Caligrafie*

Prima pagină din caietul de caligrafie din clasa întâi nu conţinea liniatură pentru scris ci patru imagini, dintre care două îţi ofereau posibilitatea să compari poziţia corectă de scris, aşezat în bancă, cu poziţia incorectă. În partea stângă a paginii puteai vedea un elev şleampăt, şezând cu picioarele răşchirate grotesc, ieşindu-i dincolo de cadrul băncii, încovoiat peste caietul de caligrafie; în timp ce în partea dreaptă şedea elevul model, într-o poziţie impecabilă, cu spinarea perfect dreaptă, rezemat de spetează şi cu braţele aşezate corect pe pupitru. Ca să fie comparaţia şi mai convingătoare, elevul din stânga, cel cu poziţia de scris incorectă, era înfăţişat nu numai şleampăt ci şi urât la faţă şi cu părul ciufulit; în timp ce elevul model din dreapta era chipeş, perfect pieptănat, şi purta o uniformă ca scoasă de la cutie aducând cu uniforma de străjer, pe care cei din seria mea n-o mai apucaseră; iar pe mâneca stângă avea cusută o emblemă cu chenar în formă de scut: să fi fost oare emblema străjerilor?

În privinţa caligrafiei, e clar că, în ciuda tuturor silinţelor mele, n-am ajuns să excelez.

Şezând în bancă, cu caietul de caligrafie pe pupitrul în două ape, dintre care una înclinată, şi călimara băgată în adâncitura de pe porţiunea orizontală, într-un moment de neatenţie dopul de cauciuc abia scos din călimară mi-a căzut din mână şi s-a rostogolit peste caiet lăsând o dâră circulară pe toată foaia, de sus până jos. Foaia era deja scrisă, aşa că n-am putut să şterg dâra, şi nici să rup foaia din caiet. Dâra circulară de cerneală a rămas imprimată pentru totdeauna şi doar şi-a schimbat, de-a lungul anilor, culoarea, devenind din albastră maronie.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cizmarul Serghie*

Își avea atelierul cam peste drum de poarta Rafinăriei, puțin retras de la stradă. Și tot acolo își avea locuința, în casa din spate, care dădea într-o curte lungă și foarte îngustă, ușor povârnită dinspre stradă către un capăt incert, pe jumătate ascuns de acareturi sărăcăcioase.
   Putea fi văzut printr-o fereastră mare, ca într-o vitrină, șezând pe un taburet în fundul unei încăperi destul de spațioase, care primea lumina generoasă a străzii. Nu mă-ndoiesc că mirosurile Rafinăriei nu-l mai deranjau — se obișnuise cu ele, la fel cum mă obișnuisem și eu.
   Nu-mi amintesc de vreun altul pe care să-l fi văzut lucrând în acel ritm, fără o clipă de odihnă, cât era ziua de lungă. Bătea cu ciocanul sau cosea, sau înlocuia căptușeli, sau întindea ceară peste rame de tocuri abia reparate, sau lustruia încălțările. Fiindcă ăsta era serviciul, inclus în preț, cu care cizmarul își răsfăța clientela.
   Ori de câte ori treceam prin dreptul atelierului său, în drum către școală, sau la întoarcere, sau de fiecare dată când ieșeam în oraș nu puteam să nu-mi întorc privirea spre el. Pur și simplu nu-l puteai ignora pe cizmarul Serghie.
   Nici nu știu când se odihnea acest om, și nici când stătea la masă. Indiferent de oră, el era întotdeauna la datorie, reparând încălțări. Doar seara târziu, pe întuneric, sau sâmbăta după-amiază și duminica atelierul era închis. Și atunci parcă îmi lipsea ceva.
   Serghie avea de întreținut o nevastă durdulie, destul de tânără încă și destul de cochetă pentru condiția ei. Lumea care trecea pe stradă o putea vedea deseori afară în curtea cea lungă și îngustă, îmbrăcată într-un capot negru cu flori mari de toate culorile și cu părul pus pe moațe, ieșind din casă sau stând să privească peste gard, în stradă, afișându-și fără jenă înclinația spre delăsare. Dar cum și-ar fi putut permite să fie delăsătoare, ea care avea de crescut o droaie de copii? Trebuie că era doar o aparență. Avea atâția că era imposibil să nu vezi, de fiecare dată, trecând pe-acolo, cel puțin doi făcându-și de lucru prin curte. Cinci fete și un singur băiat, cel mai mic — cu toții drăguți, cu părul blond și cârlionțat, cu o piele albă ca laptele și bujori în obraji. În mod cert semănau cu ea, vădind, parcă, aceea delăsare vecină cu trândăvia. Făcând și mai vizibilă truda eroică a capului familiei — cizmarul Serghie. Dar, cine știe, aparențele înșeală adesea.
   Când mă duceam cu câte o pereche de ghete pentru reparat trebuia să-mi înving o oarecare jenă că, iată, îl întrerup din lucru și că banii pe care urmează să-i primească la sfârșit de la mine nu compensează decât într-o mică măsură, poate, efortul pe care-l face.
   Serghie avea o figură gravă, chiar severă, de o distincție remarcabilă. Cred că era destul de înalt — e o simplă presupunere, căci nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată altfel decât așezat pe taburet, la măsuța lui scundă de lucru. Își ridica privirea spre mine în timp ce-i explicam ce reparație doream să-mi facă. Mă asculta atent — pentru el nu conta că eram doar un copil pe-atunci... Mă gândeam: nu se poate, trebuie că-i profesor universitar, ajuns prin cine știe ce vitregie a sorții — sau poate printr-un blestem — să lucreze într-un atelier de cizmărie. Poate definitiv, poate doar pentru o perioadă... „Șorțul ăsta, vezi — îl auzeam vorbind —, a trebuit să mi-l pun ca să-mi protejez îmbrăcămintea. E mult praf aici în atelier și încălțămintea nu-i totdeauna curată. M-am așezat pe acest taburet, cam scund, după cum vezi, dar a fost necesar, ca să pot să șed mai comod, uite, cu coatele rezemate de genunchi, așa-mi vine mai bine pentru unele operații... Ca să pot practica noua meserie. Pe care eu n-o consider deloc degradantă, după cum vezi. Cu toții trebuie să ne câștigăm existența într-un fel sau altul. Eu am fost pus în situația să aleg meseria de cizmar, așa au fost împrejurările.” Asta era ceea ce îmi imaginam că aș fi putut să aud din gura lui. Cizmarul Serghie examina cu ochi de expert încălțările aduse la reparat — niciodată nu reproșa că sunt prea deteriorate, nici nu se lamenta, așa cum fac alții, că e mult de muncit la ele; în general nu făcea comentarii, doar stabilea ziua când puteai veni să le iei reparate... Iar dacă, împotriva aparențelor, cuiele de lemn pe care el le bătea cu precizie constatai că fixează strâns pingeaua pentru săptămâni bune, poate pentru luni întregi, nu mi se părea de mirare de vreme ce lucrul era făcut de mâna lui...
   Ajuns acasă, scoteam încălțările din ziarul în care Serghie mi le înapoia învelite și examinam cu încântare linia capetelor albe ale cuielor de lemn, care urma, la o distanță de aproape un deget, conturul pingelei celei noi. Pingeaua era răzuită cu pila de-a lungul marginii, peste șirul capetelor de cui, și lucioasă în rest, lăsând impresia de trăinicie. O adevărată operă de artă. Tata obișnuia să ciocănească de câteva ori cu încheietura degetului mare, pingeaua nouă, vădit încântat, de parcă sunetul curat și ferm pe care-l scotea pielea uscată și groasă proba propria-i pricepere... Toată lumea din cartier îi aprecia munca și îl prețuia și pe cizmarul Serghie ca pe un om onest, serios, de o hărnicie fără egal.
   ...Dar ce mai era de făcut cu tocurile ghetelor în care bacurile zimțate ale patinelor se înfigeau iarna fără milă, strânse cu cheița? Patinele erau de împrumut, firește. În timp ce ghetele erau cumpărate, cu sacrificii, din mizerabila leafă de funcționar a tatei. Așa că deteriorarea tocurilor, dezlipirea lor în felii de piele sub strânsoarea bacurilor, după un tur lung de patinaj pe străzile înghețate ale orașului — căci pe străzi mă duceam să patinez —, nu putea fi privită cu ochi buni de mama. Iar ghetele astfel maltratate urmau să ajungă pe mâinile cizmarului Serghie, care, cu multă trudă și dăruire, avea să facă, în totală demnitate, veritabilă muncă de reconstituire a tocurilor, și în final să le ceruiască rama ștergând astfel orice urmă lăsată de bacurile fioroase ca o gură de buldog. Cu tocurile astfel distruse de bacuri nu-mi venea să mă duc la Serghie pentru reparații, ci îl lăsam pe tata s-o facă în locul meu, de teamă ca starea deplorabilă a tocurilor să nu-l facă pe cizmar să-și încalce proverbiala sobrietate și reținere și să-mi reproșeze că prea îmi bat joc de încălțări. Probabil însă că temerea mea era neîntemeiată.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor*

Din vreme, încă din primăvara anului 1953 regimul comunist din România a început să-şi îndrepte toate resursele pentru aprovizionarea şi poleirea Capitalei, unde urma să se desfăşoare, în august, un eveniment grandios — Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor. N-aş fi ştiut asta dacă nu s-ar fi ivit semne clare, dacă eforturile regimului n-ar fi fost resimţite pretutindeni în ţară, inclusiv la Câmpina... Pe Strada Principală, încă I.V. Stalin, au fost întinse lozinci de-a curmezişul străzii, între stâlpi. Pentru prima dată le vedeam scrise cu alb pe fond bleu: Bine aţi venit, Добро пожаловать, Soyez les bienvenues, Wilkommen, Welcome. Şi asta pentru că, probabil, unii dintre participanţi urmau să sosească la Bucureşti venind dinspre nord, pe şosea, adică trecând prin Câmpina. Le priveam cu încântare, mândru că oraşul meu avea să le dea bineţe, şi mă delectam cu muzica veselă şi tare transmisă la toate difuzoarele din centru, într-o atmosferă de aşteptare plină de speranţă, ca de vară căldicică venită după ploi căzute la timp.

La piaţă însă, şi la magazine, alergătura bezmetică după alimente se înteţise. Înrăutăţirea aprovizionării era vizibilă la tot pasul: resursele nu mai ajungeau pentru restul ţării. Nu se mai vindea pâinea pe care o cunoştea toată lumea, pâinea noastră cea de toate zilele, rotundă şi neagră, ci o pâine specială, de criză, coaptă în forme, plină de tărâţe şi cleioasă înăuntru, şi chiar şi la aceea trebuia să faci cozi de zeci de metri.

Îmi amintesc de o astfel de coadă la pâinea în forme, vândută direct de la furgonul care o aducea de la brutărie. Trăseseră furgonul la o rampă, într-o margine de piaţă, iar mulţimea se înşira sus pe rampă după ce urca un plan înclinat încropit din panouri de scândură. Coada se întindea pe o lungime de vreo treizeci de metri şi, ce-i drept, mergea destul de repede pentru că fiecare căpăta o singură pâine. M-am aşezat la coadă şi în circa o jumătate de oră am ajuns să cumpăr pâinea la care aveam dreptul. Nu era însă de-ajuns pentru casă, aşa că m-am aşezat să fac coada încă o dată, de la capăt. Toată lumea făcea la fel — stătea la coadă de două ori, ba chiar şi de trei. Te-a recunoscut? Nu m-a recunoscut! Pe tine te-a recunoscut? Nici pe mine nu m-a recunoscut! Rânjeau cu toţii de plăcere — jubilau că reuşiseră să păcălească regimul...

Două pâini — mai aveam câţiva inşi înaintea mea şi triumful apropiat îmi făcea inima să-mi bată mai tare. Bravo! avea să-mi spună mama. Bun băiat! Frumos din partea ta că te gândeşti la hrana casei!... Încă o singură persoană înaintea mea, întind banii, vânzătoarea ridică ochii spre mine cu o privire rea:

— Tu ai mai fost o dată! Hai şterge-o.

Te-a recunoscut?...

De pe rampă, cu sufletul cernit, am simţit cum lunec pe toboganul umilinţei direct în abisul disperării şi al revoltei, în acea primăvară premergătoare Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor.

Wilkommen... Soyez les bienvenues...

Sufletul mi se umple şi astăzi de revoltă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mirajul sporturilor*

De la marginea Parcului Istrati, unde şedeam pe iarbă, spectatori, terenul de fotbal Astra se vedea ca-n palmă, un dreptunghi verde cât o coală de desen, jos în vale, dincolo de susurul Prahovei, doar că un pic cam departe — în linie dreaptă trebuie să fi fost până acolo nu mai puţin de o jumătate de kilometru. De aceea de fiecare dată când ne duceam în Parcul Istrati să vedem, pe gratis, meciurile de fotbal tata lua cu el binoclul. Eu, având vederea bună, n-aveam nevoie de el. Şi, oricum, eram incapabil să gust subtilităţile jocului. Pentru mine, jucătorii de fotbal nu erau decât o ceată de omuleţi care, de sus din Parcul Istrati, abia se vedeau; unii de-o culoare, alţii de altă culoare, alergau de colo până colo, rostogolindu-se impetuos pe verdele terenului ca piersicile dintr-un tas răsturnat, piersici cu cireşe sau cu prune, care se amestecau şi se separau rapid, se concentrau cu sprinteneală într-un loc, ca atraşi într-o bulboană, deplasându-se apoi într-altul la fel de rapid, disputându-şi mingea, pe care nici eu n-o prea vedeam, şi se împrăştiau din nou pe toată întinderea terenului. Din când în când, în ciuda distanţei, se auzeau loviturile în minge, răsunând înfundat... şi era nostim să constaţi că urechea percepea bufnitura la o secundă sau două după ce ochiul vedea lovitura piciorului. Iar în răstimpuri se-ntâmpla ca susurul râului să crească într-o învolburare neprevăzută şi să se prefacă în fierbere a tribunei, şi fierberea să crească în strigăt depărtat, pentru a se stinge câteva clipe mai târziu şi a redeveni susurul râului — şi toate, strigăt al tribunelor, bufniturile mingii şi fluierul arbitrului ajungând la noi ciuntite de vânt... Mă uitam la jucători şi îmi ziceam: ce copii norocoşi! Oare cine şi de unde i-o fi selectat?... Copii?! s-a mirat mama când i-am spus ce credeam. Păi nu-s deloc copii, sunt oameni în toată firea. Sunt tineri, asta da, dar în niciun caz copii!... — Păi atunci cum de-s aşa de mici? m-am minunat eu. — Nu-s mici, atâta doar că se văd mici. Se văd mici din cauza distanţei. Un lucru, cu cât e mai depărtat, cu atât se vede mai mic... — Da’ de ce se vede mic?... — Nu ştiu, a spus mama. Aşa se vede... Şi aici, dacă îmi e îngăduit să mărturisesc, la fel crezusem şi despre avioane. Nu văzusem până atunci niciun aeroport; văzusem doar avioane zburând sus în înaltul cerului. Şi dacă nu erau mai mari decât păsările, ce puteam să cred? Să fi fost jucării? Să fi fost ceva mai mult decât simple jucării? Să fi fost un soi de jucării serioase? Ceva intermediar între jucărie şi un obiect ceva mai mare, în care să încapă totuşi un omuleţ? Ce fel de omuleţ? Un pitic? O fiinţă, într-un fel nedesluşit umană, foarte mică, crescută anume ca să fie capabilă să piloteze acea jucărie stranie?... Dar, gândindu-mă la avioanele de pasageri, de care totuşi auzisem, mă întrebam cum să fie oare capabil un obiect atât de mic să transporte câţiva oameni de statură normală? Trebuie că ceva ciudat se întâmpla cu pasagerii înainte de zbor şi pe durata zborului. Dar după aceea?...

Când însă, mai târziu, în curtea comună a locuinţei de la Caracal, erau săpate, într-o margine, tranşee antiaeriene, şi îmi înălţam privirea spre cer şi vedeam, în miezul zilei, bombardierele americane zumzăind gros, făcând aerul să vibreze neliniştitor, zburând în escadrile întinse cât un nor pestriţ cu puncte argintii, atunci ştiam deja că acele avioane erau mari şi purtau în pântecul lor bombe pe care chiar aveau să le lase să cadă undeva, cine ştie unde, — aşa că joaca de-a omuleţii care se-nghesuie cumva, cocoşându-se sau descrescând printr-o vrajă, în avioane nu mai mari decât o trotinetă, încetase.

Apoi, avioane biplane de construcţie veche am văzut pe micul aerodrom de antrenament de la marginea dinspre nord a Câmpinei — un platou nu prea întins, dincolo de care începea împărăţia nedescâlcită a pădurilor şi a viroagelor, a dealurilor fără cărări, coame tot mai îndepărtate şi tot mai înalte. Şi tot mai albăstrii. Mă duceam la aerodrom împreună cu băieţii sau, uneori cu tata, să asist mai ales la lansarea planoarelor. Acum vedeam şi piloţii în carlingă — nu mai putea fi nicio îndoială —, fie că era pilotul avionului, fie cel al planorului remorcat; şi dacă mi se părea de înţeles înălţarea planorului, care primea, într-un fel sau altul, un impuls ca să se înalţe, nu-mi era prea clar cum de se menţine atâta timp în aer, la voia planoristului. Oare chiar la voia lui? Auzeam vorbindu-se de curenţi ascendenţi de care pilotul trebuia să profite pentru a câştiga înălţime, şi îmi mutam privirea, tulburat, la învolburarea de verdeaţă care acoperea dealurile — de acolo, din locuri tainice, cu însuşiri stranii, poate că se înfiripau într-adevăr curenţii ascendenţi, pe care piloţii trebuiau nu să-i vadă ci să-i simtă — şi să-i încalece; dar din aceleaşi învolburări putea izvorî, mi se părea mie, şi răul, capcanele zborului fără motor, care îl putea duce pe pilot la pieire. Dar, spre deosebire de bombardiere, unde pilotul avea o misiune, ca-n armată, planoristul zbura de plăcere. Nu-l obliga nimeni. Era sportiv şi îşi asuma riscurile. Camarazii lui, eram sigur, nu-l sfătuiau să renunţe. Dimpotrivă. Îi vedeam alergând câte doi pe lângă planor la momentul lansării, însoţindu-l pe o lungime de câţiva metri, nu mai mult, nu doar ca să-i ţină de urât în primele clipe ale aventurii ascensiunii, ci ca să-i sprijine aripile, până când portanţa începea să asigure stabilitatea aripilor. Încă la sol planorul luneca săgeată pe patina lui, peste iarbă, tras cu o irezistibilă forţă de bobina cu cablu de la capătul celălalt al aerodromului — iar camarazii pilotului rămâneau în urmă şi asistau la înălţarea planorului, într-o solidaritate pe care o aprobam cu entuziasm. Iar când planorul ajungea de-ajuns de sus, vedeam capătul cablului lăsat să cadă la pământ de la mare înălţime pentru ca planorul să rămână liber să-şi înceapă volutele elegante şi prudente în căutarea curenţilor ascendenţi.

Dar zilele când mă duceam să asist, cu sărbătoarea în suflet, la lansarea planoarelor erau rare.

În zilele obişnuite mă duceam să văd meciurile de fotbal de pe terenul Ileana, care se afla la doi paşi de casa noastră. Terenul era administrat de Rafinărie. În dreapta porţii, într-o tăietură pătrată în gardul vechi de lemn vedeam mâna casieriţei primind banii şi înmânând bilete; şi totodată glumind cu cumpărătorii de bilete. Unii se-ntâmpla să vină după începutul meciului, cu sufletul la gură, preocupaţi să piardă cât mai puţin din meci... Eu aşteptam, împreună alţi băieţi de vârsta mea sau mai mici, lipit de stâlpul porţii, tăcut şi umil, cu ochii la faţa controlorului de bilete, cerşindu-i mila să mă lase să intru gratis. Prea umil ca să mă-ndur să plec şi prea mândru ca să mă-nghesui în faţă cot la cot cu puştimea înfigăreaţă. Din când în când controlorul de bilete întindea o mână generoasă spre câte un puşti, cerşetor la fel ca şi mine, poate doar cu aspect ceva mai proletar, făcându-i vânt înăuntru c-o scatoalcă amicală peste ceafă: „Hai! dă-i drumu’. Vezi, să nu faci prostii p-acolo!” Şi mă uitam lung în urma norocosului cum o tuleşte fericit topindu-se în jubilaţia mulţimii de spectatori cu bilete, în sărbătoarea meciului... Uneori, suspicios, mi se părea că mâna generoasă a portarului se întinde împărţind scatoalce de liberă trecere rând pe rând tuturor puştilor de prin jur, numai pe mine nu mă bagă în seamă. Şi asta de ce? Fiindcă pe faţa mea vedea — totuşi —, îmi ziceam, acea umbră de demnitate pe care ceilalţi n-o arătau; şi fiindcă nu mă repezeam cu gura, ca alţii, să fac comentarii despre meci, dându-mă mare că mă pricep la fotbal...

Dar de cele mai multe ori, după repriza întâi porţile se deschideau larg pentru toată sărăcimea oraşului, care nu-şi permitea sau se zgârcea să-şi plătească intrarea. Era, pentru mine, o intrare fără glorie, la care aproape că-mi venea să renunţ: toate momentele glorioase ale meciului se consumaseră în repriza întâi şi n-aveam nicio posibilitate să dau timpul înapoi şi să le retrăiesc. Aveam sentimentul inabilităţii de a fi în rând cu lumea descurcăreaţă de la porţile stadioanelor — şi cu lumea descurcăreaţă în general. Şi dacă nici de atâta lucru nu eram în stare, să conving un portar mustăcios că merit să mă lase să intru — la momentul potrivit — fără bilet, atunci cum mai puteam spera s-ajung vreodată jucător de fotbal la o echipă de divizie?...

Dar îmi doream oare asta cu adevărat?

Sau mă atrăgea de fapt altceva?... Radu Dimitriu, colegul meu de clasă, bun înotător, vorbea cu dispreţ de fotbalişti şi de muşchii lor „groşi” de la coapse şi în general de limitele lor intelectuale. Nu-l contraziceam; dar dacă n-o făceam nu însemnă că eram întru totul de acord cu el...

Nu ştiam să înot dar frecventam ştrandurile — pe toate cele trei din oraş, dar mai ales Astra, Ştrandul unu, cum avea să fie numerotat mai târziu, după ce societăţile fondatoare din primele decenii ale secolului — Steaua Română, Astra Română, Concordia — aveau să devină nomine odiosa. Întâlneam acolo elita oraşului — elita blondă, sau grizonată, sau elita feminină şi suplă, cu pielea arămie de la soare, care venea la ştrand aducându-şi racheta de tenis şi şortul alb într-o geantă sport împreună cu tricoul de schimb şi prosopul. Tot ştrandul era o grădină vastă şi sofisticată şi din aproape orice loc era vizibil ceasul rotund din vârful zidului impunător, de cărămidă aparentă, care separa peluza principală de biroul administraţiei şi de cabine. Un breton neregulat, foarte chic, de viţă sălbatică împodobea creştetul zidului. Soarele bătea peluza cât era dimineaţa de lungă şi făcea să strălucească verdele gazonului tuns mărunt, aşa că elita îşi întindea acolo, cu îngăduinţa administraţiei, prosoapele de plajă şi păturile şi se bronza cu nepăsare, înălţându-şi privirea către ceas doar cât să nu scape ora de plecare la masă.

Mi s-a întâmplat să nimeresc şi eu, îmbrăcat, pe culoarul cu cabine, o adevărată străduţă îngustă, umbrită, cu fuioare de viţă sălbatică atârnând din loc în loc între uşi. Mă durea că toate acele frumuseţi nu-mi erau familiare, cum trebuie să le fi fost celorlalţi. Întâlneai pe străduţa aceea de cabine trecători în slip, cu sandale de plajă în picioare sau desculţi, lăsând urme ude pe ciment, după ce făcuseră ultimul duş la ieşirea din bazinul cu apă albăstrui-aristocratică. Elita avea o ţinută sobră, deşi n-aş fi putut băga mâna în foc că nu era şi niţică morgă în atitudinea acelei elite. Dar tocmai asta mă atrăgea la ea: purta în bună parte amprenta ascendenţei „coloniştilor” nemţi, pe care îi chema Hauer sau Neugebauer sau Ratz, şi ducea o viaţă pe care, în aparenţă, regimul comunist o lăsase neschimbată. Lumea bună era prezentă şi dădea dovadă de spirit civic intervenind prompt, de pildă atunci când un proletar costeliv şi încă neatins de soare dădea să intre în bazin fără să treacă pe sub duş. Nimeni nu-l numea proletar pe faţă. Dar cam asta era percepţia...

Neştiinţa de a înota a fost obsesia mea ani de-a rândul. Frecventam ştrandurile dar nu îndrăzneam să mă dezbrac niciodată pentru că, dezbrăcat, ar fi trebuit să explic de ce nu intru în bazin. (Oricum, chiar şi îmbrăcat, trebuia să explic de ce nu mă dezbrac.) Uneori mă duceam să văd concursurile de înot. Mă simţeam acolo la ştrand într-o altă lume, străină şi totuşi plină de atracţie, gură-cască la marginea terenului de tenis, dincolo de împrejmuirea înaltă de plasă, şi încă şi mai străin pe marginea bazinului de înot. Eram revoltat că ai mei nu mă dăduseră la un curs de înot (deşi ştiam prea bine că până mai ieri banii abia ne ajungeau pentru hrană), eram revoltat de mine însumi că nu dădeam dovadă de mai multă iniţiativă, eram revoltat că omul nu se năştea înotător ca toate celelalte animale. Eram revoltat că ai mei, părăsind Chişinăul şi plecând în refugiu, se opriseră în România în loc să se stabilească într-o ţară occidentală, unde n-am fi îndurat sărăcia umilitoare de aici, unde aş fi frecventat o şcoală civilizată, unde aş fi învăţat limba germană sau limba franceză, sau italiana, precum fostul meu coleg Lezza, unde înotul intra, din câte auzisem, în programa şcolară, drept care nu exista copil, de la o vârstă încolo, care să nu ştie să înoate... — Tu vorbeşti de emigrare, băiete? mă apostrofa mama. Păi atunci e bine să ştii că noi n-am emigrat, şi nici n-aveam cum să emigrăm. Noi doar ne-am mutat în ţară dintr-un loc într-altul...

Noaptea visam că înot, că lunec lin şi fără niciun efort pe faţa apei dând din braţe cu aceeaşi îndemânare pe care o observasem la alţii, simţind că adâncimea apei nu mă mai înspăimântă câtuşi de puţin...

Dar când veneam la ştrandul Astra şi îl vedeam pe Dorian Covaliuc înotând crawl pe culoarul de la margine, unde înaintarea corpului său atletic era cel mai uşor de apreciat, cu o iuţeală apropiată de mersul pe jos, mă simţeam mai descurajat ca oricând: n-aveam s-ajung niciodată un înotător ca el — un fost campion al ţării la 100 de metri liber, juniori. Îi priveam corpul, lungit perfect orizontal, adâncindu-se abia perceptibil şi revenind, elastic, cu fiecare cufundare a braţelor în apă, balansându-se uşor de pe-o parte pe cealaltă, în timp ce picioarele sale forfecau apa stârnind doar o uşoară învolburare în urmă, fără stropi şi fără spumă. Mă uitam de asemenea cu uimire la capul lui cum nu se răsucea aproape deloc să iasă cu gura deasupra apei, cât de cât, pentru a respira. Respiraţie sub val, mi se explica. Dar mie mi se părea că a înota în stilul acela era totuna cu a face levitaţie — la fel de imposibil.

Colegii mei jucau leapşa în bazin, iar eu stăteam pe margine, mă uitam la ei şi îmi spuneam Daţi-mi ceva mai tare decât asta, pentru care viaţa să merite a fi trăită.

Îmi amintesc astăzi şi mă întreb: am fost oare pur şi simplu stupid, sau aspiraţiile şi frustrările de atunci sunt cele care dau cu adevărat farmec vieţii?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Premiant în clasa întâi*

În clasa întâi, la serbarea de încheiere a anului, mi s-a decernat premiul întâi, alături de alţi câţiva colegi — neaşteptat de mulţi pentru un premiu întâi. În sala cea mare se formase un careu foarte ceremonios de elevi emoţionaţi, cu mămicile pe undeva prin spate, deschis către masa la care şedeau învăţătoarele împreună cu directorul, având drept fundal lumina difuză ce venea de la intrarea principală, cu geamuri mate, încuiată şi niciodată folosită, nici chiar de profesori. Pe masă aşteptau, înşirate în ordine, cărţile legate cu panglică, diplomele şi coroniţele. N-am fost strigat primul să ies în faţa careului, dar nici n-am simţit că mi s-ar fi cuvenit.

La auzul numelui meu am păşit ca în transă pe o cărare incertă de lumină, înconjurată de zidurile întunecate şi fremătătoare ale elevilor, şi m-am oprit lângă masă, unde doamna Botez — pe care am recunoscut-o prin ceaţa solemnităţii — mi-a aşezat pe cap o coroniţă de trandafiri roz şi mi-a înmânat un pachet de trei cărticele dintre cele legate cu panglică. Atenţia îi era împărţită între atâtea şi atâţia, şi am înţeles-o perfect că mie n-avea niciun motiv să-mi acorde mai multă atenţie decât altora. N-a fost ca în ziua când le-a arătat tuturor, plimbându-se printre rândurile de bănci, tăbliţa de gresie cu floricelele mele desenate cu cretă colorată — a fost mai mult decât în acea zi.

Drumul până acasă l-am străbătut alături de mama, cu coroniţa pe cap în văzul tuturor. Toţi, dar absolut toţi trecătorii, ştiau că eu sunt elevul cutare, proaspăt promovat în clasa a doua şi mi s-a decernat premiul întâi.

Ajuns acasă, în curte, am observat numaidecât tufa de trandafiri căţărători, de culoare roz, de pe zidul casei familiei Hoepfner, şi m-am întrebat cum de erau aceiaşi trandafiri din coroniţă mea. Mama mi-a zâmbit complice şi a tăcut mâlc. Atunci mi-am amintit de volumele mult mai groase şi mai mari căpătate de unii din colegii mei şi mi-am explicat de ce cărticelele mele erau atât de subţiri şi de sărăcăcioase. Dar nu conta.

Una din cărticele o mai păstrez şi azi. Promisiunea lui Radu. Era povestea, ilustrată stângaci, a unui student la conservator, pe nume Radu, şi a unui bătrân cerşetor scripcar, petrecută în Bucureştiul sfârşitului de secol al nouăsprezecelea. Cerşetorul scripcar se opreşte într-o seară să cânte la fereastra camerei unde Radu împreună cu trei colegi de-ai săi exersau într-un cuartet de coarde şi flaut. După ce îi aruncă pe fereastră o monedă, Radu îi face cerşetorului o promisiune care m-a lăsat cu gura căscată: o casă în dar peste exact un an. Promisiunea stârneşte protestele tovarăşilor săi: de unde să facă rost de atâţia bani, ei care sunt studenţi săraci din familii la rândul lor nevoiaşe? Şi pentru ce? Ca să-i dăruiască unui cerşetor o casă! Unde s-a mai pomenit una ca asta? Nu putea fi decât o glumă nechibzuită. Radu însă ia promisiunea în serios. Timp de un an colindă ţara, cântă pe străzi, prin pieţe, pe la restaurante şi până la urmă întâlneşte un distins domn bogat şi de rang înalt, căruia povestea lui Radu îi stârneşte interesul până într-atât încât îi dăruieşte el suma necesară. Astfel că exact peste un an Radu se întâlneşte cu cerşetorul şi, cu bucurie în suflet, îl instalează în casa tocmai cumpărată pentru el, undeva pe la marginea Bucureştiului.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat