puţin, pe mine unul nu mă deranja atunci când răsfoiam albumul. Mă încerca senzaţia jenantă că acea cufundare a lor în lectură era doar poză, că doar mimau cititul şi că de fapt nu se lipea de ei cu adevărat nimic din ceea ce vedeau în acele reviste. Azi, în schimb, nu pot să nu mă gândesc la Steaua fără nume şi la personaje precum Mona, pe care n-am să le mai văd niciodată, nici măcar în alte piese de teatru, coborând dezinvolte, în rochii albe de seară — dar fără bilet de tren —, la somaţia sfios-îmbăţoşată a unui conductor al CFR-ului, într-o gară de turtă-dulce precum Breaza. Venind de unde? Evident, dintr-un cazinou, transformat între timp în casă de cultură. Dar venind de fapt dintr-un alt timp...

Aşa că, jucătorule de ping–pong, faptul că frecventam cu toţii acele cluburi muncitoreşti, unde se juca şah şi ping–pong şi şuba, începuse să fie parte din viaţa noastră. Puteai să intri în oricare din acele cluburi oricând pofteai şi puteai să pleci tot oricând pofteai. Niciun portar nu stătea la uşă să-ţi ceară vreo legitimaţie. Puteai doar să dai o raită prin încăperi cu zugrăveli în culori ciudate — tente de verde stins, veşted, roz patinat — culori preferate de foştii proprietari... Iar tu, jucătorule de ping–pong erai nelipsit... Ce momente mi se succedă în minte?... Fereastra unei frizerii. Client aşezat pe scaun. Prosop alb pe umerii clientului. Foarfece clămpănind în jurul capului. O mână mânuind foarfecele cu dexteritate. Tu, purtătorul de chipiu de jocheu. Frizer. Surpriză totală... Dar care nu întunecă în niciun fel imaginea ta de as al ping-pongului...

Ţi-l aminteşti pe tipul ăla cu aspect de contabil? Un tip mult mai în vârstă decât cei mai mulţi dintre jucătorii de ping–pong. Îţi aminteşti cât se-ncingea de tare jucând, încât de cele mai multe ori se dezbrăca, indiferent de anotimp, până la maieu? Ţi-aminteşti cum juca? Era foarte bun pe draiv şi obişnuia să se posteze în colţul stâng al mesei, încovoiat peste masă şi expedia bombă după bombă, c-un soi de încrâncenare pe care, eu unul, n-o dezaprobam câtuşi de puţin. Da, apreciam ambiţia lui de om aflat la o vârstă apropiată de-a lui taică-meu. Probabil că nu se dumirea cum de i le parai, toate acele bombe. Calm şi cu metodă. Ba chiar şi c-un zâmbet amuzat în colţul gurii. Scoţându-i-le de la mare distanţă de masă. Şi îi ştiai punctul slab: reverul. Atunci când voiai să pui capăt seriei lui de bombe îi trimiteai o minge, sec, pe colţul drept şi cu asta contabilul era knock-out. Altfel însă, el era — el, da — un adversar pe măsura ta, nu crezi?... Meciurile dintre voi adunau în jurul mesei voastre toată suflarea din club... Sunt sigur că la frizerie, între doi clienţi, îţi aranjai mustaţa neagră în faţa oglinzii c-o margine de pieptene. Ca să fiu sincer, scena asta nici nu mai ştiu dacă am surprins-o cu adevărat aruncându-mi privirea pe vitrina frizeriei din centru unde lucrai. Sau mi-am închipuit doar că se întâmpla judecând după cât apăreai totdeauna de fercheş...

Apoi, cu timpul, cluburile s-au tot rărit. S-au închis unul câte unul. De ce? Habar n-am. S-au închis, şi cu asta basta... Iar tu, Ieronim, ai început să îmbătrâneşti. Nu-i aşa? Oare cât timp ţi-ai mai păstrat faima de jucător de ping–pong imbatabil după ce eu am părăsit oraşul? Aşa cum se întâmplă de obicei cu campionii, fie ei atestaţi sau nu, trebuie că s-au ivit jucători mai tineri, care, la fel ca şi tine la vremea ta, şi-au făcut ucenicia pe la cluburi înainte ca acestea să se închidă şi, perfecţionându-se neîncetat, au sfârşit prin a te bate. Sunt tare curios cum au evoluat lucrurile cu tine. (Dar vezi că n-am să am niciodată ocazia să-mi satisfac curiozitatea.) Te-ai recunoscut definitiv învins după ce ai pierdut primul meci de o manieră categorică? Te-ai bătut cu noii campioni încă o bucată de vreme până ce te-au dovedit? Ai încetat să frecventezi cluburile pentru a evita umilinţa înfrângerii? Şi, mai mult decât atât, mă roade întrebarea dacă ai fost conştient de ce ţi se întâmplă sau te-ai lăsat dus de val. Sau poate că viaţa ta s-a schimbat radical la un moment dat. Poate că ţi-ai întemeiat o familie, poate ţi s-au născut copiii şi renunţarea la ping–pong a venit de la sine?... Ai rămas oare frizer până la pensie, sau ţi-ai schimbat meseria? Acum, bătrân, arăţi altfel. (Dacă eşti cu adevărat tu jucătorul de ping–pong de odinioară. Ieronim.) Arăţi mai cizelat, mai aşezat, poate chiar puţin obosit... Ei, jucătorule de ping–pong, ce-aş putea să-ţi spun? Rămâi cu bine... Şi vezi cum te descurci până la capăt...

Iată apoi că trece un bătrân cu buze cărnoase, iar cea de jos îi cam atârnă. Nu, nu de pe urma unui atac cerebral. Sper. Dar aşa se-ntâmplă uneori cu vârsta: toate cele încep să cam atârne... Încerc, cu închipuirea, să ridic buza aceea la locul ei, dar în zadar: deşi fizionomia bătrânului îmi pare cunoscută, nu pot s-o aşez nicăieri. În definitiv, au trecut în copilăria mea atâtea figuri pe lângă mine, despre care n-am ştiut niciodată nimic sau aproape nimic, cu care n-am schimbat niciodată nicio vorbă, dar care s-au întipărit în memoria mea: trecători şi nimic mai mult. Trecători, biciclişti, căruţaşi... Deşi pe unii dintre ei, dacă i-aş întâlni astăzi pe stradă, ar trebui să-mi înving reţinerea şi să le spun: Prietene, tu vii din copilăria mea. Dar, cum e lesne de imaginat, n-o fac...

La o întretăiere de străzi două bătrâne slăbănoage tocmai se despart una de cealaltă. Figurile lor nu că nu-mi spun nimic, dar nu-şi găsesc nicăieri locul în memoria mea. Nici nu-mi dau seama ce mi-a atras atenţia la ele. Cea mai înaltă o prinde pe cealaltă de cot cu o mişcare unduioasă, iar mâna cealaltă şi-o flutură cu dezinvoltură pe la nasul prietenei sale în chip de rămas-bun. Spune: Ciao!... Mă gândesc: figurile lor nu-mi sunt cunoscute, dar ar trebui să-mi fie fiindcă îmi par a fi de o vârstă apropiată de a mea... Iat-o pe cea mai înaltă: deja s-a îndepărtat. Mersul şi l-ar dori sprinten, dar efortul ei de a părea astfel n-are alt efect decât acel clătinat sacadat specific vârstei. Mă întreb: e oare conştientă de mersul ei caraghios? Îmi vine acea întrebare în minte, iar în secunda următoare îi şi cer iertare în gând: de ce să mi se pară caraghios mersul tău, bătrână doamnă?... Ar trebui să-mi amintesc de tine? Să fi fost oare profesoară? Voi amândouă aţi fost profesoare?

Aş putea să mă întorc şi să-l abordez pe bărbatul cu buza căzută. Dacă-l mai găsesc. Totuşi de ce îmi părea cunoscută figura lui? Dar dacă e un fost fotbalist! Şi deodată o întrebare nouă îmi vine în minte: de ce oare memoria mea e atât de plină de sportivi? Hm? De ce?...

Iată un alt bătrân care trece pe lângă mine fără să-mi arunce nicio privire. Poartă pantaloni scurţi şi un fel de tricou cenuşiu, cam şleampăt, poate de pe vremea când cutreiera munţii. Merge târşindu-şi picioarele ca şi cum ar căra o povară, iar genunchii i se îndoaie puţin la fiecare pas. Constituţia odinioară atletică încă i se poate ghici sub decrepitudinea prezentă. Un gând mă înfioară: că îl recunosc în acel bătrân pe prietenul meu Sandi Petracec. Dar, vai, prietenul meu a plecat acum câţiva ani din această lume. Şi nici măcar nu mi-a dat de ştire. Dar dacă, totuşi, n-a fost decât un zvon?...

Ies în fiecare zi să mă plimb pe străzile din centru. Ora amiezii e ora mea preferată...

Îngândurat, fără să mă vadă — şi de fapt fără să vadă pe nimeni — iată că a trecut pe lângă mine Damian, fostul antrenor de înot. N-am niciun dubiu. Întorc capul după el. Imaginaţia mea n-a fost pusă la lucru câtuşi de puţin: Damian a îmbătrânit rămânând tânăr. Cel puţin ca aspect. S-a stafidit un pic, s-a cocârjat un pic, dar în rest, cine dintre cei ce l-au cunoscut odinioară nu i-ar recunoaşte silueta din anii lui de glorie?... Întorc încă o dată capul după el... A fost înotător de performanţă, dar asta nu explică totul. A dus, în aparenţă, o viaţă de ascet. Şi această idee de ascet inspiră încredere. Tuturor? Ce pot să spun? Poate mai degrabă doar celor doritori să îmbrăţişeze modelul unui om care a câştigat fiind în orice clipă gata să piardă — ei bine acest model le oferă un sprijin moral...

Ai fost totdeauna taciturn, Damian. Sau poate chiar ursuz uneori. Dar ai răspuns de fiecare dată cu amabilitate celor — puţini câţi or fi fost — care ţi s-au adresat cu vreo întrebare. Ai răspuns cu cuvinte puţine, cu strictul necesar, dar n-ai lăsat niciodată să se înţeleagă că, dând răspunsuri laconice, ai fi preferat să fii lăsat în pace. Nu ştiu ce de, mi-am dorit întotdeauna, chiar şi înainte de a-mi cumpăra terenul pe care mi-am construit căsuţa de turtă-dulce — mi-am dorit să te invit la un restaurant, unde să stăm de vorbă pe îndelete, aşezaţi la o măsuţă de două locuri, undeva la fereastră, unde figura ta bine cunoscută în oraş să fie mai ferită de priviri indiscrete...

Întorc pentru ultima oară capul după el. De ce n-am făcut-o? Ce pot să spun? Pur şi simplu nu mi-a venit...

Ghicesc că n-ai nicio înclinare spre confesiune, fostule campion Damian. Eşti singur, însingurat, sceptic, tras la faţă, mohorât. Şi te rog să mă crezi că mă doare să te văd astfel. În închiderea ta de astăzi descopăr propria mea închidere. Ei, fostule campion de nataţie, şi profesor de nataţie, sau, mă rog, antrenor — acum îmi amintesc, da — asta devenim cu toţii. Înstrăinaţi... Imagini: Arcul toboganului cel mare de la ştrand având capătul deasupra bazinului de înot: lansare direct în apă. În fundal, coroane de copaci cu frunze lucind, curate, în soare. Capete de copii care se hârjonesc în apă. Glasul tău întrebându-i pe acei copii dacă nu simt rece.¬ — Dacă simţiţi rece, ieşiţi imediat din bazin ca să nu răciţi. Ne-am înţeles, da?... Figura ta preocupată, gravă. Damian... Cum e să-ţi fi petrecut viaţa într-o seriozitate desăvârşită, vecină cu asceza? A meritat?...

Îmi amintesc ce stil de înot aveai. De mare campion. Cu respiraţia aceea sub val, pe care la tine o vedeam pentru prima oară, cu alunecarea aceea incredibilă pe suprafaţa apei, în aparenţă fără niciun efort, pe culoarul de lângă marginea bazinului...

Dar pe Mogoş ţi-l mai aminteşti? Cred că n-a fost elevul tău, dar n-am nicio îndoială că privirii tale de ascet nu i-a scăpat totuşi, poate dezaprobând-o, figura mediteraneană a lui Mogoş. Mediteraneană şi extravagantă. Fiindcă era şi el înotător şi îi plăcea la nebunie să-şi petreacă timpul la ştrandul Astra cât era vacanţa de lungă. Nu se ridica la înălţimea ta, nici pe departe, dar înota binişor. Şi mai ales arăta bine. Ei, da. Ce pot să spun? Constituţie atletică, umeri largi, şolduri înguste... Dar, ca un veritabil perfecţionist, nu se mulţumea niciodată cu ce primise în dar de la Dumnezeu. Preocupat până la manie de propriul său aspect, voia pesemne să atragă ca un magnet privirile tuturor femeilor de la ştrand, care întorceau capul după el în timp ce dădea ocol bazinului şi se îndrepta spre terenurile de tenis cu racheta în mână. Ţi-aduci aminte cum îşi sugea burta? Ha! era de-a dreptul amuzant! Nu că ar fi avut burtă, dar ţinea să apară şi mai tras ca prin inel decât era. Păşind cu mers elastic, cu toracele umflat, prin mulţimea în costume de baie, trecând din umbră în soare, îşi etala sub stern adâncitura artificială a cochetăriei masculine.

Nu l-am mai întâlnit. Habar n-am ce s-a ales de el. Dar în preumblările mele viitoare am să iau seama la toţi bătrânii ţanţoşi cu care mă voi intersecta pe străzile din centru. Şi cel ce îmi va părea a fi cel mai ţanţoş dintre toţi şi din ochii căruia voi capta luminiţa recunoaşterii chipului meu va fi cu siguranţă el, Mogoş. Deşi parcă presimt bucuria care mă va încerca întâlnind un Mogoş îmbătrânit, ridat şi complet debarasat de gomă. În definitiv, de ce să pun răul înainte, nu?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Ego şi Alter ego*

Îmi amintesc de Ion Schipor ocupând un pat în camera aceea cu tavanul foarte înalt din căminul studenţesc cel vechi — cameră de trecere, printre primele în care am locuit acolo... Apoi m-am mutat, aproape la fiecare semestru, în camere tot mai mici şi mai izolate de „restul lumii”; dar cu tavanul la fel de înalt, toate. Fiindcă, de! aveai tot mai multe drepturi de senior, ca să zic aşa, pe măsură ce treceai dintr-un an într-altul. Dar asta-i altă poveste...

Un pat din colţ, lipit de perete, la un pas de uşa cu două canaturi [1], era ocupat de Ion Schipor — o poziţie cumva în ton cu felul său de a fi. Se întorcea uneori din oraş, se aşeza pe marginea patului, aferat, alături lăsa servieta şi, ignorându-ne pe toţi, începea să scoată din servieta aceea fel de fel de hârtii — foi disparate sau fascicule prinse cu agrafe, ba chiar şi caiete de format registru, cu coperte ferfeniţite. Nu ştiam la data aceea când şi unde le scria, nici ce era scris în ele. Ion Schipor nu părea dispus să dezvăluie cuiva conţinutul acelor numeroase foi şi caiete. Câteodată, poziţia aceea aşezat pe marginea patului, îi devenea probabil după un timp incomodă. Şi atunci se trăgea mai sus, se rezema cu spinarea de perete, îşi ridica picioarele pe pătură şi îşi vedea în continuare de hârtii în poziţia aceea ghemuită, cu genunchii îndoiţi. Obişnuia să ia din foile disparate şi să le examineze cu atenţie rând pe rând, de la mică distanţă, ca şi cum ar fi fost miop [2], parcurgându-le cu privirea de sus în jos şi de jos în sus, aşa cum faci când încerci să descoperi defecte minuscule într-o ţesătură, să zicem. Putea să rămână cufundat ore întregi în acea lectură scrutătoare, fragmentată de o anume nervozitate când schimba între ele foile sau fasciculele. Şi nu considera necesar să dea explicaţii. Pe culoarul de trecere către dormitorul alăturat, un dormitor foarte mare, probabil cel mai mare din cămin, cu cel puţin douăzeci de paturi, se circula în draci. Cel puţin la unele ore: plecare la cursuri, sosire, la orele de cantină ş.a.m.d... De la un moment încolo, văzându-l atât de absorbit, colegii nici nu-i mai dădeau atenţie. Ăsta era Ion Schipor... Iar în lipsa lui, culcuşul unde el, ditamai găliganul, se ghemuia în vârful patului, în locul acela strâmt de la perete, sugera, cumva, o chilie monahală — chilia unui monah rebel, exhibiţionist, plin de ciudăţenii. Un ascet depravat.

Alteori însă venea fără servieta aceea doldora. Naiba ştie pe unde o lăsa — pesemne în acelaşi loc unde obişnuia să scrie. Şi atunci avea chef de vorbă. Se adresa oricui, n-avea preferinţe. Nici chiar cei care de regulă îl ascultau cu atenţie nu se numărau printre preferaţii lui în discuţii... Nu mai ştiu dacă asta s-a întâmplat încă de la venirea lui în cămin, dar la un moment dat a reieşit cumva că are darul să citească în palmă. Lucru pe care cei mai mulţi l-au acceptat tacit.

Se vedea pe faţa lui plăcerea de a citi în palma oricui se lăsa ghicit. Chiromanţie... Există anumite încordări în fiecare dintre noi — explica el — care se reflectă în liniile din palmă. Unele linii sunt înnăscute — spunea —, în timp ce altele pot fi modelate prin deplasarea încordărilor. Cum anume ai fi putut încerca să-ţi deplasezi încordările, asta Ion Schipor lăsa să se înţeleagă că ar fi greu să priceapă nişte tipi limitaţi ca noi şi, ca atare, nu se ostenea să dea explicaţii... [3]

— Alţii fac bani din asta! spunea. Am întâlnit o dată un tip, la Gambrinus, care umbla de la o masă la alta şi pretindea că ştie să ghicească în palmă. Contra cost, bineînţeles. [4] Şi spunea tâmpenii cât capul lui de mari. Dinadins l-am lăsat să-mi ghicească şi mie, prefăcându-mă că nu mă pricep... Nu, eu nu fac asemenea măgării. Eu nu iau bani. Dacă o fac, o fac din plăcere.

Şi când spunea asta, nu exagera cu nimic. Reticenţa unor colegi faţă de iscusinţa sa într-ale ghicitului nu-l descuraja defel ci dimpotrivă, îl incita. Era ahtiat să-şi demonstreze ştiinţa. Devenea insistent, îl auzeai cum aproape că începe să gâfâie [5], lupta să capete palma râvnită, aş putea spune. Argumentul său suprem era că n-avea să dezvăluie detalii stânjenitoare.

Dar ce detalii stânjenitoare? Dumnezeule! Păi ce putea fi mai stânjenitor decât propriul său caz? Toată lumea ştia că e homo. Sau, mai precis, toată lumea bănuia. Dar bănuielile erau al dracu’ de întemeiate. Era de-ajuns să observi cum îţi apucă nu doar mâna, răsucindu-ţi-o cu palma în sus, ci tot antebraţul, de la cot până la încheietură, cu ambele mâini, parcă nu cumva să-ţi scape, înfrângându-ţi împotrivirea, şi ţi-l trage spre el şi mâna-i mare şi acaparatoare lunecă palpând, palpând lacom pielea, muşchii, adâncul muşchilor, apropiindu-se de dosul palmei când împotrivirea îţi era deja înfrântă. Era ca un fel de magie. Dar care îţi şi întorcea stomacul pe dos. De aceea nu l-am lăsat să-mi citească în palmă decât o singură dată. Mi-a fost de-ajuns. În schimb nu l-am putut împiedica să-mi observe mâna de la distanţă.

— Eşti timid! îmi arunca rânjind. Ştii după ce se vede? După unghia de la degetul mic. Ia uite-te la ea. Mult prea mică faţă de celelalte unghii. Şi adăuga: — N-ai de ce să fii îngrijorat, am atâta discreţie să nu dau detalii despre viaţa ta sexuală.

Ha! Auzi cine vorbea de viaţa sexuală! El, homosexualul! El avea tupeul să vorbească de discreţie în legătură cu viaţa sexuală? Schipor ăsta... blondul presupus; fiindcă nimeni n-ar fi băgat mâna în foc că nu se oxigenează! [6] Ce era cu şuviţele alea mai decolorate din părul lui?... Toate detaliile aspectului său, toate detaliile vieţii sale — toate concurau în a zugrăvi un tablou complet diferit de portretul tipic al studentului anilor ’60. Mereu nemulţumit ba de una, ba de alta, cu umerii lui căzuţi, veşnicul revoltat împotriva tuturor şi a toate, adesea îmbufnat, mai mereu cu privirea îndreptată în jos, concentrat pe un câmp foarte îngust ca fasciculul unei lanterne, raza–privirii–spot–luminos, dar totodată atent să capteze toate opiniile din jur şi mai ales, cu un apetit maladiv, pe cele potrivnice lui. Pe care, mai devreme sau mai târziu, nu le lăsa fără replică. O replică acidă şi dezgustată, sau, după caz, vehementă...

În absenţa lui, un spirit malefic stătea tolănit pe patul acela din colţ — patul lui, încordat şi zgribulit; Spiritul Malefic te urmărea cu privirea; şi tăcea.

Pe Ion Schipor n-a îndrăznit nimeni să-l întrebe vreodată cum de se nimerise să fie cazat în alt loc decât împreună cu colegii lui de la Filozofie. Preferase să stea cu noi, studenţii politehnişti. Sau i se impusese. [7] Mai matur decât oricare dintre noi ceilalţi, părea marcat de experienţe de viaţă nefericite care îl făcuseră să fie precaut, aflat mai tot timpul într-un soi de alertă. Dar acele experienţe nefericite — de-or fi fost cu adevărat — îi dăduseră în acelaşi timp şi o anumită agresivitate; ce-i drept, moderată şi amară. Înalt şi musculos, dar nu prea adunat, blond–suspect, cum ziceam, avea mâini mari şi acaparatoare, parcă bătucite de munca câmpului, când în realitate el trebuie că niciodată nu pusese mâna pe vreo unealtă de lucrat pământul. Era intelectualul boem. Adică omul nepotrivit la locul nepotrivit şi la momentul nepotrivit. Ştiinţele exacte de care era înconjurat, ca să spun aşa, nu-l complexau nicidecum, dimpotrivă. Spunea [8]:

— Voi ar trebui să simţiţi bucurie în tot ce faceţi. A simţi bucurie e o chestiune de har. În locul vostru, eu asta aş încerca să simt. Întâlnim materialitatea la tot pasul, dar cum o privim? Ni se tot predă despre ea. Dar nimeni nu spune ce-ar trebui să spună. O s-ajungeţi cândva să fabricaţi [9] fel de fel de obiecte concrete. Or, eu stau şi vă observ... şi nu vă văd deloc pregătindu-vă sufleteşte pentru asta. Bucuria se exersează, nu întotdeauna vine de la sine. Fiecare obiect fabricat trebuie să fie plăcut vederii. Chiar şi atingerii — simţului pipăitului, atunci când se pretează! [10] Fiecare obiect fabricat trebuie luat şi ca un semn. De exemplu o cale ferată nu-i doar o construcţie constând în şine şi traverse. O cale ferată este o cale de comunicare. Un vagon–restaurant nu-i doar o incintă mobilă unde se serveşte masa. Trebuie să te amuze şi uşoara legănare a vagonului în mers, şi faptul că prin dreptul ferestrei se perindă o sumedenie de elemente naturale şi obiecte artificiale. [11]

Într-o zi am ajuns împreună cu Ion Schipor, nici eu nu ştiu cum, la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie, puţin mai jos de Casa Centrală a Armatei, numai noi doi la o măsuţă la care, nu peste mult timp a venit să se aşeze — s-a lipit — un tip la fel de dubios ca şi el. Făceam eforturi să mă acomodez cu ei şi toată povestea o luam ca pe o provocare. Era el, Ion Schipor, umanist dar şi eu îmi depăşeam condiţia umană lucrând asupra mea însumi cu scopul de a mă perfecţiona în relaţiile cu semenii, nu-i aşa? Tipul sosit la măsuţa noastră, pe nume Anatol Beldeanu [12], era hodorog de-a binelea — trebuie să fi avut pe puţin cinzeci de ani. Dar Ion Schipor îl trata de la egal la egal. Sau, mai exact, se tratau reciproc ca şi cum ar fi fost de-o vârstă... Anatol ăsta purta sacou şi pantaloni golf sub care avea traşi pe picior ciorapi de mătase. [13] Purta o bască întinsă cât o farfurie (întinsă), c-un lob lăsat într-o parte, precum pictorii deşi, din câte am înţeles, el nu era pictor. Iar când m-am uitat mai atent la buzele lui, am observat că erau date cu ruj. Nu foarte îngroşat. C-un pic de îngăduinţă, puteai să admiţi că erau buzele unui tip care se înfierbânta repede. Sau era tot timpul înfierbântat. Mă rog, să zicem mocnit. Şi totuşi era ruj, fără putinţă de tăgadă. Bineînţeles, homo amândoi. Când mi-am dat seama că Anatol ăla, cu înfăţişarea lui mai mult decât ciudată, era un vechi cunoscut de-al lui Ion Schipor, cu greu m-am abţinut să mă ridic de la masă şi să plec dracului.

Şi ce conversaţie mi-a fost dat s-aud între ei doi! Dumnezeule, o lume nebună! Anatol mai întâi şi-a aprins o ţigară, după care i s-a adresat lui Ion Schipor: „Vroiam să scriu despre o reclamă pentru o pastă de dinţi. O periuţă cu pasta întinsă pe ea. Adică să descriu o astfel de reclamă — să nu-ţi imaginezi c-am început să fac texte pentru o fabrică de pastă de dinţi! Era vorba de-o proză, înţelegi? Ei bine, cum ai numi tu pasta aia întinsă pe o periuţă de dinţi? Cum ai numi-o, ia să te văd?” „Habar n-am, a recunoscut Ion Schipor. Tu cum ai numit-o? Cârnăcior, sau cum?” Anatol a râs obosit. „Ani de zile m-am tot gândit cum să-i zic acelei paste întinse pe periuţă.” „A! deci e o chestie veche.” „Foarte veche, a recunoscut Anatol. Şi, la fel ca şi tine, alt cuvânt decât cârnăcior nu mi-a venit în minte până mai zilele trecute. Da’ cum să-i zici cârnăcior? E de-a dreptul indecent! Acum m-am gândit la două cuvinte posibile. Două! Viermişor şi fideluţă! Şi nu ştiu care se potriveşte mai bine. Iarăşi sunt în dilemă! E o adevărată pacoste.” „Păi depinde de context”, a spus Ion Schipor. „Dă-l în mă-sa de context, a încheiat Anatol. Las’ că mai vedem noi. Zi, mai bine, cum îţi merge piesa?”

Şi cu ocazia asta am aflat că Ion Schipor lucra la o piesă de teatru. Piesa mergea bine şi se apropia de final. Era pentru prima oară când colegul meu de cameră — filozoful — nu se ferea de mine. [14] Dar pe Anatol, mi-am dat seama numaidecât, nu-l prea interesa piesa lui Ion Schipor. L-am văzut deodată întinzând o mână către faţa lui [15], cu o expresie de tandreţe [16], după care mâna i s-a înălţat mai sus, către păr, mângâiu-i-l de vreo două ori, fără măcar a se preface că vrea să i-l netezească, sau ceva, ci pur şi simplu cu drag. Mi-am aruncat privirea în jur: nimeni nu părea să fi observat gestul. Ţigara lui Anatol fumega în mâna cealaltă. „De ce nu te faci blond de tot?” l-a întrebat privindu-l cu ochii umezi. Ion Schipor nu părea deloc impresionat de toată acea atenţie pe care i-o arăta fără pic de jenă Anatol. Nu-l respingea, dar nici nu răspundea afecţiunii celuilalt. „Nu pun mare preţ pe semnele exterioare”, a sunat răspunsul. La care Anatol a râs blajin şi neîncrezător. „Dar chiromanţia?” „Mâna e sufletul omului”, a spus Ion Schipor. Şi, ca de obicei, arăta multă siguranţă — şi o doză de înverşunare — în tot ce spunea. „Tot ce pot să spun este că eu sunt sincer. Spun ceea ce văd în palmă, nu inventez nimic.” „Dar ţi se-ntâmplă să ascunzi?” a întrebat Anatol. „Da, sunt la fel ca doctorul care descoperă o boală incurabilă. Mi se-ntâmplă să trec sub tăcere câte ceva atunci când acel ceva e sumbru.”

Chestia cu sinceritatea mi-amintesc că a provocat mai apoi o replică tăioasă din partea colegului nostru de cameră Constantin Topoloveanu. [17] Între acest Topoloveanu şi Ion Schipor se instalase încă de la primul lor contact o antipatie la prima vedere. Care mai târziu avea să se lase cu înjurături şi ameninţări din partea lui Topoloveanu, şi cu o respingere categorică şi plină de dezgust din partea lui Ion Schipor. Se ajunsese până acolo că în clipa când Topoloveanu intra în cameră în timp ce Ion Schipor tocmai perora despre deplasarea tensiunilor sau despre altele din subiectele lui preferate, amuţea pe loc şi eventual anunţa că avea să reia discuţia atunci când zona avea să se elibereze de factorii perturbatori. „Cititul în palmă, spunea el, necesită o atmosferă de încredere şi deplină onestitate. Ceea ce nu-i totdeauna posibil în acest cămin unde partea materialistă a lucrurilor ia uneori aspect de mitocănie crasă.” Bineînţeles că Topoloveanu ameninţa cu clarificarea lucrurilor şi cu o discuţie „acolo unde trebuie”. Iar înţelesul ameninţării era unul singur şi limpede pentru toată lumea. Doar Ion Schipor avea o reprezentare a valorilor umanităţii, despre care părea a fi convins, în ciuda tuturor neîncrederilor sale, că era imposibil să nu fie îmbrăţişată de toată suflarea — umanistă sau, în definitiv de ce nu, inginerească. Topoloveanu nu rezista prea mult la persistenţa stării conflictuale. Probabil intuia că lumea care îl înconjura nu-i prea ţinea, în sinea ei, partea. Aşa că de cele mai multe ori părăsea camera, cum altfel decât intempestiv? Ameninţările sale însă rămâneau prezente în aerul închis din camera de cămin. [18]

Ion Schipor ridica mâna şi ne arăta propria sa palmă stângă.

„Asta e linia vieţii”... Îşi plimba vârful arătătorului de la mâna cealaltă de-a lungul cutei din palma sa stângă. „Unii susţin că lungimea ei este un indiciu al lungimii vieţii. Reţineţi, nu este adevărat. În cazul meu, iată, ar însemna să trăiesc nouăzeci de ani. Sau pe-acolo. Ceea ce în mod sigur nu se va întâmpla. Fiindcă îmi cunosc limitele, îmi cunosc conflictele — aţi avut ocazia să asistaţi cu puţin timp în urmă la unul dintre ele... Şi, credeţi-mă, nu-i singurul. De aceea, eu când citesc în palmă am în vedere şi trăsături de caracter şi conjuncturi care pot să nu ţină nici măcar de persoana în sine ci de timpul în care trăieşte, a avut ghinionul să trăiască acea persoană. Sau, norocul! De ce nu? Iată, vedeţi aici o dublură. O linie a vieţii dubla, cum ar veni. Înseamnă asta că duc o viaţă dublă? Unii s-ar grăbi să afirme asta. Dar eu îi contrazic. Nu, o linie a vieţii dublă nu înseamnă o viaţă dublă. Înseamnă doar că mă bucur de protecţia unei persoane dragi din familie. Rămâne doar — adăuga el rânjind — să descopăr cine e acea persoană! Poate nu-i din familie! Deşi, fiind de alt sânge, n-ar trebui să conteze.”

Despre interesul lui Ion Schipor pentru piese de teatru eu unul mai auzisem în ziua când întâmplarea făcuse să ajungem împreună la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie. Dar atât şi nimic mai mult. Ion Schipor de fapt nu prea vorbea despre ideile sale, ci, iată, mai degrabă despre ce i se întâmplase cu un manuscris — asta îl rodea pe el şi, pentru a câta oară! îi stârnea revolta. Povestea de o piesă într-un act, cică. „M-am aşezat să mă cac, ca tot omul, pe scaun într-un closet public. Şi am început să răsfoiesc manuscrisul. La un moment dat, când a trebuit să mă şterg, l-am îndoit şi l-am strecurat pe după o ţeavă. După care, ieşind de acolo, pur şi simplu am uitat de el. M-am trezit în stradă, peste câteva ore, că nu mai am manuscrisul! Şi nu mi-era atât de manuscrisul în sine. Îl rescriu, în pizda mă-sii! Dar mi-era ciudă că a încăput pe mâna unui mitocan incult! Ce pricepe din el, mitocanul incult? Ce pricepe el dintr-un ego şi-un alter ego? Cu atât mai mult cu cât ca să realizezi că două dintre personaje sunt un ego şi alter ego-ul său trebuie să pătrunzi piesa în esenţa ei. Şi cum pizda mă-sii s-o pătrundă el mitocanul incult! Fiindcă cele două personaje au fiecare numele său şi, dacă eşti superficial, poţi să crezi că ele sunt distincte... Dar tocmai asta e, că nu sunt! Doar că asta n-o pricep decât cei c-un dram de minte! În final are loc, în semiîntuneric — într-un local, aşa mi-am imaginat eu situaţia —, o luptă între cele două personaje, unul dintre ele moare înjunghiat, iar celălalt iese din scenă. Este acolo o anumită ambiguitate. Voită, vă daţi seama. Încât rămâi cu o întrebare: care dintre cele două a fost ucis. Ego-ul? Sau alter ego-ul?”

Asta, dacă, bineînţeles, avea vreo importanţă.

Dar şederea lui Ion Schipor la cămin se apropia de sfârşit. [19] Nu ştiu dacă el îşi citise bine linia vieţii. „Aceste bare, să le spunem, iată, le vedeţi? îmi segmentează linia vieţii. Aşa m-am născut, ce pot să fac? Barele înseamnă obstacole şi trădări. Mai ales trădări judecând după configuraţia lor. Toţi avem parte de trădări. Dar se pare că destinul meu excelează în această privinţă. Ramurile ascendente înseamnă ocazii de ascensiune, de promovare, de prosperitate. Pe cele mai multe deja le-am ratat. Câte-or mai rămâne, numai Dumnezeu ştie. Fiindcă niciun semn anume nu poate fi pus în legătură cu un anume eveniment din viaţă. Iar faptul că linia vieţii a atât de adâncită mă pune în gardă asupra pornirilor mele impulsive. Poate chiar violente, spun cărţile. Iarăşi, zic, ce pot face? Sper să am puterea să mă abţin. Măcar în ultima clipă.”


[1] Şi chiar mă gândeam uneori: or fi fost două canaturi, da, dar unul dintre ele era veşnic blocat cu zăvorul de jos, de la podea; cu totul altfel decât prin casele aristocratice, pe care le văzusem mai ales în filmele englezeşti, unde fiecare personaj, fie el stăpânul, majordomul sau oricare dintre slujitori, ajuns înaintea uşii, deschide tacticos ambele canaturi dând acestui gest o atenţie specială, după care, odată trecut de prag, se întoarce la fel de tacticos şi închide cu aceeaşi grijă ambele canaturi. Aveam oare, ca să zic aşa, nostalgia deschiderii spirituale a uşii! Ei, dar şi asta-i tot altă poveste... înapoi
[2] Dar poate chiar era. înapoi
[3] Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată pe Ion Schipor râzând. înapoi
[4] „De fapt era cerşetorie mascată!” înapoi
[5] Şi asta nu de efort, ci de dorinţă. înapoi
[6] Avea s-o mărturisească, indirect, în ziua când aveam să ajungem întâmplător la restaurantul Tic–Tac. înapoi
[7] Iar dacă i se impusese, cum,de ce şi de către cine? înapoi
[8] Şi asta suna ca un discurs. Un discurs plin de patimă. Ceea ce se vădea mai ales când spunea Bucuria se exersează! înapoi
[9] „Sau, mă rog, să supravegheaţi fabricarea.” înapoi
[10] Păi sigur! ce era să spună el! înapoi
[11] Oricine dintre noi putea să-şi dea seama că ceea ce spunea Ion Schipor nu era decât o înşiruire de vorbe goale. Fiindcă el îşi închipuia fără doar şi poate că un proiect de cale ferată e ceva nu mult diferit de o carte de versuri. Calculele de rezistenţă, optimizarea traseului, siguranţa călătorului, şi de fapt tot ce ţinea de miezul ingineriei, toate astea îi erau de bună seamă străine. Vorbe în vânt. înapoi
[12] Nu că mi s-ar fi prezentat, doamne fereşte! Pur şi simplu am aflat numele lui în mod indirect. înapoi
[13] Nu exagerez cu nimic! Şi asta, în plină vară. înapoi
[14] Scurtă vreme după aceea avea să înceteze să facă un secret din preocupările lui în materie de dramaturgie. Şi asta nu numai faţă de mine ci faţă de mai mulţi din cameră, dacă nu cumva şi faţă de colegi aflaţi doar în trecere pe-acolo. Adică asta ce să fi însemnat? Că îşi recăpătase încrederea în oameni? Greu de admis. Mai degrabă intrase într-o nouă fază când începuse să i se fâlfâie de tot şi de toate. înapoi
[15] Şi am încremenit. înapoi
[16] Greţoasă, evident. înapoi
[17] Scund şi vânos, iute şi neliniştit ca un dihor. Se lăuda că practicase luptele greco–romane şi ne invita deseori să-l admirăm făcând un tur de cap în vârful patului; pretindea că în concursurile la care participase fusese imbatabil în figura asta, că nimeni nu reuşise să-l facă vreodată tuş. N-avea decât să verifice cine poftea. înapoi
[18] Dar dacă eu eram dintre toţi singurul care rămânea cu această senzaţie? înapoi
[19] Într-o bună zi un miliţian şi-a făcut apariţia în cadrul uşii camerei noastre de la cămin, lătăreţ — mai c-ar fi fost nevoie să se deschidă pentru prima oară după mulţi ani ambele canaturi —, răsuflând greu de parcă abia i-ar fi ajuns aerul şi i-ar fi fost silă de aerul ăla pe care era nevoit să-l respire, aici, într-un loc atât de respingător, printre fandosiţii ăştia de studenţi, fără să-l intereseze niciun amănunt din jur ci doar să dea de un individ pe nume Schipor I. Ion. Ion Schipor s-a ridicat încet de pe pat, unde şezuse înconjurat de hârtii. O uniformă albastru-vineţie să intre în cămin la noi, Dumnezeule! Se întâmpla pentru prima oară. Ceva oribil, ceva monstruos! Miliţianul i-a cerut buletinul şi a întins mâna să-l primească imediat deşi vedea foarte bine că avea să dureze un timp până ce Ion Schipor avea să se dezmeticească, avea să scotocească prin sacoşele lui unde totul era vraişte, şi avea să dibuiască buletinul printre hârtii. Dar asta însemna mâna întinsă ferm a autorităţii şi a legii: autoritatea n-are timp de pierdut. Şi fiindcă Schipor a dat să protesteze şi a îndrăznit să întrebe de acuzaţia care i se aduce, faţa toată a miliţianului s-a lăţit instantaneu şi gâtul i s-a lăţit şi el în prelungirea feţei, cu vene cu tot şi i s-a învineţit, dar mai ales venele. Şi doar atâta n-a fost clar, dacă înjurătura care i-a ţâşnit pe gură în clipa următoare, porcoasă şi rea, îi stătuse în gât ziua întreagă, clocindu-se pe încetul, şi abia acum găsise prilejul să răbufnească, sau a răbufnit pur şi simplu, aşa, ca o invenţie de moment: — Pizda mă-tii de poponar nenorocit! Vrei să-ţi mai dau şi explicaţii! Probabil că Ion Schipor era întotdeauna atent la toate amănuntele de genul ăsta, bune de pus, cândva, în piesele lui de teatru cu ego şi alter ego; şi de aceea, de avea să se mai ivească vreodată prilejul, avea să întoarcă pe toate feţele toate acele amănunte. Dar miliţianul, nu, el era sigur că toate aveau să se sfârşească în doi timpi şi trei mişcări. — Şi după ce că eşti un căcat de poponar, le mai şi bagi ăstora gărgăuni în cap cu ghicitul tău nenorocit în palmă! Versat cum arăta, l-a înăbuşit pur şi simplu. — Fără figuri, ai înţeles? Sau vrei să te iau pe sus?

În clipa aceea pe uşă a intrat şi un al doilea miliţian cu o armă automată la umăr. Iar în spatele său s-a iţit mutrişoara agilului Constantin Topoloveanu. înapoi

***

^*Din volumul de povestiri Manechine