Eroul discret derulează două fire narative, sau chiar trei (cel puțin): Felícito Yanaqué, un „moșulică” înstărit, patron de firmă de transporturi în Piura, Don Ismael Carrera, alt „moșulică” înstărit, patronul unei firme de asigurări din Lima — și încă un „moșulică” înstărit (mai puțin; dar cu o căsnicie fericită), Don Rigoberto, fost contabil la firma lui Carrera. Cu toții sunt pensionari, cu toții au, sau au avut, aventuri amoroase (sau serioase), mai puțin Don Rigoberto (care are alt gen de necazuri), și își justifică aventurile prin: „era ultima mea șansă, nu puteam s-o ratez”; la fel cum o făcuse — și o declarase — autorul însuși, când, la vârsta de 79 de ani își părăsește soția pentru o iubițică cu 15 ani mai tânără. (Se putea și mai mult — o dovedesc eroii lui Llosa: Felícito Yanaqué își găsește o iubițică cu aproape patruzeci de ani mai tânără, Mabel, pe care o instalează într-o casă numai pentru ea (și pentru el, bineînțeles) și o vizitează o dată sau de două ori pe săptămână (ceea ce nu-i rău deloc, ținând cont de vârstă); iar Carrera se însoară cu „menajera” sa (ca să nu-i spunem slujnica), Armida, mai tânără, și ea, cam tot cu-atâta.
Dar nu se poate roman fără probleme. Și acestea, în Eroul discret, sunt: 1) Copiii lui Carrera, gemenii Miki și Escobita, bad guys, supranumiți „hienele”, fac tot posibilul să anuleze căsătoria tatălui lor, pentru că văd că le fuge averea lui de sub nas; și 2) patronul Felícito Yanaqué este presat de Mafie să plătească o „taxă de protecție”; și fiindcă acesta rezistă, trec la amenințări, incendieri și răpiri, în stilul lor mafiot; dar don Felícito trebuie să țină cont de sfatul-poruncă, lăsat de tatăl său, om simplu, neștiutor de carte, cu limbă de moarte: „Niciodată să nu te lași călcat în picioare, fiule!”
Criticii americani evită în general părerile tranșante: prea e mare Llosa pentru a fi „atins chiar și cu o floare”, nu? Unii zic totuși că Eroul discret seamănă cu o telenovelă, alții cu o soap-opera, alții că la câtă corupție e în Peru, personajele sunt prea simpatice ș.a.m.d. Carry La Seur, de la Kenyon Review, îndrăznește totuși în final:
„Eroul discret este un divertisment excelent. Dar ne mișcă? Modifică percepția noastră despre lume? Este literatură? Cititorii sunt împărțiți, iar autorul însuși este înțelept cu privire la intențiile sale. Tot ce pot spune este că la jumătatea romanului, m-au interesat suficient răspunsurile la aceste întrebări pentru a transporta coperta cartonată într-o excursie de patru zile cu rucsac. O carte care ne poate implica în întrebările fundamentale — să ne facă să suportăm într-un fel greutatea culturii — este întotdeauna binevenită.”Aud că personaje din opera mai veche a lui Llosa sunt reînviate în Eroul discret. (Nu întâmplător, probabil, mi s-a părut că recunosc în „vedeniile” un personaj juvenil, Fonchito, o veche cunoștință.) Cu alte cuvinte, Eroul discret ar fi un fel de „Frankenstein” literar. Mai puțin fioros, desigur.
Eu însă nu-mi propun aici o cronică (nici n-am terminat cartea, abia mi-a adus-o Moș Crăciun) ci doar câteva cârcoteli. Amicale. Căci orice ar scrie Llosa, rămâne pentru mine Llosa.
Am citit romanul (ed. Humanitas, 2024, trad. Marin Mălaicu-Hondrari) cu sufletul la gură până către pagina 200 (din cele 330 ale sale). Aici (cap. XIII) au apărut unele semne de întrebare.
Mabel, deja de opt ani amanta lui don Felícito Yanaqué, „moșulică” cel înstărit (unul din ei), tocmai se întorsese din captivitatea în care o ținuseră, timp de o săptămână, „mafioții”, deocamdată necunoscuți, care încercau să-l extorcheze pe don Felícito de o „taxă de protecție” de $500 și începuseră deja să treacă la „represalii” după ce amantul se ținuse un timp bățos și refuzase să plătească taxa.
Unul din polițiștii care se ocupau de caz, căpitanul Silva, însoțit de sergentul Lituma, descinde la locuința lui Mabel, însuflețit de o intuiție. Mabel îi primește speriată și începe nu un interogatoriu ci, după cum spune Silva, o „discuție amicală”. Scena se dorește o fi una cât se poate de înfierbântată. Și totuși, pe parcursul ei, Mabel are câteva flashback-uri revelatoare intercalate în „interogatoriul amical”. Întâi Mabel rememorează viața comodă, și frumoasă până la urmă, cu „moșulică” al ei, care o iubește sincer și îi face toate hatârurile, și ea pare a-l iubi, la rândul ei. Polițiștii, fără ca autorul să fi lăsat de înțeles că dețin vreo probă, trec la învinuiri directe și anume că răpirea a fost înscenată de către amanta însăși. Aceasta neagă indignată. Polițiștii insistă, o strâng cu ușa. Mabel, într-un alt flashback, are o rememorare a unei relații de-a ei, ceva mai noi, cu Miguel, unul din fiii lui Don Felícito, la care în roman nu se făcuse anterior nici cea mai mică aluzie. Cu alte cuvinte clu-ul prefigurat nu reiese din investigațiile polițiștilor ci din înseși rememorările amantei. Este ăsta un procedeu valid într-un roman, polițist până la urmă? Apoi, continuând, polițiștii scot la iveală faptul că știau de existența lui Miguel, ceea ce, iarăși, nu reieșise anterior în niciun fel. Acum Mabel devine temătoare și își reproșează relația toxică cu fiul amantului.
Iar ca psihologie, Mabel trece de la spaimă la somnolență, din nou la spaimă și iarăși la somnolență.
„După ce polițiștii au plecat, a închis ușa și s-a rezemat de perete. Inima îi bătea gata să-i sară din piept. (...) Ținându-se de perete, se târî până în salonaș — îi tremurau picioarele, îi era în continuare teribil de somn [??] — și se prăbuși în cel mai apropiat fotoliu.” (p. 199)Cum e posibil să-ți bată inima să-ți sară din piept și în același timp să-ți fie somn? m-am întrebat. Cam multe semne de întrebare pentru un laureat Nobel. Există — se zice — o explicație psihologică pentru această reacție aparent paradoxală. După o descărcare masivă de adrenalină (cauzată de spaimă), corpul poate intra într-o stare de epuizare extremă, ceea ce ar explica senzația de somn. (IA) Da, dar nici chiar așa — să treci în mod repetat de la spaimă la somn și înapoi la spaimă?... Hm! hm!
