Stereotipii vechi şi noi în lumea literelor

Răspuns la ancheta revistei Contemporanul, iniţiată sub semnătura Adrianei Teodorescu:

Stereotipizarea socială a scriitorului

Pornind de la premisa că sensul figurat al mitului (esenţialmente pozitiv) se suprapune cu sensul propriu al stereotipiei (preponderent negativă), pot să spun că pentru unii din generaţia mea, poate pentru cei mai mulţi, mitul scriitorului văzut ca un demiurg al literelor, puternic în interioritatea sa, sensibil, pătrunzător, inventiv, dezinteresat de confort şi de avantaje materiale, dar recompensat copios — şi pe merit — pentru creaţia sa dedicată moralei şi binelui semenilor, acest mit s-a prăbuşit (aproape) brusc la vârsta când au păşit de la conştiinţa critică a celor din anturajul lor la conştiinţa critică a realităţii în sens mai larg, inclusiv politice.

Îmi amintesc de o întâmplare când, pionier fiind, am participat la nu ştiu ce comemorare legată de închisoarea Doftana, templu comunist, situată în vecinătatea Câmpinei, unde locuiam. Timp de minute bune, cât am stat smirnă, în chip de strajă, alături de câţiva colegi-pionieri, ca anexă a oficialităţilor, în picioare pe creasta unui zid pe jumătate năruit, am tras cu coada ochiului la un personaj care mi-a stârnit admiraţia: un bărbat chipeş, care se plimba agale dincolo de cordonul de ordine, nestingherit, călcând pe iarbă, în timp ce, cu o mină concentrată, nota de zor într-un carnet. Vezi bine, era reporterul. Ajuns acasă, am aşternut pe hârtie impresiile lăsate de ceremonie într-un carnet care, pentru câteva însemnări sporadice, mi-a ţinut loc de jurnal, încheindu-le cu însemnarea: „Să ajung ca el este cel mai mare vis al meu!”... Nu mai mult de doi sau trei ani mai târziu mi-am spus: scriitor sau ziarist, n-a fost decât un scribălău, slujitor al regimului, privilegiat prin faptul însuşi de a i se fi permis (de fapt, ordonat) să se desfăşoare îndărătul cordoanelor de ordine! Tot atunci scriam un pamflet despre Sadoveanu, unul dintre primii scriitori care au inaugurat era compromisurilor cu noul regim, comunist, şi, în cercul nostru de prieteni, îi repudiam zgomotos — cu pornirile iconoclaste ale vârstei, dar nu numai — pe ceilalţi colaboraţionişti ai literelor. Mă rog, poate pripit. Mai mult decât atât, ne orientam cu toţii — nu numai în cercul restrâns al prietenilor —, cu o excepţie sau două, către studiul disciplinelor ne-umaniste, nutrind speranţa (iluzia) că astfel, de-a lungul carierei, vom fi mai puţin expuşi compromisurilor inerente umaniştilor... Aşa că, riscând înglobarea pe nedrept a celor, puţini la număr, care şi-au păstrat nealterată coloana vertebrală, cred că în România a funcţionat „cu brio” stereotipia scriitorului colaboraţionist, cu extindere mult dincolo de graniţa „obsedantului deceniu”, şi cu amploarea compromisurilor adecvată permisivităţii variabile a regimului. Asta, cu atât mai mult cu cât „arhetipul” scriitorului român — ca să uzez de întreaga familie de concepte propuse spre dezbatere — este acela al mânuitorului mediocru al condeiului, independent de tematică; desigur, cu excepţiile de rigoare.

Dar astăzi? După schimbarea de regim, „vechea gardă”, după o privire binevoitoare în oglindă, şi-a descoperit „mitul” rezistenţei (retrospective) prin cultură, trăind în continuare „melancolia pierderii pentru totdeauna a momentului [disidenţei din trecut]”, ca să citez din literatura de blog. Rezistenţă pe care prea puţini dintre consumatorii de literatură autohtonă de astăzi se arată dispuşi s-o ia în serios. Iar editorii au descoperit „mitul” memorialistului (anticomunist) vandabil. Până la un punct. Cu o autobiografie în foarte multe cazuri recondiţionată conform noilor exigenţe.

Dar noua generaţie? Ei bine, noua generaţie de scriitori nu are (încă) memorie spre a o fructifica literar în memorialistică şi nu a rezistat prin cultură pentru că la vremea respectivă încă nu exista pe lume. În schimb a ales calea minimalismului/mizerabilismului — literar şi existenţial — pe care şi-a impus-o sieşi, de o manieră normativă (deci stereotip), cu extensii mai mult decât avantajoase în arta cinematografică. Desigur, iarăşi, cu excepţiile de rigoare. Ghinionul noilor stereotipii este, încă o dată, acela că sunt uzitate şi prizate preponderent în cercuri exclusiviste, şi că masa cititorilor se încăpăţânează să le respingă.

Continuă „mitul” periodizării strict calendaristice a scriitorimii române: stereotipiile „şaizeciştilor” („şaptezecişti”, nu?), „optzeciştilor”, „nouăzeciştilor” şi aşa mai departe — să vedem până unde va continua această taxonomie absurdă, lipsită de orice substanţă —, cu care literaţii se gratulează reciproc, în lipsa unor puncte de inflexiune tematice şi mai ales stilistice reale între respectivele categorii, forţând, probabil, modelul paşoptiştilor, destul de anemic şi el.

Continuă să fie în vogă stereotipia postmodernisumului... normativ. Iată, mi-a căzut privirea, cu ceva timp în urmă, pe un fragment din cronica unui roman scris de unul din tinerii autori români de succes, din „valul Polirom”. Scria autorul cronicii: „Dacă mai există vreo îndoială de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulberă eficient atunci când...” Şi urmează alibiul care l-a salvat in extremis pe bietul autor de la o asemenea degradantă suspiciune. A nu fi postmodern azi — a scrie nefragmentat, cronologic, ne-periferic etc. etc. — este o culpă peste care niciun estet al literelor nu îşi permite să treacă. Şi, de asemenea, niciun editor care îşi propune ca producţia sa să nu intre în colimatorul criticii... postmoderne.

Bancomate la sfârşit de săptămână*

De ce n-ar dori să se întoarcă acasă la sfârşit de săptămână cineva care, călătorind în interes de serviciu într-un oraş îndepărtat, s-a cazat pentru câteva zile lucrătoare la un hotel confortabil? Asta, desigur, în condiţiile în care săptămâna următoare are în continuare treburi de rezolvat la aceeaşi firmă. Motivele ar putea fi diverse. Poate că la hotel se simte mai bine decât acasă. Sau poate că întoarcerea acasă pentru cele două zile libere i se pare prea costisitoare. Sau prea obositoare. Sau acasă nu-l aşteaptă nimeni. Şi să nu excludem nici lenea dintre motivele întemeiate... Sau poate că oraşul, aşa cum i se înfăţişează de la fereastra camerei de hotel, la etajul trei (sau patru, sau cinci), i se pare atrăgător şi plin de farmec. În definitiv de ce n-am admite că ar putea exista şi asemenea motive sentimentale? Pentru toţi aceşti angajaţi rămaşi peste weekend în delegaţie, cazaţi la hoteluri de bună calitate, ar putea exista motive sentimentale sau, mă rog, romantice, să le spunem, în măsura în care contemplarea unui oraş străin, aflat departe de oraşul tău de reşedinţă, ar putea fi considerată un gest romantic.

Să ni-i închipuim deci pe aceşti oameni nedezlipiţi de fereastră, în după-amiaza de vineri, captivaţi de strada care se goleşte pe măsură ce orele trec? Ar fi cu totul posibil. Dar la fel de posibil este ca în sufletul lor să apară tentaţia de a coborî în stradă. Pentru ce? Păi, să zicem pentru o simplă plimbare, sau ca să intre într-un bar, sau într-un restaurant, unde să stea singuri la o masă, să bea o bere sau să ducă, în răstimpuri, la gură o ceşcuţă de cafea, urmărind cu o curiozitate adormită lumea necunoscută din jur. Ar fi o îndeletnicire plăcută şi odihnitoare, nu?

Să rămânem însă la contemplarea străzii de la fereastra hotelului şi să observăm pe latura cealaltă a străzii bancomatul încastrat în zidul solid din vecinătatea portalului impresionant al unei instituţii bancare găzduită de o clădire în stil neoclasic. Pentru angajatul nostru, fereastra devine astfel, pentru o vreme, un adevărat post de observaţie. Fiindcă despre rarele persoane necunoscute din acel oraş încă necunoscut (în ciuda zilelor de delegaţie petrecute în el), care vin să scoată bani de la bancomat, se pot face tot felul de presupuneri interesante cu privire la destinaţia banilor extraşi. Începând de la o simplă cheltuială banală la mini-marketul din colţ, până la achitarea unei datorii importante care a ajuns la scadenţă. Sfârşitul de săptămână este, se pare, un termen predilect pentru achitarea datoriilor. Iată o doamnă cu o figură preocupată, îmbrăcată elegant, care vine, extrage meticulos şi pleacă cu ţintă precisă. Strada rămâne goală. Vine apoi un tinerel grăbit şi neglijent, care aruncă priviri rapide într-o parte şi într-alta; deşi pare puţin probabil să fie un infractor urmărit de poliţie... După care poate fi văzut un bărbat experimentat, cu mişcări sigure. E familist? s-ar putea întreba privitorul. E celibatar convins, cu aventuri planificate, în care femeile nu-l prind niciodată pe picior greşit? A extras banii şi, calm, cu mişcări sigure îi strecoară în portofel... Privitorul n-are nicio idee ce sumă au în cont cei care se opresc la pupitrul de manevră al bancomatului, şi nici cât le rămâne în cont după extragere. Dar nici că-l interesează. Fără doar şi poate e o chestiune strict personală a deţinătorilor de conturi bancare. Deşi pe ce anume urmează să fie cheltuiţi banii extraşi este totuşi, s-o recunoaştem, o întrebare interesantă...

Dar ei, angajaţii cazaţi la hotel peste weekend, nu doar se uită cum alţii scot bani din bancomat ci de multe ori este nevoie să scoată ei înşişi. Căci altfel de unde bani ca le dea mâna să se aşeze, pe înserat, la o masă de la restaurant, sau să se urce pe taburetul cu picioare înalte din bar, pentru a cere — şi a bea apoi —, cu falca rezemată în palmă, o bere sau un păhărel de tărie?

Soarele care asfinţeşte se reflectă, roşiatic, în şinele de tramvai şi, arămiu, în ferestrele birourilor de pe partea cealaltă a străzii. Iată şi tramvaiul apropiindu-se c-un fâşâit silenţios în timp ce ia curba şi dispare printre clădirile înalte.

Şi dacă tot a rămas în oraşul străin şi, în cele două zile şi jumătate de weekend, firma rămâne închisă, hai să coborâm în stradă. Nu înainte însă de a face o haltă în holul de la parter, unde iată că şi astăzi, la sfârşit de săptămână, oamenii vin să se cazeze. În timp ce alţii părăsesc hotelul. Check-in, check-out... Au ei, angajaţii rămaşi peste weekend, vreo grabă să iasă în stradă? Nu, niciuna. A! ba nu, au o treabă: să scoată bani de la bancomat. Dar, în acest hotel, sau în oricare altul, ar putea să zăbovească ore întregi, fără nicio obligaţie faţă de cineva, în holul cufundat în penumbră, aşezaţi confortabil într-un fotoliu cu vedere spre masa recepţiei, urmărindu-i cu privirea pe ceilalţi clienţi. Familiari cu recepţionerii, sau distanţi, sau distraţi, se lasă în coate peste tăblie, zâmbesc, completează fişa de cazare, semnează, schimbă câteva cuvinte cu cei de la recepţie, capătă cheia de la cameră, apoi se apleacă să-şi ia bagajul, se îndreaptă către ascensor — şi dispar. E clar, cei ce vin să se cazeze la sfârşit de săptămână sunt altfel. Ai putea pune pariu că nu vor zăbovi prea mult sus în camera repartizată. Într-o oră sau cel mult două, persoane cu aere de artişti, rezidente în oraş, vor sosi la hotel să-i preia şi să le ofere, pe durata serii, conform unei înţelegeri anterioare, un program distractiv. La cabaret? La cazino? Undeva în zona aia...

Alene, ei se ridică în cele din urmă din fotoliu şi ies în stradă, cu o oboseală plăcută în picioare. A fost totuşi o zi lucrătoare, chiar dacă ceva mai scurtă.

Încă un tramvai trece în viteză, fâşâind silenţios pe şine, cu luminile din interior deja aprinse şi doar câţiva pasageri, localnici cărora oraşul le e ultra-familiar, şezând pe scaune, fiecare cu gândurile lui. Şi te întrebi dacă n-a fost ultimul tramvai. Ultimul pe ziua de azi? Ultimul din acest weekend? Sau ultimul tramvai din civilizaţia modernă?

Iată, văzut de jos, bancomatul contemplat mai înainte de sus de la fereastră, acum în umbra vineţie a înserării cu efluvii de răcoare... Apoi un alt bancomat, ceva mai încolo, la intrarea unei alte bănci. Fel de fel de oameni, ocupaţi şi activi, trebuie că au trecut pragul acelei bănci cât a fost ziua de lungă. Şi totuşi niciodată nu sunt deschise, băncile astea, destul de multe ore pe zi, pentru a-i mulţumi pe toţi clienţii. Mereu se găseşte câte unul care întârzie — câte o doamnă dezorientată, cel mai probabil din alt oraş şi ea, contrariată de uşa încuiată a băncii. Nu că femeile ar fi mai dezorientate decât bărbaţii. Dar, trebuie s-o recunoaştem, ele excelează în materie de dezorientare, şi ar fi în zadar ca bărbaţii să-ncerce să le concureze în această materie. Iat-o pe respectiva doamnă cum studiază, cu nelinişte în ochi, orarul lipit pe uşă. Şi, cu toate că acolo scrie foarte clar că ora de închidere este — a fost — 18, ea parcă tot mai speră să-i deschidă cineva. Sau, dacă nu să-i deschidă, măcar s-o lămurească cineva ce-i cu orarul ăsta: e chiar ora 18? E ultimul lor cuvânt şi nimic nu se mai poate face? Nicio derogare, nimic? Şi atunci, dacă banca e închisă până luni dimineaţă, oare ar putea ea să-şi plătească rata cu ajutorul bancomatului, folosindu-se de card? Doamna e în stare să bage mâna în poşetă şi să arate oricui (de fapt nu oricui ci oricărei persoane care i se pare de încredere) ce fel de card foloseşte şi să se intereseze dacă interlocutorul ei întâmplător crede că acel card e bun pentru plata ratelor. Fiindcă termenul ei de plată a ratei este astăzi, vineri, la miezul nopţii. Şi dacă n-o plăteşte astăzi, va fi nevoită să suporte majorări... Dar sunt atâtea feluri de carduri pe lumea asta că nu e nimeni capabil să se priceapă la toate...

Deasupra bancomatului, la etajele superioare, nimeni nu s-a ivit la vreuna din ferestre. Nimeni nu-i curios să vadă ce se-ntâmplă jos în stradă. Şi, între noi fie vorba, chiar nu se întâmplă mai nimic. Faptul că nu se găseşte nimeni s-o ajute pe doamna încă tânără (într-un fel) a cărei scadenţă de plată a ratei expiră la miezul nopţii nu-i un eveniment observabil de la distanţă.

Fumul răcoros al înserării se întinde leneş de-a lungul străzii.

Ei se întreabă, poate, la ce folosesc atâtea bancomate. Dar pe de altă parte trebuie să admită că într-un oraş atât de mare oamenii, activi sau nu, au foarte multe plăţi de făcut şi mai ales, acum, la sfârşit de săptămână, au foarte mulţi bani de extras. Şi apoi de cheltuit, fireşte. Fiindcă acolo unde pleacă în weekend, la ţară sau la pensiunile montane, bancomate sunt puţine şi bine-ar fi, poate, să nu fie chiar deloc, decât să-i tenteze să cheltuiască pe fel de fel de nimicuri. Şi, judecând după cât de mult s-a golit oraşul, e clar că lumea a şi plecat. Ceea ce nu înseamnă totuşi că nu sunt şi în acest oraş, la fel ca peste tot, localnici care preferă să nu se despartă nici la sfârşit de săptămână de locuinţa lor dragă. Nici nu ştiu ei, localnicii, câtă... nu, hai să nu-i spunem invidie: câtă melancolie stârnesc, cu locuinţele lor dichisite, în sufletul angajaţilor rămaşi peste weekend la hotel, ieşiţi să bată străzile pe înserat, la întâmplare, nu numai fără nicio hartă a oraşului în buzunar, dar şi fără nicio hartă în minte. Nu că n-ar avea şi ei locuinţe ca lumea în oraşele de reşedinţă, undeva departe. Dar una e o locuinţă — a ta — pe care s-o cunoşti până la cele mai mici amănunte, şi alta e să încerci să-ţi imaeginezi cum arată o locuinţă aici, într-un oraş străin, făcând efortul de a o reconstitui în minte după un colţ întrezărit, de pe stradă, pe fereastra luminată — un colţ de perete, un colţ de tavan, o muchie de perete. Invidios (sau melancolic), eşti înclinat să vezi peste tot îndestulare, mărci necunoscute de produse (dar fără nicio îndoială de calitate superioară) în casă, curăţenie, şi armonie în familie. Rude comunicative şi exuberante, care n-ar strica în ruptul capului periodicitatea vizitelor, pe care, la sfârşit de săptămână le auzi cu bucurie sunând la uşă şi te grăbeşti să le ieşi în întâmpinare în holul de la intrare. Case solide, pe care nu le ameninţă incendiile sau cutremurele, cu asigurarea plătită la zi. Capi de familie cu slujbe sigure pe la numeroasele bănci din oraş, care dimineaţa îşi pun o cămaşă albă, iar seara o aruncă la coşul cu rufe murdare, după o singură zi, fără să se uite la guler şi fără să-i miroasă subsuorile. Asta da, viaţă.

Şi nici chiar aici, ajunşi atât de departe, ei nu regretă că au preferat să rămână peste sfârşitul de săptămână la hotel, departe de casa şi de familia lor — cine o are. În fond, a fost ca o lecţie învăţată (după multă vreme scursă de la despărţirea de şcoală): ferestrele luminate de la locuinţele localnicilor, ferestrele întunecate de la clădirile masive de birouri, neoclasicismul predominant al oraşului; tramvaiele luminate care se retrag; holurile hotelurilor, cu lumea atât de diferită a clienţilor de weekend. Şi mai ales bancomatele, unde poţi plăti rata scadentă la miezul nopţii. Sau nu?

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Post jucundam juventutem*

Ei au deja, cu toţii, în spate, o viaţă întreagă, am putea spune. Sau aproape. Uneori curiozitatea îi împinge să refacă drumul, mental desigur, ca să încerce să-şi facă o idee de cum a fost posibil să ajungă — atât de repede! — acolo unde au ajuns. Fiindcă în urmă cu un număr de ani — şi, dacă stai să te gândeşti, nici măcar un număr exagerat de mare — aşa ceva părea imposibil. Sau, mai exact, părea posibil doar ca o abstracţiune. Iată însă că s-a întâmplat totuşi, real. Al naibii de real. Aşa că ajungi la un moment dat să ai în faţă un tablou straniu: pe o faţă ridată, uzată de vârstă, iată, în oglindă, o pereche de ochi cunoscuţi, şi iată şi o privire cunoscută. A ta. O privire tânără. Şi te întrebi: cum de s-a păstrat aşa? Cum de s-a păstrat numai ea, şi tot restul s-a degradat până la dezastru? Şi dacă e-adevărat că ochii sunt oglinda sufletului — iar ei s-au păstrat tineri — atunci cum de sufletul a rămas tânăr?...

Te uiţi în oglindă şi îţi spui: dar dacă tot am ajuns aici, adică la dezastru, ce-ar fi să-mi las şi barbă? O barbă stufoasă, şi, dacă o să fie albă ca neaua, cu-atât mai bine. Ţi-o laşi să crească şi se cheamă că te-ai acomodat cu vârsta, de nu cumva chiar ai exagerat un pic în accentuarea vârstei. Te-ai îmbătrânit de bună voie, cu alte cuvinte. Te-ai îmbătrânit cu exagerare. Şi asta, de ce, mă rog? Oare ca semn că te-ai resemnat şi nu mai opui rezistenţă timpului? Sau, dimpotrivă, pentru ca, exagerându-ţi niţel, deliberat, semnele vârstei, să te poţi bucura într-ascuns că, iată, ai mai puţini ani în spate decât te-arată chipul. Un fel de păcăleală, cum s-ar zice. Cât poate dura o asemenea păcăleală, asta e mai bine să nu te-ntrebi.

Cu sau fără barbă, în cele din urmă ei se întorc cu toţii la întrebarea: cum s-au petrecut de fapt lucrurile, pas cu pas, începând de la vârsta când, tânăr şi ferice, nu stătea nimeni să-şi piardă vremea cu inutile întrebări despre bătrâneţe? Ei bine, cum a fost?

Probabil că cineva, cândva, poate într-un tramvai, unde oamenii se-ntâmplă să se aştearnă la vorbă (sau se-ntâmpla pe vremuri), sau cine ştie în ce alt loc — un bătrân de rând, cu o figură amar-şugubeaţă şi cu veleităţi de filozof, a spus, într-o discuţie cu o cunoştinţă dar de-ajuns de tare ca să fie auzit de toţi cei din jur, „Cui nu-i place bătrâneţea n-o să aibă parte de ea”. Şi a clătinat din cap, cu aerul că ştie mai multe decât vrea să spună. Nu se ştie sigur ce auditoriu va fi avut în vedere bătrânul filozof de două parale — dacă va fi avut vreunul —, dar se poate presupune că dintre cei tineri aflaţi în jur, unii au reţinut cele auzite, şi vorbele bătrânului le vor fi fost prilej de meditaţie multă vreme din acel moment înainte. Nu-i decât o ipoteză, desigur. Adevărul e că, într-un fel sau altul, ideea de bătrâneţe chiar ar trebui să-şi facă loc de timpuriu în mintea fiecărui tânăr. Şi nu-i vorba neapărat s-ajungă o obsesie. Deşi unii realmente o capătă, simţindu-se tot timpul inconfortabil cu vârsta lor în comparaţie cu vârstele nu cu mult mai tinere. Şi asta spre mâhnirea (inutilă) a sufletului lor. Când, de fapt, mult mai tonic ar fi să se bucure la orice vârstă de faptul că sunt (încă) mai tineri decât cei ce i-au depăşit în... înţelepciune, să zicem. Căci de ce să te grăbeşti să te consideri prea bătrân la vârsta de treizeci şi cinci de ani, de pildă, pentru a avea o idilă cu o liceană de optsprezece? Numai fiindcă ai aproape dublul vârstei ei? Lucrurile ar trebui privite cu mai multă detaşare şi mai în relativitatea lor — ar zice, probabil, un filozof de ocazie de genul celui din tramvai. De ce să nu admiţi că o diferenţă de şaptesprezece ani între bărbat şi femeie e acceptabilă oricând? Cu puţină îngăduinţă, desigur. Dar partea proastă cu un asemenea mod de percepere este că el se dovedeşte a fi păgubos la oricare altă vârstă şi în multe alte privinţe, nu numai în legătură cu prezumtivele partenere de idile, sau, de ce nu, chiar şi în legămintele matrimoniale... De ce să fii invidios de pildă pe un bărbat (mult) mai tânăr — doar pentru că acesta, tânăr fiind, are mai multă căutare în diverse oferte de serviciu? Când şi tu, mai vârstnicul, ai putea găsi, cu puţină sforţare, o slujbă pe măsura vârstei tale. Dacă n-ai pretenţii exagerate. Şi bine-ar fi să nu le ai.

Iată, la un moment dat afli de un fost portar de fotbal, pe nume Dino Zoff, care a apărat naţionala Italiei până de curând. Curând fiind, fireşte, un termen perisabil. Portarul cu cel mai lung timp de joc fără gol primit. Afli cu stupoare — o stupoare, între noi fie zis, reconfortantă — că-i cu numai trei ani mai tânăr decât tine. Trei ani! Păi asta nu poate decât să-ţi dea aripi. Sigur, vârsta aia când ai aflat de Dino Zoff a trecut şi ea între timp. Dar sentimentul că încă nu părăsiseşi — ca potenţă —, în acel moment, „plutonul” sportivilor profesionişti, ei bine acel sentiment se poate trage nădejde că va dăinui. Pentru ca apoi, la un moment dat, să afli de o alergătoare jamaicană, campioană la 100 de metri plat, cu doar douăzeci de ani mai tânără, şi să-ţi spui: În definitiv ai fi putut avea, fără ca asta să fie scandalos, o nevastă nu cu şaptesprezece ci chiar cu douăzeci de ani mai tânără, nu? Asta creând pentru tine o legătură mai de durată cu cei activi şi învingători şi invincibili.

Greu de suportat este, la un moment dat, gândul că, vârstnic fiind, nu te mai poţi bucura — sau, ca să fim optimişti, că nu te poţi bucura plenar — de frumuseţile naturii, de frumuseţile artei, de frumuseţea unei poveşti de dragoste ce se desfăşoară pe un ecran. De ce? Deoarece condiţia bucuriei depline este proiectarea ei în viitor, şansa de a retrăi de un număr indefinit de ori emoţia (artistică) din clipa de faţă, de a revedea în mod repetat priveliştea care acum te încântă. Şansă pe care se pare că n-o mai ai. Dar ţi se dă în schimb şansa să-ţi depăşeşti condiţia şi să admiţi că dacă tu nu vei mai putea revedea priveliştea plină de frumuseţe, alţii o vor putea face de nenumărate ori în viitor: cei tineri. Şi astfel, mai detaşat fiind, fraze în genul „în anul 2025 o treime din populaţia Europei va avea mai mult de 60 de ani” vor înceta să mai fie angoasante.

Ei îşi amintesc că pe la sfârşitul tinereţii, sau, după cum zic unii, la tinereţea a doua, încă îţi mai dădea mâna să spui râzând „Când eram tânăr!” Căci pe-atunci încă mai era o glumă. Cochetai cu bătrâneţea, cum s-ar zice. Dar când un doctor îţi pipăie diferite părţi ale corpului şi, găsind un loc dureros, face presupunerea (optimist!) că „poate v-aţi lovit aici în tinereţe”, asta deja nu mai e glumă. Fiindcă un doctor nu se joacă niciodată cu aprecierea vârstelor. El se pronunţă din punct de vedere medical. Adică judecă dincolo de ironii, glumiţe şi aparenţe. Dar nici într-o asemenea situaţie nu-i încă totul pierdut: doctorii sunt şi ei sortiţi erorii. Şi dacă unul din ei îţi pune un diagnostic greşit, de ce nu s-ar putea înşela şi în privinţa tinereţii tale? Cu alte cuvinte folosind timpul trecut pentru ceva ce este încă prezent? Şi, apropo de doctori, dacă ţi se va întâmpla vreodată să te însănătoşeşti de o boală ceva mai serioasă, să zicem, îţi vei spune, plin de bucurie: ce bine că am reuşit, poate, să mai câştig câţiva ani de viaţă! Dar, atenţie, odată cu asta pretenţiile tale asupra altor ani de viaţă vor fi scăzut, inevitabil.

Ei citesc ziarele şi se indignează când întâlnesc o ştire cum că „Un bătrân de 59 de ani... a făcut şi a dres...” Normal că se indignează! Cum de se grăbesc ziariştii ăştia să-l îmbătrânească pe bietul om la nici şaizeci de ani! De ce n-au scris „Un bărbat de 59 de ani”? Poate că tinerii nici nu-şi dau seama: un bărbat sănătos de 59 de ani e un bărbat în deplinătatea forţelor şi a energiilor sale vitale. Cu totul alta e să găseşti scris, după ceva timp: „Un bătrân de 80 de ani... cutare şi cu cutare.” Ei, atunci, da, atunci ai toate motivele să te simţi solidar cu el. Chiar dacă nu i-ai egalat încă vârsta. Dar de-acum eşti sigur că într-acolo te îndrepţi, în niciun caz înapoi către tinereţe. Şi atunci, simţindu-te solidar cu bătrânul de 80 de ani şi condamnându-i pe tinerii ziarişti care, una-două, îmbătrânesc oamenii cu scrisul lor superficial, e clar că ţi-ai luat adio de la tinereţe.

Dar există oare pe lume vreun rămas-bun definitiv?

Oricăruia din ei poate să-i vină la un moment dat (încă) un gând trist şi straniu: iată, ăsta-i ultimul dulap pe care mi l-am cumpărat. Sau ultima etajeră. Sau ultima draperie. Pentru ca apoi, scuturându-te, să-ţi spui: Stai puţin! Nu se ştie niciodată. Nici nu mai e nevoie să-ţi imaginezi şansele să te muţi într-o casă nouă şi să fii nevoit să-ţi cumperi o mobilă nouă. Laşi împrejurările la voia Cerului, iar tu rămâi în suflet cu posibilitatea pură. Şi nu numai cu posibilitatea pură ci şi cu o legătură de chei de la casa veche. De la o casă veche. O legătură de chei numai bună de pus în vitrină, căci nu se mai potriveşte la niciuna din uşile rămase undeva în trecut. Ca să nu mai spunem că toţi oamenii adulţi care au populat lumea copilăriei tale, prin forţa împrejurărilor au devenit cu toţii umbre.

Dar ce-ai zice de un moment al sfidării? Ce-ar fi, dacă tot n-avem de ales, să devenim un bătrân „onorabil”, forţos până la capăt, bătrân şi ferice, activ şi creator, cutezător la apropierea „momentului decisiv”? Şi ce dacă pe ultima ta carte de identitate scrie că termenul ei de valabilitate este de cinzeci de ani peste vârsta ta de-acuma! Dacă nu vei putea atinge niciodată acea vârstă, în schimb îţi vei mai putea schimba încă o dată adresa. Ceea ce va aduce cu sine o nouă carte de identitate. Şi alţi cinzeci de ani câştigaţi! Sau tipul însuşi de carte de identitate se va putea schimba între timp. Ceea ce îţi va da prilejul să capeţi — iarăşi — una nouă. Posibilităţile de reînnoire sunt practic nelimitate.

Nu mai vorbim de cărţile rămase necitite. Pe ei nimeni nu-i va putea învinui de lăcomia lecturii. Ce importanţă are că, dacă aduni laolaltă numărul de cărţi încă necitite, pe care le vezi zilnic pe rafturile etajerelor din casă, şi mai ales dacă aduni — dacă ai curiozitatea să aduni — numărul de pagini necitite, o socoteală simplă îţi va arăta că niciodată până la sfârşitul vieţii nu vei avea răgazul să citeşti atâtea pagini?... O socoteală simplă? Din fericire nicio socoteală nu-i nici simplă, nici definitivă. Şi apoi, trebuie să mai ai în vedere un lucru: o carte cumpărată (şi rămasă necitită) e asemenea unui pom pe care l-ai sădit la o vârstă înaintată şi e limpede că nu te vei putea bucura de roadele lui: se vor bucura în schimb cei ce vin după tine, nu-i aşa?

Ei asistă la viaţa publică şi îi văd nu numai pe sportivii din trecutul nu prea îndepărtat, cu care deja s-au comparat, dar şi pe oamenii publici din prezent, actori, politicieni, scriitori — îi văd înaintând în vârstă şi se gândesc cu nostalgie că pe cei mai tineri dintre ei nu vor mai apuca să-i vadă îmbătrânind. Deşi surprize sunt oricând posibile. De-ajuns să-ţi aminteşti de acel politician în vârstă, şef de partid, care, într-un interviu, a spus, textual: „La următoarele alegeri, probabil eu nu voi mai vota aici, ci în altă parte”! Dar iată că peste patru ani, trecut bine de optzeci de ani, a binevoit să voteze tot aici. După care, peste alţi patru ani, încă nu renunţase la vot!... Aşa că, iată, viaţa e oricând dispusă să infirme propriile previziuni sumbre. Mai mult decât atât, unii nu se sfiesc să afirme publică că „Bătrâneţea îşi are frumuseţea ei”! Şi îţi zici, iluminat: Te pomeneşti că are! Poate nu-i adevărat că în viaţa unui bătrân nu se mai petrec miracole. Poate nu-i adevărat că o călătorie cu trenul este un miracol doar în viaţa unui copil, în timp ce pentru bătrân contează doar confortul, punctualitatea şi igiena. Trebuie să înveţi să accepţi gândul că viaţa continuă chiar şi după ce tu nu vei mai fi. Bine că, privindu-te în oglindă, încă nu-ţi vine să spui că te-ai săturat de propria-ţi mutră. Chiar dacă vine la un moment dat o primăvară despre care ai fi tentat să spui: Iată, a venit amintirea unei primăveri.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Despre spiritul critic

Am primit de la revista Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a participa la o anchetă cu o singură întrebare, sub semnătura lui Aurel Pantea:

1. Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile Dumneavoastră?

Răspunsul pe care l-am dat este următorul.

Înaintea spiritului critic a fost curiozitatea...

...Apoi curiozitatea a dispărut

Ultima mea carte (de povestiri) a fost publicată de editura Paralela 45, în 2005, pe cheltuiala mea. Până azi nu a apărut despre ea nicio cronică literară şi nici nu a fost semnalată în vreo publicaţie culturală. S-ar putea spune: No news, good news. Dar...

Lamento vs. non-lamento

Dacă m-aş lamenta invocând lipsa curiozităţii din partea criticii literare pentru scrierile mele, ar însemna că sunt complexat sau frustrat. Frustrat probabil că mă simt uneori, dar complexat refuz să admit că sunt. Drept dovadă, vieţuiesc cu bucuria scrisului în suflet. Dacă m-aş lamenta (toată-ziua-bună-ziua), ar însemna să pun la îndoială talentul meu literar. Ceea ce ar fi contraproductiv. Ca să am dreptul să mă lamentez, ar însemna de asemenea ca eu să manifest — simetric — curiozitate cel puţin în privinţa „produselor” bine cotate de pe piaţa literelor româneşti. Ceea ce iarăşi nu este cazul. Dacă m-aş lamenta, ar însemna totodată să profit de invitaţia dumneavoastră, dragă domnule Pantea, pentru a-mi face publicitatea pe care n-o am. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna să mă suspectez că ţintesc acelaşi lucru. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna să admit că statutul actual — al meu şi al multora din confraţii mei — este unul normal. Ceea ce nu este cazul. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna că nu mă interesează părerea cititorilor şi a criticilor despre ceea ce scriu. Ceea ce este fals: mă interesează. Aşa că vedeţi şi dumneavoastră, dragă domnule Pantea, în ce situaţie imposibilă m-aţi pus cu binevoitoarea şi prieteneasca dumneavoastră invitaţie.

Stofe*

Pe masa lungă din capul mai întunecat al sălii de festivităţi stăteau înşirate pachetele care urmau să fie dăruite copiilor salariaţilor. Toate semănau între ele: suluri de pânză, suluri de stofă, la vedere. Dacă n-ar fi fost banderolele roşii cu care erau legate, ar fi fost ca pe tejgheaua din magazin. Cineva din apropiere a pronunţat cu o şoaptă conspirativă cuvântul cupoane, şi Puiu a înţeles că era vorba de pachetele de pe masă. N-a înţeles însă dacă acel cuvânt era de bine sau de rău. Plin de curiozitate, s-a aplecat un pic în faţă şi, dincolo de tatăl său şi chiar dincolo de mama sa, a văzut două doamne cu feţele întocmai precum le erau vocile: conspirative, de cunoscătoare. Discutau în şoaptă. Puiu nu le cunoştea — probabil că nu erau colege de-ale tatălui său. Dar în sală se aflau, şi şedeau unul ici, altul colo — doar să vrei să-i vezi —, destui alţi oameni pe care îi cunoştea din vizitele pe care i le făcea destul de des tatălui său la magazin. Pe domnul Moga, vânzător încă de pe vremuri, l-a zărit undeva în stânga sălii, iar pe domnul Brumă, şi el vânzător cu experienţă, cum erau mai toţi — l-a văzut în dreapta, aproape de peretele fără ferestre. Şi mai era un bărbat ceva mai tânăr, dar nu foarte, slăbănog, care îi arătase cum se măsoară stofele folosindu-te de un semn făcut pe muchia tejghelei — numele i-l uitase însă.

Într-un capăt al mesei, cel dinspre fereastră, era aşezat pomul de iarnă, auster, rar şi chiar cam trist, înalt până în tavan, în vârf cu o stea în cinci colţuri, roşie, bordată cu auriu. În loc de globuri avea atârnate de crengi destul de multe cutii de carton, în formă de cuburi, legate şi ele cu funde roşii. Fundele erau aidoma banderolelor cu care erau legate pachetele înşirate pe masă. Crengile se lăsau foarte puţin sub greutatea acelor cutii, de unde Puiu a dedus că, deşi se vedea că au capac, erau totuşi goale... Până la urmă cupoane, cuvântul acela, trebuie să fi fost ceva de rău. Se aplecă pe spate şi ceea ce văzu fu şirul de spinări încovoiate ale celor care şedeau incomod pe banca lungă, fără spetează. Lumina palidă venită de afară le scotea în evidenţă curbura spinărilor. Cu toţii ascultau în tăcere discursul domnului înalt de la masa cu daruri, pe care Puiu nu-l cunoştea — poate că era directorul sau contabilul-şef sau cine ştie ce alt funcţionar cu funcţie mare. De la şirul de spinări privirea îi fugi afară pe fereastra dinspre stradă, unde iarna venise şi înconjurase cu un abur de gheaţă copacii desfrunziţi şi frontispiciul de deasupra intrării în biserica Sfânta Treime. Ochiul lui Dumnezeu, într-un triunghi albastru-deschis, răspândea pe acel frontispiciu raze aurii în toate direcţiile. În ciuda lor ziua rămânea geroasă şi mohorâtă. Din tonul vorbitorului puteai să-ţi dai seama că discursul său se apropia de sfârşit şi că în curând avea să înceapă împărţirea darurilor.

Tatăl său îl privi cu un zâmbet încurajator, cam forţat dar plin de bunăvoinţă, ca de obicei. Zâmbetul său mima nerăbdarea, îndemnându-l să-şi îndrepte atenţia către miezul serbării. Dar serbarea era difuză, miezul acela nu-l găseai nicăieri.

Copiii salariaţilor începură să fie invitaţi să vină să-şi ia cadourile din mâna organizatorului. Dar înainte de asta trebuiau să răspundă la câteva întrebări — despre şcoală şi despre familie — sau să stea în picioare în faţa mesei şi să fie martori la glumele pe care le făcea domnul care ţinuse discursul serbării de Anul Nou. Puiu l-a auzind vorbind de ajutorul pe care copiii îl puteau da părinţilor oferindu-le materialele primite cadou, pentru a-şi face haine, câte un costum sau câte un taior, mă rog, după preferinţa fiecăruia... Dar numai dacă au fost cuminţi! glumea domnul cel înalt. Se auzeau în sală râsete răzleţe, un fel de mârâieli vesele, de complezenţă, după care domnul cel înalt de la masa cu daruri striga alt nume, un alt copil se apropia de masă cu ochi strălucitori, organizatorul făcea încă o glumă, sala mârâia din nou cu veselie reţinută. Şi tot aşa. Până când Puiu s-au auzit şi el strigat. A ieşit în faţa întregii săli, bănuind că aspectul său şi întregul său fel de a fi erau prea grave pentru un copil de vârsta sa, ceea ce s-a adeverit, fiindcă nimeni din sală n-a râs şi n-a scos o vorbă, iar domnul de la masa cu daruri n-a găsit de cuviinţă să facă nicio glumă cu el, limitându-se să-l întrebe cum îl cheamă. Şi asta a fost tot.

Gata, serbarea se terminase şi toată lumea se ridicase să părăsească sala. Dar era acolo în fundul sălii o uşă căreia nimeni nu-i dădea nicio atenţie, şi nici el nu îşi amintea de uşa aceea şi nici dacă până atunci fusese sau nu închisă, acolo în colţul dinspre stradă al sălii de festivităţi. Acum era întredeschisă. Participanţii la serbare se perindau prin faţa ei, ieşind, şi nimeni nu-i dădea nicio atenţie. Cu toţii se îndreptau încet, fără să se poticnească unul de altul, sporovăind molcom, către uşa deschisă spre gerul de-afară. Se întrevedea printre nenumăratele picioare în mişcare înceată o porţiune din gheţuşul de pe trotuar, pe care lumina lăptoasă a zilei nu reuşise să-l dezgheţe. Gerul se strecura înăuntru pe deasupra pardoselii de ciment dar uşa aceea întredeschisă nu stătea în calea curentului rece. Gerul o ocolea şi se îndrepta cotind către picioarele mesei de lângă brad, pe care nu mai rămăsese niciun cadou. Iar în pragul acelei uşi întredeschise stătea o femeie — acum o vedea pentru prima oară — care semăna puţin cu doamna Viziru când le recita la orele de română, stând la catedră, poezii de Eminescu. Adică vibrând toată, plină de bucurie şi în acelaşi timp de melancolie. Puiu se oprise fără voia lui şi îşi îndreptase privirea spre semiîntunericul din acea încăpere.

— Vrei să vezi ce-i înăuntru? l-a îmbiat doamna din pragul uşii, surâzătoare şi plină de bunăvoinţă. Hai, vino să vezi, a spus. Şi a făcut un pas lateral făcându-i loc să intre. — Cum te cheamă? l-a întrebat în timp ce el păşea pragul.

— Puiu, a răspuns el, privind cu curiozitate în interiorul încăperii.

— Puiu? a spus doamna care semăna cu profesoara de română, având aerul că primise exact răspunsul la care se aştepta. Foarte bine, nu-i nevoie să-mi spui mai mult.

A întins mâna către întrerupătorul de lângă tocul uşii şi s-a aprins o lumină slabă. Întunericul s-a retras din mijlocul încăperii. De-a lungul pereţilor se înălţau etajere de lemn, pe care zăceau în umbră suluri de stofă de culori diferite, dar toate culori închise.

— Ia spune, ce vrei să vezi aici? a continuat doamna cea prietenoasă. Stofele? Ai mai văzut vreodată atât de multe la un loc?

— Am văzut la tata în magazin. Dar...

— Nu erau atât de multe, nu? l-a ajutat ea.

Puiu a scuturat din cap ca să-i facă plăcere dar şi pentru că într-adevăr nu erau atât de multe în magazinul unde vindea tatăl său.

— Hai, vino să-ţi arăt, a spus doamna. Şi a făcut doi paşi către mijlocul încăperii, mai aproape de lumină. Vezi ce sală mare? Nu te aşteptai, nu? Puiu a clătinat din cap. Nu cred că te interesează ce fel de materiale sunt, a presupus ea. Doar culorile, nu-i aşa?... Ia uite, aici avem o stofă roşie, groasă, de iarnă, numai bună de-un mantou pentru o doamnă elegantă. Ce zici? Mama ta e elegantă? Puiu a ridicat din umeri neştiind ce să-i răspundă. După cum eşti tu îmbrăcat, cred că e o femeie cu gust. Nu trebuie să ai prea mulţi bani ca să te îmbraci cu gust. Doamna a aşteptat de la el o părere preţ de vreo două secunde, privindu-l întrebător. Şi, cum el nu şi-a spus părerea, a continuat arătând către un sul: — Sau, asta. Ia uite. Ce zici? O stofă maro cu dunguliţe, pentru un costum bărbătesc la două rânduri. Ştii ce-i aia un costum la două rânduri? Nu ştii? Nu contează. E un costum elegant, pentru ocazii.

Trecură împreună pe sub lumina chioară din mijlocul încăperii şi doamna nu-l slăbea din ochi, iar când arăta spre rafturile cu materiale pentru mantouri şi pentru costume şi pentru taioare, aproape că nu se uita către ceea ce arăta. Părea că ştie pe dinafară locul fiecăruia.

— Tu vrei să-ţi faci un costum? l-a iscodit ea cu interes.

— Ce sunt alea cupoane? a întrebat Puiu.

Doamna a făcut ochii mari, surprinsă şi totodată amuzată. Ba chiar a chicotit veselă. Adică se putea presupune că a fost plăcut surprinsă.

— Cupoane?! Şi a râs ea fără reţinere. Imediat apoi a schimbat complet tonul şi a spus: — Te rog să mă ierţi. Tatăl tău nu vorbeşte niciodată acasă despre ce vinde la magazin? Nici despre ce-i rămâne? Cuponul este o bucată de material dintr-un val... adică dintr-un sul — i-a explicat ea cu răbdare —, care rămâne după ce îl vinzi aproape pe tot, iar din bucata aia rămasă nu prea mai poţi să vinzi o altă parte din ea, fiindcă şi-aşa e prea mică. Adică dacă ai vinde o parte, bucata rămasă ar fi atât de scurtă că n-ar mai cumpăra-o nimeni. Înţelegi? Ei bine, aia se cheamă cupon. Bine. Cu asta e lămurit, da?

Puiu încuviinţă din cap.

— Ca să revenim, a reluat ea, tu ai vrea să-ţi faci un costum? Nu? De ce nu? Nici cu pantaloni scurţi, ca pentru copii? Să ştii că se poartă. Sau cel puţin se purta pe vremuri, când lumea era mai elegantă şi avea mai mult bun-gust.

Doamna s-a oprit şi l-a întrebat:

— Mai vrei să vezi materiale?

Puiu a negat, uşor neliniştit şi uşor iritat.

— Când ai să fii mare ai să doreşti să-ţi faci şi tu un costum, sunt sigură, a spus doamna.

Puiu a ieşit din încăperea cu suluri de stofă şi s-a trezit din nou în sala de festivităţi. Numai că sala era acum goală, cu şirurile de bănci şi de scaune desperecheate, în neorânduială. Adică ridicându-se în picioare le lăsaseră deplasate de la locurile lor. Iar de el uitaseră şi închiseseră uşa cu geam care dădea în stradă.

A deschis acea uşă dar ceva l-a făcut să zăbovească câteva clipe în cadrul uşii. S-a întors în prag şi a privit încă o dată sala, cu numai câteva minute înainte plină. Dinăuntru se simţea venind căldura stătută a orelor de serbare, un damf de necurăţenie şi de parfumuri străine, toate deja amintire, poate, cândva, după un timp lung, plăcută.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri în pregătire Stofe