miercuri, 31 octombrie 2007

Manechine*

Dacă vor fi oameni, le vom da numai un obraz, o mână, un picior, numai pe acelea care le vor fi necesare în rolurile lor.

Bruno Schulz

I

Mama avea o mulţime de prietene de pe vremea deloc îndepărtată când fusese domnişoară şi nu le putea da uitării numai fiindcă acum nu mai era. În plus avea o mulţime de treburi, aşa că umbla mult prin oraş şi Nestor o însoţea, ţop-ţop-ţop, fără să crâcnească. Prietenelor mamei trebuia să le spună tanti, deşi ştia bine că nu erau de-ale casei şi nici rude nu-i erau dar se uitau în jos la el cu ochi strălucitori şi îi zâmbeau drăgăstos, iar uneori, în toiul zâmbetului, îi făceau mamei cu ochiul. Una dintre prietene era mai în vârstă, zâmbea mai puţin lăbărţat şi i-a dat lui Nestor o brânzoaică mare, rotundă şi frumos rumenită. Nestor n-a muşcat din ea imediat fiindcă ochii îi erau atraşi de casa necunoscută în care intraseră, plină de bibelouri şi de goblenuri. Dar în timp ce admira bibelourile şi goblenurile uitând cu totul de brânzoaică, pisica s-a apropiat tiptil şi, c-un gest plin de răutate a ridicat fulgerător lăbuţa cu ghearele scoase şi, haţ, i-a smuls brânzoaica din mână. Nestor s-a pornit să urle plin de obidă, dar doamna mai în vârstă, prietena mamei şi stăpâna casei, mai întâi a râs cu poftă, apoi a zâmbit îngăduitor şi, cu multă afecţiune, i-a întins băieţelului farfuria plină vârf cu brânzoaice de unde să-şi aleagă alta. Nestor era însă prea umilit ca să accepte altă brânzoaică. Pisica se retrăsese după colţul scrinului şi, stând acolo cu spinarea arcuită, concentrată asupra prăzii, ca şi cum n-ar fi făcut nimic rău, înfuleca de zor din brânzoaica lui. Dar Nestor n-a încetat să urle şi atunci stăpâna casei, prietena mamei, a pus mâna pe pliciul de muşte. Pisica a înălţat capul rânjind cu dinţii înfipţi în brânzoaica de două ori mai mare decât capul ei, cu disperare în ochi s-a uitat iute în dreapta şi-n stânga să vadă pe unde s-o tulească dar în cele din urmă a ales calea raţiunii. A lăsat brânzoaica din gură şi a zbughit-o. Prietena mamei a ridicat brânzoaica de pe jos de lângă colţul scrinului şi i-a dat-o lui Nestor.

— Dar să ştii, i-a spus, că nu-i bine să mănânci după pisică. Şi nici de pe jos.

Nestor încetase să urle nefiind însă prea sigur dacă să admită că recuperarea brânzoaicei era o rezolvare onorabilă a situaţiei, sau să-şi jelească mai departe umilinţa. Fiindcă faptul era fapt: brânzoaica îi fusese smulsă din mână cu ghearele, în chip perfid, profitându-se de un moment de neatenţie din partea sa. Nu-i bine să mănânci după pisică? Asta părea a fi o afirmaţie rezonabilă. A renunţat să mănânce brânzoaica şi a refuzat cu încăpăţânare să ia alta.

Apoi mama, care toată ziua era pe drumuri, a vrut să cumpere ceva de la un magazin de confecţii. Cu Nestor de mână, a trecut pragul uşii. Dar, spre deosebire de alte cazuri, trecând pragul acelei uşi nu însemna că ai şi intrat în magazin. Nestor a ridicat deodată privirea şi, cu spaima în ochi, s-a oprit brusc. În faţa lui se înălţa o scară îngustă şi lungă care nu avea nicio legătură cu parterul clădirii ci urca la magazinul de la etaj. Care magazin, de jos din prag de fapt nici nu se vedea. Scara semăna cu un tunel înclinat, cu pereţi albi. Albeaţa pereţilor nu venea de la lumina de afară ci de la cea dinăuntru, din magazin. Ehei, dar era cale lungă de la magazin până jos în prag. Înainte de a ajunge jos, lumina făcea un popas pe palierul dintre etaje, unde se zbenguia misterios printre faldurile rochiei unui manechin, confundând culorile — galben, stacojiu, alb-strălucitor şi mai ales negru difuz şi discret, şi negru adevărat, negru-negru, înspăimântător, în colţul dintre pereţi, unde cădea umbra manechinului. O femeie-manechin, parcă uşor înclinată înainte, făcea un gest de bun-sosit, cu o mână ridicată un pic mai mult decât cealaltă şi degetele răşchirate şi răsucite în chip perfid încât nu ştiai prea bine dacă are intenţia să-ţi dea ceva sau să-ţi ia ceva, poate chiar viaţa. Perfid şi pervers. Manechinul feminin afişa un zâmbet ademenitor cu privirea aţintită în josul scării.

— Nu-i decât un manechin, a spus mama amuzată, pe un ton liniştitor.

Dar Nestor, deşi tras de mână, nu mai putea fi clintit din loc.

— E un manechin, a repetat mama un pic contrariată. N-are viaţă. Nu-ţi poate face niciun rău.

Ficusul, nici el — ficusul de acasă — n-avea viaţă, nu manifesta nicio iniţiativă, nu se mişca din loc, dar nici nu se prefăcea. Treceai pe lângă el aşa cum ai fi trecut pe lângă orice copac de pe stradă. Dar femeia-manechin zâmbea ademenitor-perfid, cu un picior întins înainte, ca şi cum ar fi dat să-ţi taie calea, dar deocamdată nu se clintea din loc. Deocamdată. Iar culoarea piciorului întins înainte, vai! ce culoare mai era şi aia? Parcă ar fi fost piciorul mamei când purta ciorapi bej de iarnă. Dar ea nu purta ciorapi. Era chiar culoarea ei.

Nestor nu mai voia să intre în niciun magazin de confecţii, dar nu putea refuza s-o însoţească pe mama când aceasta alegea uşi dosnice şi îl trăgea după ea zâmbindu-i încurajator, în timp ce el simţea în fiinţa sa înfiripându-se o voinţă prea firavă spre a se împotrivi voinţei zâmbitoare a mamei. Intrau într-o curticică umbrită, alungită între două ziduri vechi, în josul cărora coborau de la streşini burlane de tinichea turtită. Un pluş de muşchi verde şi umed creştea la piciorul zidului, pe pavajul de piatră rotundă pe care, călcându-l, piciorul se simţea nesigur şi se clătina în toate direcţiile. O uşă dublă: una se deschidea în afară, iar cealaltă înăuntru. Mama trecea pragul şi se oprea pentru o clipă aplecându-se spre el:

— Te rog să nu-mi faci mofturi. Aici unde o să intrăm nu-s defel manechine.

O mulţime de maşini de cusut lucrau înăuntru făcând un zgomot asurzitor în timp ce picioare vânjoase de femei apăsau legănat fără încetare pedale pe sub mese ca să pună acele maşini în mişcare. Nestor se întoarse spre fereastra ce dădea în curticica pe unde intraseră, iar pe pervazul prăfuit zări o scoică uriaşă în formă de melc. Un ghioc.

Mama se amuza în timp ce stătea de vorbă cu o doamnă pe intervalul dintre mesele cu maşini de cusut — şi bucăţi de material cusut se încreţeau cu grăbire în vălurele sub piciorul lor cu ac mişcător-bezmetic —, şi ele amândouă aruncau rând pe rând priviri zâmbitoare-ocrotitoare spre el, mai întâi doamna şi apoi mama. Doamna i se adresa lui strigându-i ceva peste mese, dar zgomotul era prea mare ca s-audă ce spune. Nici nu apucase să se apropie şi să pună mâna pe ghioc, când mama veni din spate să-l ia de mână şi îl trase printre maşini de cusut care se învârteau turbate, către peretele înalt din fundul sălii, unde era un spaţiu larg fără maşini de cusut, zgomotul era mai scăzut şi vocile se puteau auzi destul de bine. Voci autoritare.

— Nu vreau să rămâi cu o frică prostească de manechine, îi spuse mama. Aşa că bagă-ţi bine în cap că manechinele sunt făcute de oameni şi au menirea să-i arate cumpărătorului ce fel de haine găseşte de cumpărat în magazin. Aici unde o să intrăm nu-i magazin, dar se creează modele. Ai înţeles?

Şi spunând asta, mama îl trase pe o uşă fără prag într-o altă sală cu tavan înalt, observându-l totodată cu atenţie şi poate şi c-un pic de îngrijorare când Nestor avea să dea ochi cu manechinele de acolo.

Dar erau manechine goale — aproape toate — de culoarea ciorapilor pe care mama îi purta iarna, iar zgomotul de la maşinile de cusut se auzea venind de dincolo de uşă şi de dincolo de pereţi. Se apropia o doamnă plinuţă şi drăguţă, dar mama încă nu era gata să stea cu ea de vorbă ci din nou se aplecase spre Nestor.

— Uite-le, spunea mama arătând spre manechine, le vezi? Sunt la fel ca şi cel de pe scară. Seamănă cu oamenii dar nu sunt oameni. Nu se clintesc din loc şi nu fac niciun rău nimănui. Da, Nestor? Ne-am înţeles? Doamna cea plinuţă se apropiase la doi paşi, şi mama trebui să se întrerupă ca s-o salute: — Bună, Ivona. Avem probleme, trebuie să ne acomodăm cu manechinele.

Poate fiindcă mama vorbise referindu-se la ei amândoi, Ivona râse şi îl ciufuli pe Nestor cu o mână blândă dar în acelaşi timp fermă.

Nestor se apropie curios de un manechin feminin gol-goluţ şi îi dădu ocol observându-l cu mare atenţie. Se vedea bine că-i un manechin femeie.

— E ca un fel de păpuşă mai mare, veni dintr-o parte vocea încurajatoare a doamnei Ivona, cu o undă de ironie peste bunăvoinţă. Bunăvoinţă sau ironie?

Dar nu era ca o păpuşă. Nu existau articulaţii între picioare şi trunchi şi nici între braţe şi umeri. Şi nici n-aveai cum să te joci cu ceva atât de mare. Manechinele trebuie că aveau cu totul şi cu totul altă destinaţie. Dar care? Cele două femei se distrau şuşotind la câţiva paşi distanţă şi poate că se uitau la el. Mijlocul femeii-manechin era subţire şi finuţ şi corpul i se lăţea spre şolduri fără a întrece însă o anumită lăţime. Şi totuşi fără măsură. Dar şi aici se ascundea ceva. Nestor întinse mâna şi atinse cu degetul şoldul manechinului. Manechinul se clătină uşor. Îşi întoarse spre doamna Ivona privirea speriată, fiindcă ea trebuie să fi fost aici stăpâna. Dar ea îl încurajă.

— Poţi să pui mâna pe el.

Pe el, sau pe ea? Nestor îşi lipi palma de şoldul ei neted şi rece. — Lasă-l să se obişnuiască, auzi o şoaptă. Mama şi cu cealaltă doamnă, pe nume Ivona, chicotiră. Cele două femei chicotiră şi mai tare când mâna lui Nestor lunecă în jos pe coapsă — coapsa netedă şi rece: nemişcată, o poză bej în relief; dar poza nu reprezenta pe nimeni cunoscut, şi dacă n-aveai cui să te plângi că eşti păcălit însemna că nu erai păcălit. Trebuia să fii foarte serios. Palma lui Nestor se deplasă către partea interioară a coapsei şi de acolo se ridică ceva mai grăbită, deşi fără voia lui, până ce încheieturile degetelor sale din dosul palmei atinseră coapsa cealaltă a ei, care sună uşor a gol. Acolo era deja un loc strâmt, foarte-foarte strâmt. Dar în afară de asta, nu era nimic altceva. Atât doar că locul de deasupra între-picioarelor, în josul pântecului, era neobişnuit de proeminent. Se auzea cum cele două femei îşi ţin respiraţia. Nestor îşi retrase mâna.

Mai erau şi alte manechine în acea încăpere şi, într-adevăr, niciunul dintre ele nu arăta înspăimântător. De departe, Nestor îşi întoarse capul şi îi trimise mamei sale un zâmbet de bună înţelegere. Maică-sa îi întoarse zâmbetul, împăcată şi liniştită. Acum mama şi cu prietena ei Ivona puteau să discute de ale lor şi numai de ale lor, fără să le deranjeze nimeni. Se răsuciră pe călcâie şi se îndepărtară.

Şi aici, în sala asta fără maşini de cusut, pe pervazul unei ferestre mai mult lungi decât înalte, împărţită în ochiuri, se afla un ghioc. Pervazul nici nu era prea prăfuit. Nestor apucă ghiocul şi îl duse la ureche. La celălalt capăt al pervazului, hăt-departe, o pisică alb-roşcată sări pe duşumea, moale pe perniţe moi. Şşşşşşşşş — se auzea egal şi adânc în interiorul ghiocului. Pisica trecu — se furişă — prin spatele unui manechin culcat-abandonat pe o rână lângă perete, cu o mână ridicată aiurea în aer, şi se ivi pe partea cealaltă, de după cap, la doi paşi de Nestor, cu intenţii paşnice.

— Ghiocul îţi şopteşte viitorul. Aşa se spune. Ţie ce-ţi şopteşte?

Nestor ridică ochii fără să ia ghiocul de la ureche. O doamnă tânără, foarte-foarte drăguţă şi foarte-foarte zveltă se aplecase binevoitoare către el ţinându-şi antebraţele lipite de coapse, cu pumnii strânşi pe jumătate şi încheieturile încrucişate între genunchi. Antebraţele lipite de coapse poate că stăteau aşa în chip de sprijin, dar în acelaşi timp spuneau: nu, n-am de gând să te iau în braţe, aşa că stai liniştit. Vocea ei foarte-foarte catifelată se răspândi iarăşi în aer ca o melodie şoptită.

— Îmi spui şi mie ce-ţi şopteşte ghiocul?

Nestor scutură din cap fără duşmănie şi abia după aceea se întrebă: nu-i spun fiindcă nici eu nu ştiu ce şoptesc ghiocurile, sau fiindcă e secret? Nu şi nu.

— Mi-l dai şi mie să-mi aflu viitorul?

Era clar că dacă i-l dădea ei, nu era pentru totdeauna. Doamna cea tânără avea să i-l dea înapoi fiindcă îi inspira încredere. Nestor îi întinse ghiocul şi ea, fără să se îndrepte din mijloc, îl puse la ureche şi, încântată şi concentrată, îşi îndreptă privirea undeva pe lângă Nestor. Apoi ochii ei se fixară luminoşi în ochii lui şi zâmbetul doamnei celei tinere şi zvelte se lărgi binevoitor şi cu încântare. Se uita drept în ochii lui, dar îl vedea oare? Da şi nu.

— Ghiocul îmi spune că am să ajung un manechin foarte-foarte apreciat.

Cum aşa? Ea era vie şi avea pielea albă-albă. Să ajungă oare să încremenească într-o bună zi pe un piedestal şi pielea să i se coloreze în bej de ciorapi de iarnă? Şi să mai fii şi încântat de un asemenea viitor catastrofal? Nestor îşi aminti de manechinul de pe palierul magazinului de confecţii şi se întrebă dacă înainte nu fusese totuşi o doamnă tânără, vie, care cândva îşi dorise mult-mult-de-tot să ajungă manechin. Chestiunea n-avea cum să se lămurească prea repede fiindcă, iată, mama se apropia de el — se apropia de el şi de doamna cea tânără şi zveltă, căreia mama îi spunea Felicia.

— Ai un băieţel dulce-dulce, Tereza, îi spunea Felicia mamei sale.

— Da, spuse mama, îl cheamă Nestor şi se teme de manechine.

Nestor percepuse clar în glasul ei o undă de reproş şi de ironie.

— O! exclamă Felicia dezamăgită. Nu pot să cred! Nestor! Dar Nestor parcă e un nume de viteaz, sau cam aşa ceva, nu?

— Ceva prin antichitatea greacă, confirmă mama, dar fără a vădi mândrie.

Felicia însă nu era dezamăgită de-adevăratelea pentru că, îndreptată acum din mijloc, îi zâmbea lui Nestor complice, de la înălţimea căpşorului ei de femeie tânără şi complice cu băieţii. Şi dacă era complice cu băieţii, nu putea să trădeze.

Pisica cea alb-roşcovană veni să i se frece lipicios-linguşitoare de picior şi Nestor îşi retrase piciorul şi se dădu un pas înapoi.

— Are intenţii prietenoase, îi explică Felicia cu voce melodioasă, nu-ţi face niciun rău.

Felicia ţinea partea pisicii.

— Hm! făcu mama. Ştie el ce ştie.

Mama era acum rece şi aproape că nu ascundea nimic. Discretă şi obosită, avea să intervină din ce în ce mai rar. Până ce avea să amuţească de tot.

Manechine zăceau răsturnate pe lângă ziduri, în cele mai bizare poziţii. Abandonate. Unele, chiar dacă nu aveau articulaţii între braţ şi umăr, aveau în schimb articulaţii chiar la mijlocul antebraţului. Unora dintre ele partea articulată — capătul braţului — le lipsea cu desăvârşire, astfel că braţul părea amputat. Ciuntit. Iar în centrul secţiunii expuse privirii fără pic de decenţă se putea vedea nu osul ci capătul unei tije de metal goală pe dinăuntru — o ţeavă. Îmi spui şi mie ce-ţi şopteşte ghiocul?... Pisica se încolăcise în jurul piciorului şi, fiindcă nu i se dăduse nicio atenţie, plecase să caute meleaguri mai prietenoase...

II

Nestor n-avea de gând să străbată pasajul, la capătul căruia, departe, se zărea o stradă, atrăgătoare totuşi, în lumina galben-aurie a soarelui de septembrie. Aglomerat în zilele de lucru şi încă şi mai aglomerat sâmbăta, duminica în schimb puteai să-l apreciezi în toată splendoarea lui fiindcă se golea. Operă de artă barocă — cu ramificaţiile lui de adevărat orăşel sub cupolă de sticlă. O penumbră odihnitoare şi răcoroasă stăruia tot timpul înăuntru. Magazinele erau desigur închise dar parcă ţi se dădea libertatea — o dată în viaţă — să alegi să nu cumperi nimic, şi să nu-ţi doreşti altceva decât să te plimbi de-a lungul acelor vitrine de un bun-gust desăvârşit, care se înşirau una lângă alta cât era pasajul de lung. Nestor se opri la o vitrină unde erau expuse camere video şi aparate foto digitale, cu toate accesoriile imaginabile. Preţurile erau pipărate pentru cei ce îşi aleseseră meserii mai puţin bănoase, chiar şi după ce lăsaseră în urmă o carieră întreagă. Dar când nu doreşti să cumperi nimic, n-are nicio importanţă. Nestor trecu fără să zăbovească pe lângă următoarele câteva vitrine şi se opri în dreptul uneia unde te îmbiau accesorii pentru picnic. Pe un covor de iarbă artificială imitând un teren uşor denivelat se putea vedea într-o margine un grătar de fier negru, sub gratiile căruia o lumină roşie avea darul să sugereze un strat de tăciuni fierbinţi. Pentru cine nu credea în veridicitatea acelei imitaţii de tăciuni se ofereau saci cu cărbuni, de diferite mărimi, expuşi chiar la piciorul grătarului. Un umbrar alb cu dungi vernil prelungea spaţiul deschis din spatele unui automobil station, iar o masă pliantă înconjurată de scaune pliante era aşternută pentru cinci persoane, cu tacâmurile de rigoare, toate, bineînţeles, de plastic. Privirea lui Nestor întâlni drept fundal, întinsă pe toată înălţimea vitrinei, o plasă asemănătoare năvoadelor pescăreşti, împodobită cu o ploaie de frunze artificiale, verzi şi galbene şi ruginii, într-un aranjament sofisticat al petelor de culoare. Iar într-o margine şi într-alta a vitrinei doi copăcei adevăraţi, mesteceni, dar cu frunze artificiale ataşate, dădeau întregului tablou o naturaleţe dureroasă. Nu era însă nimeni dincolo de sticla vitrinei care să se bucure de acel colţ de natură construită cu mare artă.

În spaţiul dintre această vitrină şi cea următoare stătea fixat în perete un panou îngust şi înalt cât întregul parter al magazinului, înfăţişând o femeie tânără şi zveltă în costum de baie alb. Nestor trebui să se dea câţiva paşi înapoi ca să poată cuprinde cu privirea întregul panou. Bronzată şi plină de sănătate, uşor lăsată pe spate, cu capul răsucit într-o parte până la limita flexibilităţii gâtului, femeia degaja totuşi o anume nelinişte. Cu toate acestea privirea ei nu părea să întrezărească vreo ameninţare din direcţia unde se uita. Dimpotrivă, afişa un zâmbet foarte sigur pe sine, ca şi cum acel cineva din afara panoului, către care ea privea, era pe cale să cadă, pradă sigură a puterii ei de seducţie. Tendonul întins şi proeminent al gâtului putea să fie una din armele ei de seducţie. Iar alta, marginea osului iliac care îi străpungea abia vizibil pântecul suplu şi puternic bronzat deasupra slipului. Nestor simţi pe cineva trecând prin spatele său şi, întorcându-se, zări un mic vagabond de vreo treisprezece ani, tipul acela de orăşean versat care se simte la fel de la largul lui oriunde, la periferie ca şi în centru. Puştiul trecea într-adevăr la câţiva paşi distanţă, având aerul că nu are de dat socoteală nimănui, indiferent că se vedea observat sau nu, nici măcar pentru rânjetul obraznic cu care îl fixa pe Nestor în timp ce se îndepărta cu pas leneş, nu doar cu capul întors spre el, ci întors la un moment dat cu tot corpul, astfel că ajunsese să facă cu spatele paşi târşiţi pe mozaicul lucios al pasajului. Privirea batjocoritoare a micului vagabond părea să spună fără pic de jenă: Tot nu te-ai lăsat de chestiile astea? Tot te mai ţii de dame, chiar şi la vârsta ta? Dar fiindcă nu întâmpină nicio reacţie, încetă să mai meargă cu spatele şi îşi văzu de drum ceva mai repejor, îndepărtându-se în timp ce îşi bălăbănea braţele, pe una din ramificaţiile pasajului, în penumbra de argint coclit.

Nestor trecu la vitrina alăturată şi, apropiindu-se din nou, se trezi faţă în faţă cu un manechin feminin. Faţă în faţă e doar un fel de a spune, fiindcă femeia-manechin de dincolo de sticlă nu-i dădea nicio atenţie. Şi nimănui de pe lume nu-i dădea pic de atenţie. Şedea pe un taburet, singură sub lumina discretă a unui spot din tavan, cu coatele rezemate de genunchii larg depărtaţi, aşa cum obişnuiesc să se relaxeze femeile când, în intimitate, îşi pot permite să renunţe la convenţiile sociale, dintre care una le cere să stea veşnic cu genunchii lipiţi între ei. Dar nu era nimic impudic în atitudinea femeii-manechin, chiar dacă se expunea astfel într-o vitrină, fiindcă o fustă largă-largă dintr-un material greu îi cădea în falduri acoperindu-i picioarele până la jumătatea gambei şi făcea o cută adâncă între coapse, în poală. Nestor îi observă culoarea pielii şi găsi, c-un zâmbet interior, că nu amintea câtuşi de puţin de ciorapii bej pe care mama îi purtase iarna cu ani şi ani în urmă. Pielea ei era de un ocru perfect natural.

— Mda, vorbi singur Nestor, industria manechinelor a evoluat spectaculos.

Deodată îşi întoarse privirea în lungul pasajului şi îl zări pe micul vagabond, care nici acum nu dispăruse. Se oprise undeva foarte departe, aproape de ieşirea din pasaj, unde se vedea strada luminată de soare. Se oprise şi — Nestor nu putea desluşi prea bine — de bună seamă că îl observa din depărtare.

Dar unde privea femeia-manechin? Avea ochi atât de vii încât Nestor aşteptă câteva clipe să vadă dacă nu clipeşte. Unde privea? Nimic din lumea concretă din jur nu-i putea zugrăvi pe chip acea expresie de satisfacţie senină. Cu siguranţă nu-şi dorea ieşirea la iarbă verde care se petrecea în vitrina alăturată. Nu-şi dorea nimic din toate vitrinele de prin jur. Antebraţele ei se odihneau sprijinite de coapse, iar mâinile atârnau leneş, uşor încrucişate între genunchi.

C'è tanta pace, îşi aminti Nestor un crâmpei dintr-un cântec la modă pe vremuri, în copilăria sa.

Mama îl trăgea de mână dar el se înţepenise încăpăţânat în prag, privind cu spaimă în susul scării care ducea la magazinul de confecţii de la etaj. Pe palier, manechinul-femeie dădea să-i taie calea în timp ce lumina ce venea din interior i se zbenguia printre faldurile rochiei.

— Hai, spunea mama. Nu-i decât un manechin, nu-ţi face niciun rău.

Nestor îşi ridica privirea şi se uita în ochii ei, care inspirau încredere fiindcă era complice cu băieţii şi nu putea să trădeze. Trecea deci pragul şi, de mână cu ea, începea să urce scara în lumina albă.

***

*Din volumul de povestiri cu acelaşi titlu