Pasta de dinţi Chlorodont

   Undeva sus, pe zidul lateral al unei clădiri care se ridica mai sus de acoperişul clădirii alăturate, la fel de vechi, pe strada Lipscani, rămăsese o reclamă din Bucureştiul interbelic: Pasta de dinţi CHLORODONT.
   Zidul cu reclama poate că era al Sălii Ansamblului de Cântece şi Dansuri al CCS, actualul Teatru de pe Lipscani — nu sunt sigur. Regimul comunist făcuse tot posibilul să şteargă toate urmele lumii vechi, să ne taie orice legătură cu ea — orice legătură afectivă, fireşte, la acestea mă refer; căci legăturile palpabile, directe, fuseseră de mult şi brutal înlăturate. Nu se ştie cum însă, uite că reclama aceea le scăpase. Poate că locul unde era pictată, pe zid, li se păruse greu accesibil; poate că reclama în sine fusese considerată inofensivă, astfel că nu merita, în ochii lor, osteneala să fie ştearsă; sau poate că fusese din partea lor o simplă neglijenţă.
   Inofensivă?... Prea decolorată de ploile şi ninsorile anilor şi prea sus spre a fi luată în seamă de puzderia de trecători de pe strada Lipscani, poate că părea în ochii multora într-adevăr inofensivă. Pentru mine însă, când treceam prin locul acela, către la sfârşitul anilor ’50, în studenţie, era un semn vibrant, intens colorat, al unei lumi dispărute...

PASTA DE DINŢI CHLORODONT

Era un semnal venit de la o lume normală, în care oamenii avuseseră şansa să trăiseră în îndestulare, să poată alege după pofta inimii între nenumăratele atracţii mărunte ale vieţii cotidiene, şi nimic nu era acolo, în mod obligatoriu, „măreţ”; o lume în care nimeni nu-i obligase pe oameni să spună altfel decât ce vedeau şi simţeau; iar dacă o făceau totuşi, era păcatul lor. Fusese o lume în care şi eu fusesem parte, dar o parte prea necoaptă pentru a reţine în memoria ei altceva decât parfumul indistinct şi totuşi pregnant al unui Eldorado de care nu apucasem să mă bucur.
   Mă gândesc azi că în momentul acela când treceam fără nicio treabă pe strada Lipscani şi reclama cu pasta de dinţi Chlorodont mi se ivea înaintea ochilor, sus pe zidul învechit, abia dacă trecuseră zece ani şi-un pic de când lumea liberă se preschimbase într-un vis aproape uitat; credeam eu, pentru totdeauna. Adăugând şi cei cinci ani de orori ale războiului, ar fi însumat cel mult cinsprezece — şi nostalgia mă răscolea.
   Azi mi se întâmplă să trec prin dreptul unui magazin oarecare, pe frontonul căruia au rămas imprimate, mai puţin decolorate decât restul zidului, pe un fond cenuşiu, literele unei firme vechi: Mercerie şi Parfumerie. Au trecut nu cinsprezece ani ci mai bine de un sfert de secol de când lumea pe care o evocă acele litere a încetat să existe. Şi în suflet nu aflu pic de nostalgie.

Notaţii literare (XVI)

Oul sau găina?
   Zice Jules Renard (Jurnal, ed. Univers, 1979, p. 58): „O idee nu înseamnă nimic! Dacă n-ar fi fraza, m-aş duce să mă culc.” Perfect adevărat. Dar dacă n-ar fi decât fraza, fără nicio idee, nu numai că m-aş duce să mă culc, dar cred că aş sforăi de-a binelea.

Din nou despre „adevărul” lui Hemingway
   Poate că Hemingway n-a avut în vedere doar autonomia personajului atunci când a îndemnat scriitorul să pună pe hârtie cea mai adevărată propoziţie din câte cunoaşte („Write the truest sentence that you know”). Poate că s-a referit la faptul că o imagine literară care îi vine scriitorului în minte e păcat să fie sluţită prin adăugiri, altele decât trăsăturile definitorii ale acelei imagini, aşa cum i s-a născut în minte. Dacă îmi amintesc bine, sfatul lui Hemingway a fost, la vremea respectivă, nu numai pus la îndoială ci şi ironizat. Cum adică să scrii tot ce ştii mai adevărat? Unii poate preferă să elaboreze imaginea primă şi prin asta nu ies neapărat din atmosferă ci dimpotrivă, găsesc prin elaborare o priză mai bună la receptor. Pentru stilul lui esenţializat însă, sfatul mi se pare cât se poate de potrivit. Şi cu siguranţă nu le strică nici altora să mediteze asupra „adevărului” fiecăruia dintre detaliile textului lor.

Ce nu-i place criticului literar
   „Cartea bună e cea care îmi place. Descurcaţi-vă!”, declară ritos Jules Renard [Jurnal, ed. Univers, 1979, p. 291]. (Parcă-l aud pe Nicolae Manolescu...) Fie-mi permis să nu fiu de acord. Un critic adevărat este acela care-i capabil să aprecieze şi ceea ce nu-i place. Îl citez încă o dată pe Mircea Martin, căci mi se pare foarte important, mai ales pentru criticul literar român, care anevoie se deconectează de partizanat (politic, ideologic etc.) şi de găştile sale dragi: „Cred că un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.”

Cuvânt cheie
   De fiecare dată când sunt în impas cu o scriere, un cuvânt cheie mă salvează. De multe ori cuvântul cheie vine dintr-o lectură. Alteori din simpla întrerupere a scrisului.

Cuvinte lipsă
   William Golding, cel ce a avut ambiţia să îşi refacă mintal întemeierea lumii, societăţi umane primordiale şi naşterea credinţelor religioase, spune, la un moment dat, în Moştenitorii [2015, ed. Litera, p. 39]: „Ha [numele unui personaj masculin] (...) se duse mai jos pe terasă şi făcu apă.” Cuvintele nu erau încă inventate; se pare că încă nu exista un cuvânt pentru urină. În treacăt fie zis, cândva îmi propusesem să scriu o scurtă povestire intitulată generic „Gândurile unui cal”. Am abandonat-o, conştient fiind că un cal are cam puţine mijloace să se exprime verbal! Îi lipsesc cuvintele... „Primitivii” lui Golding prefigurează nu doar cuvintele de strictă necesitate ci şi poezia atunci când un alt personaj observă că: „Soarele o să bea ceaţa”! Altminteri, dialogurile, în concordanţă cu circumstanţele lumilor sale primordiale, au simplitatea dialogurilor de abecedar.

Din nou despre timp literar
   Ceea ce nu mă poate face Hermann Hesse să percep în Jocul cu mărgele de sticlă este trecerea timpului. Joseph Knecht este elev la Eschholz, apoi se dedică studiului jocului cu mărgele de sticlă la Waldzell, în Castalia, apoi devine magister ludi, ajungând astfel la capătul vieţii — i.e. o viaţă întreagă —, dar toată această succesiune de momente şi intervale rămâne la stadiul de enunţ al autorului. Ca cititor, nu mi se dă nicio şansă să trăiesc timpul. Există scriitori care sunt capabili să sugereze în chip convingător durata unei vieţi întregi într-o pagină sau două. Hesse nu o poate face nici în sute de pagini. De unde această impresie? Nu pot decât să presupun. Dialogurile, deşi rare în roman, sunt atât de lungi, de meşteşugite, de preţioase, de „complete” aş zice, indiferent de vârsta personajelor, de starea sufletească (şi fizică!), încât creează impresia că acestea au la dispoziţie tot timpul din lume. Şi eu, cititorul, odată cu ele. Chiar şi admiţând că dialogurile „reale” ar fi fost atât de stufoase, adevărul este că în urma fluxului timpului, pe plaja memoriei nu mai rămân (sau nu ar trebui să rămână) decât puţine cuvinte, şi anume cele care trimit la esenţe.

Realitate artistică
   O cugetare de actualitate oricând, chiar dacă vine de la Oscar Wilde: „Niciun mare artist nu vede lucrurile aşa cum sunt în realitate; dacă ar face-o, n-ar mai fi artist.”

Maioneză „tăiată”
   Să-mi fie iertat, dar piesele lui Matei Vişniec, cele cu titluri interminabile, le văd ca pe o maioneză tăiată. Când maioneza începe să se taie, gospodina intră în panică şi se repede s-o dreagă adăugând ba sifon, ba câteva picături de lămâie, ba muştar şi câte şi mai câte. Nu ştiu dacă Matei Vişniec intră în panică atunci când vede că o piesă începe să i „se taie” în timp ce o scrie, dar parcă îl văd repezindu-se la rândul său cu remedii felurile: adaugă ba un personaj, ba o replică, ba un ţipăt, ba ceva recuzită. Partea proastă este că până la urmă piesele îi rămân tot „tăiate”.