Şarpele în alcool*

În dimineaţa când l-au adus în curtea şcolii, prins la cererea doamnei Ştefănescu, profesoara noastră de biologie, era viu dar nu mai avea mult de trăit. A fost lăsat să se târască prin praf, în soarele nemilos, el care fusese deprins timp de o viaţă, oricât ar fi fost ea de scurtă, să se târască prin iarba umedă şi pe sub frunze mari de brustur, acum însă înconjurat de vacarmul copiilor, colegii mei, care parcă înnebuniseră ţopăind şi răcnind în jurul lui, batjocorindu-l prin însuşi faptul de a-l lăsa să se târască prin praf, fără putinţă să-şi găsească un locşor unde să se ascundă într-o clipită sau două, numai pentru cruda şi idioata lor desfătare. Apoi a fost omorât apăsându-i-se pe cap un tampon de vată îmbibat cu eter, la fel cum erau omorâte şi insectele care urmau să fie fixate cu ace în insectar. Sarcina de a-l pune în alcool spre a servi de material didactic mi-a fost încredinţată mie de către doamna Ştefănescu. Ceilalţi s-au hlizit la mine savurând perplexitatea mea şi găsind probabil că aveam în sfârşit ceea ce trebuia să mi se întâmple şi ceea ce meritam... Doamna Ştefănescu a fost unul din profesorii cei mai dedicaţi meseriei din câţi am avut ocazia să cunosc. Îmi amintesc de vivisecţia unei broaşte, pe care a făcut-o în clasă, în faţa noastră, invitându-ne să părăsim băncile şi să facem cerc în jurul ei lângă catedră, unde, pe o scândură lată, a răstignit o broască imobilizând-o cu burta în sus şi asigurându-ne că ţintuirea nu-i provoacă suferinţă deoarece broasca are un sistem nervos puţin dezvoltat şi deci nu simte vătămările corpului aşa cum le simţim noi oamenii. (Ceea ce sunt încredinţat că, pentru propria noastră linişte, ne-a convenit tuturor să credem.) Am stat şi am privit cu toţii, uluiţi, cum doamna Ştefănescu a practicat, cu o mână sigură şi experimentată, o incizie în trupul broscuţei, folosindu-se de un foarfece, începând de la partea de jos a abdomenului şi ajungând până în dreptul picioruşelor dinainte. Cu o mică baghetă cu cârlig în capăt a agăţat apoi şi a scos în faţă la vedere o mică gâlmă care pulsa. Era inima broaştei. Toată suflarea din clasă încremenise cu ochii holbaţi, în timp ce doamna Ştefănescu vorbea cu o voce egală, fără exaltarea aceea cu accente bărbăteşti cu care ne obişnuise atunci când făcea, de pildă, elogiul înotului care, spre deosebire de fotbal, considera ea, pune în mişcare toţi muşchii corpului, întărind inima. Pe când fotbalul, perora ea fără să-şi ascundă dispreţul, nu face decât să solicite muşchii picioarelor şi, în plus, să cultive grosolănia şi agresivitatea.

Aşadar, odată ajuns acasă, trebuia să pun şarpele mort într-un borcan cu spirt. Mama a stat şi m-a urmărit, o bucată de vreme, trebăluind pe terasă, fără o vorbă, doar aruncându-mi ocheade curioase şi uşor amuzate.

Aveam la dispoziţie un dreptunghi de sticlă de înălţimea borcanului, pe care trebuia să înfăşor şarpele în spirală, prinzându-l cu aţă. Asta presupunea să străpung corpul animalului mort în mai multe locuri cu un ac cu aţă. Dumnezeule, dar cum să pun pe acel trup rece şi alunecos mâna mea nedeprinsă cu atingerea fiinţelor moarte? La un moment dat cred că mama n-a mai putut răbda lipsa mea de curaj şi mi-a aruncat peste umăr:

— Închipuie-ţi şi tu că-i o macaroană fiartă ceva mai groasă.

Era mult mai rău decât o macaroană fiartă, şi mai ales împunsăturile acului în trupul acela care fusese viu totuşi, străpungând muşchi şi cartilagii care opuneau rezistenţă şi pârâiau, oricât ar fi fost acul de ascuţit, mi-au stârnit, la început, o repulsie vecină cu greaţa... De pe terasă, unde gătea, mama continua să-mi arunce ocheade neîncrezătoare: fiul ei nu era încă bărbat; dar era, poate, pe cale să devină.

Nu, mama n-avea motive să-şi facă griji. În cele din urmă şarpele a fost încolăcit în spirală şi fixat cu aţă în jurul dreptunghiului de sticlă, aşezat vertical în borcanul cu alcool, şi borcanul închis ermetic.

Era una din primele mele victorii asupra mea însumi. Şi o concluzie se desprindea de la sine: omul e capabil, iată, să se acomodeze cu orice situaţie.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Rezervoarele goale*

Când ne-am mutat la Câmpina, în toamna anului 1944, Rafinăria era deja un câmp de fiare îndoite, contorsionate, spulberate de bombardamentele petrecute cu puţin timp înainte, pe care, slavă Domnului, nu le apucasem.

Judecând după distrugerile din jurul Rafinăriei, puţine la număr, era clar că în raidurile lor aeriene, americanii îşi propuseseră să lucreze pe-atât de curat pe cât le stătea în putinţă, ţintind doar Rafinăria. Nu fuseseră însă chiar magicieni ai bombardamentelor, astfel că un număr de bombe nimeriseră totuşi pe-alături. Unele căzuseră la marginea dinspre nord a oraşului, înainte de Rafinărie, unde pe vremea aceea erau foarte puţine case, aşa că cele mai multe explodaseră în câmp deschis, la poalele dealurilor. În perioada de după aceea craterele perfect conice pe care le făcuseră bombele rămăseseră neastupate şi se acoperiseră, de la un an la altul, cu iarbă şi cu mărăcini, devenind, pentru un număr bun de ani, parte integrantă din relief, în timp ce pe fundul lor băltea apa. Alte câteva cratere le făcuseră bombele căzute în oraş, dincolo Rafinărie, cele mai multe pe străzile I.C. Brătianu şi B.P. Haşdeu. Bomba cea mai depărtată de ţintă, din câte mi-aduc aminte, spulberase partea centrală a Liceului de băieţi Barbu Ştirbey... Cât despre craterele de bombă, cei mari ne sfătuiau pe noi copiii să nu coborâm în fundul lor pentru că acolo ar fi rămas, ziceau ei, acumulări de gaze toxice, mai grele decât aerul. Mai grele, de acord, dar cât de mult timp — câţi ani, mă întrebam chiar şi-atunci, cu logica mea de copil — să fi rămas acolo acele gaze toxice?

Desigur, odată cu celelalte instalaţii, bombele americanilor atinseseră şi rezervoarele de ţiţei şi de benzină. Cu toate acestea, câteva dintre ele rămăseseră intacte chiar în incinta Rafinăriei. Erau la ordinea zilei atunci, în primii ani de după stabilirea noastră la Câmpina, exploziile rezervoarelor, urmate de incendii devastatoare. Deja la putere se instalaseră comuniştii, aşa că se vorbea de sabotaje — un cuvânt nou pentru mulţi din zonă şi cu-atât mai nou pentru mine. Nu ştiu, sabotaje sau nu, exploziile zguduiau într-adevăr destul de des toată partea aceea a oraşului unde locuiam şi noi, la foarte mică distanţă de Rafinărie. Auzisem vorbindu-se că în urma exploziei capacul rezervorului — pălăria cum i se zicea — era proiectat de suflu la mare distanţă, aşa că vecinii se temeau să nu ne pomenim într-o bună zi cu o asemenea pălărie de oţel căzându-ne peste case şi făcându-le una cu pământul — şi pe noi împreună cu ele.

Dar nu toate rezervoarele se găseau între zidurile Rafinăriei. De pildă, în spatele casei unde ne mutaserăm, de partea cealaltă a căii ferate Câmpina–Telega, începea un câmp de rezervoare de ţiţei atât de întins încât nici nu-mi puteam imagina că ar mai fi putut exista străzi sau case dincolo de acel câmp. Trebuie să fi fost de multă vreme abandonate. Rezervoarele folosite, cele din incinta Rafinăriei, erau vopsite totdeauna în alb. Pe cele din spatele casei, de dincolo de calea ferată, nimeni nu le mai vopsise de ani de zile, astfel că se acoperiseră de rugină. Cât timp am locuit în casa aceea, adică mai bine de zece ani, n-am văzut ţipenie dincolo de zidul împrejmuitor al câmpului de rezervoare. Spaţiile strâmte şi înalte dintre rezervoare, aşa cum îmi închipuiam străzile New York-ului, rămâneau pustii în toate anotimpurile. Sârma ghimpată întinsă pe creasta zidului ruginise şi ea de mult. Şi dacă nici eu, nici vreunul din tovarăşii mei de joacă de pe linii, n-am avut îndrăzneala sau curiozitatea să sărim acel zid împrejmuitor şi să vedem de aproape acele rezervoare abandonate, asta ce să însemne oare?...

De pe acoperişul casei puteam să văd iarba şi bălăriile înalte de-o şchioapă crescând în voie printre acele cazane uriaşe de metal. Nimeni nu dădea pe-acolo cu coasa. Câmpul de rezervoare era tărâmul ultim, capătul lumii...

O dată a venit la mine colegul meu Titi Goage, să ne jucăm pe linii. Titi a adus cu el o praştie romană, cum nu mai văzusem la nimeni până atunci. M-a convins numaidecât că bate mult mai departe decât oricare praştie obişnuită, din care aveam cu toţii, cu crăcană şi elastic. Titi a luat o piatră din terasament, a pus-o în cureluşa din capăt, a învârtit pe deasupra capului praştia lui romană până când a început să vâjâie şi, într-un elan superb, a slobozit piatra înalt peste câmpul de rezervoare. Am stat cu sufletul la gură şi cu urechea la pândă să aud bine cunoscutul sunet de rezervor gol, fie el oricât de îndepărtat. Nu s-a auzit nimic... Titi Goage şi-a pliat praştia romană, a băgat-o în buzunar şi dus a fost cu aureola lui de aruncător invincibil cu tot...

Nu, dincolo de câmpul de rezervoare nu se mai afla nimic. Decât doar timpul încremenit. Un fel de „gaură neagră” a timpului — i-aş zice astăzi. Timpul scurs în anii de război şi dinainte de război, şi dispărut fără urmă, înghiţit pentru totdeauna.

Pe 9 mai ’45, sirenele Rafinăriei şi, nu mai ştiu, poate toate sirenele oraşului s-au pornit să sune pe la orele amiezii şi nimeni n-a ieşit mirat din casă să se uite în dreapta şi-n stânga şi să întrebe neliniştit de cât sună sirenele fiindcă era clar că nu era nici ora de intrare în schimbul întâi, nici pauza de masă şi nici ora ieşirii din schimb. Sirenele au tot sunat, timp de câteva minute, neîncetat, astfel că până la urmă oamenii au ieşit totuşi din case, numai că nimeni nu era mirat şi toate feţele erau destinse şi toată lumea ştia ce anunţă sirenele: capitularea Germaniei. Pentru toţi asta însemna sfârşitul războiului, care oricum trecuse deja, de ceva vreme, peste noi. Probabil însă că o nelinişte rămăsese încă în sufletul fiecăruia. Chiar şi pentru mine, care nu cunoscusem direct suferinţa refugiului în Vechiul Regat, ci doar aventura lui, sirenele de la 9 mai aprindeau o speranţă nedesluşită... Vai de acea speranţă — aş zice azi. Dar atunci era cu adevărat o speranţă. Nici nu ştiu cu ce măsură s-o judec — cu cea de astăzi, sau cu cea de-atunci, când ea era vie?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Proza scurtă: un plus de rafinament

Am primit de la revista Vatra din Târgu–Mureş invitaţia de a participa la o anchetă privind starea prozei scurte, în prezent, în România. Iată textul cuprinzând eventuale repere pentru răspunsurile aşteptate.

Starea prozei scurte

Revista Vatra iniţiază un număr despre starea prozei scurte actuale. Vă trimitem, în ideea că v-ar putea stimula, câteva idei directoare formulate sub formă de întrebări. Evident acestea nu sunt nici pe departe toate întrebările care se pot pune. Puteţi răspunde la ele, le puteţi folosi pentru a vă organiza materialul, vă puteţi pune altele mai bune şi mai la obiect. Ca urmare orice fel de intervenţie pe această temă va fi considerată binevenită.

Astfel am aprecia dacă prozatorii ne-ar trimite (şi) proză scurtă, criticii ne-ar onora cu opinia lor despre avatarurile acestui gen în zilele de azi, iar poeţii (este privilegiul lor dintotdeauna) ne pot trimite ce cred ei de cuviinţă. Ne stă în intenţie şi alcătuirea unei antologii a momentului, dacă vom reuşi să adunăm destule şi valoroase pagini de proză.

Putem vorbi despre o criză a prozei scurte (aşa cum se vorbeşte din când în când despre criza romanului, chiar dacă lumea preferă să vorbească despre criza romanului)? De când durează ea?

Sau e vorba mai degrabă despre o neglijare, o ieşire din modă etc.?

Care ar fi cauzele?

Putem prefera unui roman o proză scurtă aşa cum preferăm uneori un hambugher în locul unei mese copioase?

Există şi critici (I. Simuţ e unul dintre ei) care n-au ezitat să anunţe moartea genului scurt, în sensul că nu mai există cititorii pasionaţi ai genului, „nu se mai poartă”. E îndreptăţită poziţia lor sau...? A avut vreodată proza scurtă cititorii ei specializaţi, sau doar mai puţin răbdători decât cititorii de romane?

În general nu se poate spune că proza scurtă ar fi în vreun fel în competiţie cu romanul. Şi totuşi la noi parcă s-ar putea spune. Interesul pentru roman, să fie acesta motivul pentru care proza scurtă se află în suferinţă?

Genul acesta a dat capodopere în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii îşi au de multe ori vârful de creaţie în genul nuvelistic (Hemingway – Bătrânul şi marea, Faulkner – Ursul, Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici, Dostoievski – Jucătorul, Thomas Mann – Moartea la Veneţia, Joseph Conrad – Inima întunericului, şi lista ar putea continua. Au fost scriitori făcuţi celebri în exclusivitate de genul scurt: Cehov, de exemplu, şi scriitori maeştri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Au existat şi există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor şi mulţi alţii. Când s-a împlinit genul acesta în literatura română şi care au fost condiţiile favorabile?

Proza scurtă este în general menită revistelor literare. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene etc.) să fie încurajate să publice proză scurtă ar rezolva problema? Sau un concurs naţional de proză scurtă? Tentative, e adevărat, au mai fost. Au dat acestea rezultatele scontate, s-au dovedit măcar a fi calea de urmat?

Generaţiile noastre de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generaţia 60, generaţia 70, generaţia 80 – poate cu asupra de măsură). Există evident şi astăzi autori cu performanţe în acest gen. Puteţi aprecia?

Să fi excelat generaţia 80 în proză scurtă şi datorită faptului că debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile? Strecurate în reviste, trecute astfel de furcile caudine ale cenzurii, editurile nu mai aveau niciun motiv să se opună volumelor cu texte care deja văzuseră în prealabil lumina tiparului, integral sau fragmentar.

Proza scurtă românească aşa-zis clasică: Negruzzi, Odobescu, Slavici — „Moara cu noroc”), Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan – a făcut aceasta şcoală? Se poate demonstra acest lucru? Sau a rămas din păcate fără efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi?

Au existat antologii de proză scurtă, însoţite de argumentări critice: Mircea Iorgulescu — „Arhipelag”, Cornel Regman - „Proza scurtă românească din deceniul opt”, urmate de tentativele lui Dan Silviu Boerescu (am lăsat pe dinafară celebrul „Desant”). De ce nu există ele astăzi, ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar?

Iată nişte idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieţi buni şi proze cu băieţi răi, prozele vârstei de aur, şi ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori, ar fi astfel sortate mai atrăgătoare pentru publicul larg?

Şi, după cum am spus, ar mai rămâne ce credeţi dumneavoastră de cuviinţă să adăugaţi.

Alexandru Vlad

Kocsis Francisko


Răspunsul pe care l-am dat este următorul.

Proza scurtă: un plus de rafinament

Înainte de a-i cânta prozei scurte prohodul — cum, de altfel, li s-a mai cântat, nu o dată de-a lungul istoriei recente, romanului, dramaturgiei ş.a.m.d. — ar trebui să ne întrebăm cât de real este dezinteresul publicului cititor pentru aceasta. Că preferinţele editorilor din România — subliniez, din România — se îndreaptă către roman, în dauna prozei scurte, este un fapt atestat şi vizibil. Ar trebui să adăugăm de asemenea că preferinţele unui editor — şi mă refer aici la editorul de carte — ar fi nefiresc să se afle în discordanţă cu preferinţele publicului atâta vreme cât editorul (privat) nu (mai) face operă filantropică în întreprinderea sa editorială ci, în general, una profitabilă. Cum ar fi, atunci, posibil ca cititorul să dorească un „produs”, iar editorul să-i ofere altul? În paranteză fie zis, n-ar fi pentru prima oară când „fabricantul”, în loc să răspundă unor necesităţi reale ale consumatorului, modelează piaţa după propriile-i interese. Să nu ne grăbim totuşi să translatăm în spaţiul editorial, un fenomen al consumismului contemporan. Aşadar, de ce ar fabrica editorul un fals interes pentru roman, marginalizând proza scurtă? Să ne amintim că proza scurtă este, din considerente de spaţiu limitat, o „creaţie” a revistelor literare. De aici se naşte (cel puţin) o întrebare: Mai publică oare revistele literare din România proză scurtă? Câte din ele o fac? Şi la ce nivel calitativ?... „Literatura începe cu ficţiunea”, era de părere Sorin Comoroşan într-un interviu apărut în Cotidianul, în 2001, citându-l pe Ricardo Piglia, el însuşi autorul câtorva volume de povestiri. Trecând peste faptul că nu mă număr printre degustătorii prozei experimentalist-avangardiste a lui Comoroşan, nu pot decât să constat, împreună cu el, că într-adevăr publicaţiile literare, în România, şi nu numai cele care găzduiesc ocazional proză scurtă (dar, parcă, acestea cu deosebire), sunt „invadate de critică, de eseistică adeseori alambicată şi fără semnificaţie” (acelaşi interviu). Autorii preferă să producă, dintr-un deficit de inventivitate ficţională, texte critice şi comentarii de tot felul. Iar editorii de reviste literare, în bună parte, le ţin isonul din varii motive. Aici intervine, cred eu, superficialitatea neaoşă şi adaugă la lipsa de inventivitate confuzia între scurtime şi facilitate. Incapabil de efortul disciplinat de „anduranţă” pe care îl reclamă romanul, scriitorul român crede a fi găsit în proza scurtă „calea regală” spre afirmare, fără a realiza faptul că mai mica întindere a povestirii cere, în compensaţie, alte virtuţi ale expresivităţii literare — un nou echilibru între semnificativ şi circumstanţial, un plus de pregnanţă, un decupaj nu doar precis ci şi plin de fantezie, în ultimă instanţă un rafinament specific. Cititorul nu face altceva decât să ia notă de eşecurile prozei scurte autohtone, atâta câtă mai găseşte publicată, în periodicele literare româneşti. Ceea ce nu înseamnă însă că respinge de plano proza scurtă, ci doar că se îndreaptă către alte meridiane literare. Unde proza scurtă este tratată, alături de alte „produse”, cu mult mai multă seriozitate. Iar editorul, pus în situaţia de a constata la rândul său lipsa de performanţă, se orientează aproape exclusiv către roman, unde, spre exemplu, un şir de dezechilibre în substanţa textului pot totuşi să fie mai lesne tolerate şi socotite, sub o lupă critică îngăduitoare, ca nedăunând decisiv ansamblului; unde balastul, care face deliciul declarat al unor autori de romane, inclusiv de renume, poate fi acceptat, la rigoare, şi de către cititor, sau cauţionat de critică.

Este oare povestirea „fast-food”-ul cititorului contemporan (împătimit) de proză? Personal, mă îndoiesc. Dar dacă-i aşa, nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă, ar fi un motiv în plus să i se ofere ceea ce caută. Căci lectura, în ziua de azi, se pare că este o îndeletnicire în declin. Ceea ce nu-i câtuşi de puţin de bun augur. În definitiv, povestirea şi nuvela nu sunt nicidecum proză de rang inferior. O atestă numeroasele capodopere ale genului în literatura universală.

Probabil că interesul hipertrofiat al editorilor de carte (şi al criticilor) din România pentru roman în dauna prozei scurte este conjunctural. Sunt convins că nu doar una ci o serie de antologii de proză scurtă românească, atent selecţionată, ar fi benefice pentru relansarea interesului pentru acest gen de literatură.

Fotograme*

Erau la mare preţ fotogramele. Bucăţele de film, nu mai lungi de câţiva centimetri, apăreau din când în când în mâna câte unui norocos. Clişee minuscule, nemişcate, pe care le priveai în lumină şi uneori încercai să desluşeşti scrisul din josul clişeului. De cele mai multe ori însă erau anonime. Dar cum aş fi putut să uit că nu cu mult timp în urmă le străbătuse fasciculul orbitor al proiectorului, trecând pe deasupra capetelor în întunericul sălii de cinematograf şi însufleţind pe ecran, ce? O viaţă. Viaţa cui? Privind minusculele fotograme nu puteai reconstitui nimic. Dar mirajul proiectorului orbitor rămăsese întipărit pentru totdeauna în ele. Strălucitoarele vedete cu nume necunoscute, abia vizibile pe clişee ţinute în lumină, îşi împleteau misterul cu cel al băieţilor de la şcoală, la fel de necunoscuţi, prin simplul noroc al acestora de a fi devenit, pentru câteva zile, stăpânii acelor bucăţele de film. Ghiceai, fără niciun efort, complicitatea băieţandrilor cu operatori din cabinele de proiecţie. Cum altfel să fi căpătat băieţii bucăţelele de film? Mă rog, poate la mâna a doua. Poate chiar la mâna a treia. Dar asta nu le întuneca nicidecum aura. Prin mâinile operatorilor treceau kilometri întregi de peliculă, destine omeneşti în lumină şi umbre mişcătoare. Alb–negru. Şi nu destine oarecare. Eroi ai spionajului, campioni de box şi de curse de automobile, eroi ai unor ucigătoare poveşti de dragoste. Blonde superbe. Cowboys. Operatorii din cabinele de proiecţie erau cineva. Într-un fel, ei puneau în mişcare acele maşinării de visat, care torceau cu frenezie în liniştea sălii de cinematograf. Fără ei, umbrele nu s-ar fi clintit. Iar fără băieţandrii din cartier, care prin asta dovedeau cu prisosinţă încă de pe-acum că ştiu să se descurce în viaţă, nimic din magia cabinei de proiecţie n-ar fi ajuns în mâna noastră. Şi, ce ciudat, mie, care avusesem dintotdeauna înclinarea să păstrez ca amintire fel de fel de vechituri de hârtie, nu-mi trecuse niciodată prin minte să păstrez o bucăţică de film. Am presimţit probabil că magia unui film se destramă la cel mult câteva ore după THE END, poate chiar la ieşirea din sala de cinematograf, încinsă de imaginar, în blândeţea reală a nopţii.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat