Universalitate şi traductibilitate („Chemarea marelui stil”)
„I.D. Sârbu e un mare scriitor pentru că tot ce a lăsat e traductibil. Indiferent la ce se referă francezul Camus, textul său îi e aproape şi românului. Indiferent despre ce scrie românul Sârbu, îi e spiritualiceşte foarte familiar francezului. Literatura autentică stă totdeauna în teritoriul reciprocităţii în sensibil. (...) Amintesc de mulţimea romanelor sau a nuvelelor [româneşti] a căror substanţă conjuncturală, oportunistă le face neinteligibile în alte limbi. Romanele cu prim-secretari şi personaje acţionând din cauza unor mecanisme sociale deturnate, proprii relaţiilor între oameni sub dictatură, necesită — la fiecare pagină — explicaţii, cele mai multe de ordin ierarhic şi administrativ. (...) Acesta e secretul literaturii lui I.D. Sârbu: aduce a mare literatură tradusă în româneşte!” [Tudor Octavian: „Jurnalul lui Ion D. Sârbu. Literatura de întâmpinare”. România liberă, 1 martie 1996]
Expresivitate în exces
Iată un scurt fragment din Pe vremea fluviului Amur, de Andreï Makine (Editura Humanitas, 2002): „Cerul se făcea din ce în ce mai ceţos, contururile dealurilor deveneau neclare. Iar gustul vântului ce intra pe fereastra deschisă scăpa oricărei definiţii: călduţ? umed? liber? nebun?” (p. 112).
Personajele sunt trei băieţi siberieni fără cultură. De ce ar fi trebuit vântul să aibă un gust pentru ei? De ce ar fi trebuit personajul să caute în minte o definiţie?
Probabil că are dreptate Jérôme Garcin când spune că Makine, „nestăpânind franceza, se simte îndreptăţit să-i prefere gramaticii extazul”.
Protocronism postmodern sau postmodernism protocron
«„Qu’un sang impur abreuve nos sillons.”
Răsunau în introducerea acestor accente de trufaşă sfidare, beţia viitoarelor victorii. Iată însă că, printre măsurile meşteşugit variate ale imnului, de undeva de alături, jos de tot, într-un colţişor, dar foarte aproape, încep să se furişeze sunetele răutăcioase ale melodiei Mein lieber Augustin. Marsilieza nu le observă. Marsilieza e în culmea freneziei maiestuoase; dar Augustin-ul se întăreşte. Augustin-ul devine tot mai obraznic, şi iată că măsurile Augustin-ului încep neaşteptat să coincidă cu măsurile Marsiliezei. Aceasta pare să înceapă a da semne de supărare; observă în sfârşit Augustin-ul, vrea să se descotorosească de el, să-l alunge ca pe o muscă sâcâitoare, dar Mein lieber Augustin s-a prins de ea bine; e vesel şi sigur de el; e fericit şi obraznic; şi Marsilieza deodată se prosteşte: nu mai ascunde că e jignită şi enervată; răsună acum în ţipete de indignare, în lacrimi şi jurăminte, cu mâinile întinse către providenţă:
„Pas un pouce de notre terrain, pas une pierre de nos forteresses!”
Dar este nevoită să cânte acum în acelaşi tact cu Mein lieber Augustin. Apoi melodia ei, într-un mod stupid, se transformă în Augustin, se pleacă, se stinge. Din când în când doar, printr o tresărire convulsivă, se mai aude iar: „qu’un sang impur...”, pentru ca imediat să sară pe melodia urâtă a valsului. Şi iat-o resemnându-se complet: este Jules Favre plângând la pieptul lui Bismark şi cedând totul, totul. Dar acum revine furios Augustin-ul: se aud sunete răguşite, se simte berea băută peste măsură, furia lăudăroşeniei, pretenţiile de multe miliarde, de ţigări de foi fine, de şampanie, de ostatici; Augustin-ul se transformă într-un urlet turbat... Războiul franco-prusian se termină.»
Cine credeţi că este autorul? Thomas Mann? Sau vreun alt modern? Nicidecum: suntem în plin Dostoievski (Demonii, Editura Univers, 1970, trad.: Marin Preda şi Nicolae Gane, pp. 342–3), iar textul reprezintă descrierea unei piese muzicale, „Războiul franco-prusian”, compusă de un anume Leamşin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu