Bruno Schulz: Manechinele* — poezia ascunsă în proză

Noaptea târziu
„Iar când noaptea târziu
se întorc tăcute în vila încăpătoare,
cufundată în mijlocul grădinilor,
în camera albă și joasă, cu pian negru
lung și strălucitor
ce tace din toate strunele sale,
iar noaptea primăvăratică, albă,
sclipind de stele privește o clipă
prin peretele mare de sticlă,
ca prin geamurile unei oranjerii,
din toate flacoanele și vasele
se răspândește
peste așternutul răcoros al patului
mireasma amăruie de mălin —
atunci prin noaptea imensă,
stăpânită de insomnii
aleargă tulburarea,
se ascute auzul
iar inima vorbește prin somn
și zboară
și se împiedică, și plânge
prin noaptea întinsă,
plină de fluturi,
amară de mălin
și luminoasă...”

Nu există nicio poezie în proza lui Bruno Schulz, dar aproape întreaga lui proză poate fi așezată pe coloană, ca un poem. Subiectul e secundar și general — viața —, tot ce ți se cere este disponibilitatea. Nu totdeauna o ai.

Bruno Schulz scrie în Polonia interbelică, într-un orășel de provincie (Drohobycz, azi în Ucraina), unde predă la școală desenul. Era evreu polonez, trăind într-o zonă cu influențe multiple: poloneză, austro-ungară, evreiască, ucraineană. Atmosfera asta multistratificată se simte în proza lui, care amestecă miticul, fantasticul, grotescul și cotidianul provincial.

Schulz aparține modernismului central-european, dar într-o zonă mai puțin „instituționalizată” decât Parisul sau Londra, să zicem. Are legături de spirit cu expresionismul german, suprarealismul francez și, în același timp, cu simbolismul decadent de tip Maeterlinck

„La acest rezultat te conduce analiza atentă a primăverii, analiza gramaticală a frazelor și perioadelor ei. Cine e? al cui? Trebuie eliminată flecăreala nesocotită a păsărilor, atributele și prepozițiile lor ascuțite, speriatele lor pronume reflexive, ca să poți desprinde sâmburele sănătos al sensului.”

Și asta nu e tot!

...Mai este și:

Toamna
„Toamna aceasta
e un mare teatru ambulant
care minte cu poezia lui,
cu uriașa lui ceapă colorată
ce-și despoaie foile
   una după alta
descoperind mereu alte priveliști
fără să ajungă însă
   vreodată
   la miez.
Toamna, epocă alexandrină a anului
care adună în uriașele ei biblioteci
înțelepciunea sterilă
   a celor 365 de zile
parcurse de soare.
O, dimineți îmbătrânite,
galbene ca pergamentul,
dulci de înțelepciune
   ca serile târzii.”

...Și altele
_______________________
* Ed. Univers, colecția Globus, 1976. Traducerea (excelentă): Ion Petrică