„Ideal ar fi s-o citiţi în tot atât timp în cât am scris-o eu, adică în cinci ani de zile. Dar nici asta nu pot să vă cer.”
Mircea Cărtărescu
„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.”
Gabriel Liiceanu
„La Judecata de Apoi unul va veni și va spune «Doamne, am scris Război și pace». Altul va spune «Doamne, am scris Muntele vrăjit, în care lumea se sprijină pe sacrificarea unui copil». Altul va zice «Doamne, am scris peste optzeci de romane și volume de povestiri». Altul va spune «Doamne, eu am primit un mare premiu internațional». Altul va spune «Am scris Finnegan’s Wake, anume pentru Tine, căci nimeni altcineva nu-l poate citi». Iar altul: «Doamne, iată Veacul de singurătate. Nu s-a scris nimic mai bun vreodată.» Vor veni șiruri-șiruri, fiecare cu teancurile lui de cărți în brațe, cu cifre de vânzare și citate din critici și decupaje din presă, asemenea ctitorilor desenați în naosul bisericilor, cu edificiile lor miniaturale pe palme. Toți vor fi conturați de curcubeie și energii, fețele tuturor vor lumina asemenea sorilor. Iar Domnul le va spune: „Da, le-am citit, firește, pe toate, chiar înainte ca voi să le fi scris. Ați adus oamenilor ceasuri de desfătare, i-ați îndemnat la meditație și reverie. Ați desenat în trompe l’oeil cele mai uimitoare, cele mai baroce, cele mai ornamentate, cele mai masive porți pe zidul interior al frunții, pe osul ei neted și gălbui. Dar care dintre aceste porți s-a deschis cu adevărat? Prin care dintre ele s-a ridicat pleoapa frunții de pe ochiul creierului? Prin care dintre ele creierul a început cu adevărat să vadă?» Mai la o parte vor sta, umili în zdrențele lor, Kafka și Președintele Schreber, Isidore Ducasse și Swift și Sabato.”Dar tu, tinere imberb, tu care te afli în fața Mea, tu cum te numești?
Numaidecât consilierul artistic personal fâlfâi din aripi înălțându-se către urechea Domnului Atotputernic, și-i șopti... Dar mai înainte de asta o pană se desprinse din aripa sa — poate stângă, poate dreaptă — și pluti prin văzduhul azuriu, căci difuzia moleculară a văzduhului făcea aerul să pară azuriu sub raza soarelui pe care tot El, în mărinimia lui, îl zămislise. Și pana lunecă, gingaș, cu capătul ei pufos, căci celălalt capăt, ascuțit într-o oarecare măsură, folosea la scris (dacă se pricepea), după ce în prealabil era retezat cu un cuțit bine ascuțit, pe la rădăcina nasului meu, în josul obrazului meu de copilaș (odinioară), dar devenit între timp tânărul imberb de astăzi, gata să se bucure de atenția nesfârșită a Domnului Atotputernic. Și-i șopti consilierul la Ureche: Mircea Cărtărescu, Doamne! Acesta este numele său.
Cărtărescu! tresări Domnul surprins și în același timp încântat. Cel ce a scris chestia aia răsucită, cum îi zice...?
SOLENOID! îi șopti la Ureche consilierul artistic înaripat. Și se prefăcu pe dată privirea Domnului din blândă și iubitoare într-un fioroasă, fulgere se descărcară din ochii Săi, ca și cum o diferență uriașă de potențial s-ar fi creat instantaneu între Cerul de sus și Pământul de jos, cu toate că numai El ar fi putut să spună în clipa aceea unde era Sus și unde Jos și un fior rece mă străbătu pe spinare, de-a lungul coloanei vertebrale, de sus în jos, de la vertebra cervicală până la cea lombară, prin discurile intervertebrale, cu ligamenta flava, ocolind păduchii, purecii și sarcopții, și chiar mai jos...
LEVITAȚIA! tună Domnul. Cum-ndrăznește să vorbească de ceva peste puterile lui nevolnice! Cum adică apăsa pe-un buton și se ridica deasupra patului în levitație și să se mai și dedea desfrâului, cum el însuși o mărturisește... Asta... cum îi zice... picături de spermă — scârbavnice! — cică levitau alăturea de corpurile lor desfrânate, al lui și al muierii!
Dar îngerul-consilier artistic personal se grăbi să mă dezvinovățească în Ochii Domnului. Îi zise:
Nu el a născocit levitația, Doamne. Și spunând asta, cu smerenie își lăsă ochii în jos și peste ei pleoapele iubitoare și umile și translucide, cu vinișoare precum aripioara de fluture alb al verzei.
Nu el? tună Domnul. Da’ cine?
Japonezii, îi șuieră înaripatul consilier artistic la Ureche.
Te referi la trenurile pe pernă magnetică? întrebă Domnul încă încruntat — dar deja spre dezmorțire. Și văzduhul vibră de îndoială și de învinovățire. Iar consilierul artistic înaripat încuviință, căci nu stătea în puterea lui să nege Adevărul... Îndrăzni doar să strecoare, subtil: E același principiu... Hm! Da, bine! se lăsă înduplecat Domnul cel Atotputernic. Da’ să-i spui așa lui... ăsta...
Cărtărescu, îi veni Îngerul artistic într-ajutor, șoptindu-i cu aceeași smerenie insidioasă ca mai sus.
Să-i spui acestui român că în celelalte privințe sunt de acord cu el. Nici Eu n-am înțeles Veghea lui Finnegan, oricât m-am străduit. Și de-aia l-am pedepsit pe autor cu Glaucom și cu peritonită... Și că Muntele vrăjit nu m-a încântat nici pe Mine peste măsură. Căci e o aroganță fără margini să-și atribuie omul, în nimicnicia lui, puterea Vrăjii! Care doar Mie îmi aparține! Ca să nu mai spun de măiestria artistică, care este mult mai prejos de Sinele spiritual al lui Cărtărescu, într-adevăr. Așa să-i spui!... Și să-i mai spui că nu Mă impresionează câtuși de puțin nici alea optzeci de romane scrise de, nu știu... Isaac Asimov? Sau poate Nora Roberts... Sau poate Simon Scarrow sau Agatha Christie — Naiba știe! Mult mai normal Mi se pare să scrie cineva treizeci de cărți! Treizeci, nu mai mult! Ei, una-două în plus sau în minus, mă rog, merge. Dar ce mi se pare Mie că contează într-adevăr este să scrie despre Sine! Nu să bată câmpii cu tot felul de Pierre Bezuhov și Natașa Rostova, sau Hans Castorp și Joachim Ziemssen, sau José Buendía... și alte bazaconii — nu mai vorbim! Așa să-i spui! Căci doar cu Sine se deschid porțile și se ridică pleoapa frunții! Ai înțeles?
Am zburat... să-i spun!
