Copiii teribili, de Jean Cocteau (fragment)

(trad. Paul Tumanian)

ORAŞUL vechi din Monthiers se află înghesuit între strada Amsterdam şi strada Clichy. Din strada Clichy intri acolo printr-o poartă zăbrelită, iar din strada Amsterdam printr-o poartă pentru vehicule, tot timpul deschisă, şi pe sub bolta unei clădiri, astfel că oraşul vechi ar putea fi luat drept curtea interioară a acesteia, o adevărată uliţă de bazar, în care mici hanuri familiale se pitulează, înghesuite, pe sub ziduri înalte şi cenuşii. Aceste mici hanuri, dominate de geamlâcuri cu perdele mate de fotograf, trebuie că aparţin unor pictori. Le bănuieşti pline de arme, de brocarturi, de pânze înfăţişând pisicuţe în coşuri împletite, familii de miniştri bolivieni, fiind în acelaşi timp şi locuinţa proprietarului, ilustru necunoscut, strivit de prea multe comenzi, de recompense oficiale, şi pe care liniştea acestui oraş vechi de provincie îl fereşte de griji.

Totuşi, de două ori pe zi, la ora zece şi jumătate dimineaţa şi la patru după-amiaza o năvală tulbură liniştea aceea. Căci micul liceu Condorcet îşi deschide porţile peste drum de casa cu numărul 72 bis de pe strada Amsterdam, iar elevii şi-au ales oraşul vechi drept cartier general. Este pentru ei Place de la Grève. Un soi de piaţă din Evul mediu, teritoriu al îndrăgostiţilor, al jocurilor, al miracolelor, al bursei timbrelor şi a bilelor, al bătăuşilor, unde tribunalul îi judecă pe cei vinovaţi şi îi execută, unde de multă vreme se pun la cale acele şicane la adresa bobocilor, care se aduc la îndeplinire în clasă şi a căror meticulozitate îi uimeşte pe profesori. Căci puştimea dintr-a cincea e teribilă. La anul, ea va trece într-a patra, în localul de pe strada Caumartin, îi va privi cu dispreţ pe cei de pe strada Amsterdam, va avea de jucat un rol şi va înlocui sacoşa (ghiozdanul) cu trei cărţi legate cu o chingă şi o velinţă.

Într-a cincea însă, forţa care se trezeşte este încă dominată de instinctele obscure ale copilăriei. Instincte animale, vegetale, al căror mecanism e greu de descifrat, întrucât memoria nu le păstrează decât ca pe amintirea unor dureri şi întrucât copiii tac atunci când oamenii mari vin printre ei. Tac, îşi iau aerul acela ca de pe altă lume. Aceşti mari artişti sunt în stare să se zbârlească dintr-o dată ca fiarele, ori să se înarmeze cu smerită blândeţe asemenea unei plante şi nu-şi divulgă niciodată ritualurile secrete ale religiei lor. Abia dacă bănuim câte şiretlicuri pretinde această religie, câte victime, judecăţi sumare, spaime, chinuri, sacrificii umane. Amănuntele rămân în umbră, iar cei ce o practică îşi au dialectul lor care te-ar face să nu-i înţelegi dacă, din întâmplare, i-ai auzi fără să fii văzut. Toate târgurile lor se fac acolo pe bile de agată, pe timbre. Daniile umflă buzunarele şefilor şi ale semizeilor, strigătele trădează locurile unde se ţin întrunirile şi bănuiesc că dacă vreunul din pictorii aceia, retras în tihna sa, ar trage de şnurul care acţionează baldachinul unei perdele dintr-acelea de fotograf, această puştime nu i-ar oferi un subiect care să-i placă şi care să se intituleze: Coşari bătându-se cu bulgări de zăpadă, O mână caldă sau Ştrengari poznaşi.

În seara aceea ningea. Ninsoarea se cernea din ajun şi, cum e şi firesc, schimbase decorul. Oraşul vechi se retrăsese în negura timpurilor; părea că ninsoarea, dispărută din ţinuturile tihnite, nu mai cădea nicăieri în altă parte, ci făcea troiene doar acolo.

Elevii care se întorceau în clasă stricaseră, frământaseră, îndesaseră, lustruiseră cu gheţuşuri pământul tare şi plin de noroi. Zăpada murdară alcătuia un făgaş de-a lungul rigolei. În sfârşit, această ninsoare devenea zăpada de pe treptele, de pe marchizele şi de pe faţadele micilor hanuri. Sulurile de la ferestre, cornişele, îngrămădirile de obiecte mărunte, în loc să îngroaşe liniile, făceau să plutească în jur un fel de nelinişte, de presimţire, şi graţie acestui omăt care răspândea lucirea molcomă a unui cadran fosforescent de ceasornic, esenţa strălucirii străbătea pietrele, se făcea văzută, devenea acel puf catifelat care micşora dimensiunile oraşului vechi, îl popula, îl umplea de farmec, îl prefăcea într-un salon fantomatic.

Jos priveliştea era mai puţin încântătoare. Lămpile cu gaz luminau un soi de maidan pustiu. Pământul brutal dezgolit arăta vederii pavele inegale sub sfărâmături de polei; În faţa gurilor de canal taluzurile de zăpadă murdară îmbiau la ambuscade, un vânt rece şi descreierat făcea să scadă în răstimpuri lumina lămpilor de gaz, iar conurile de umbră îşi privegheau de pe-acum morţii.

Din acest unghi optica era alta. Hotelurile încetau să mai fie lojile unui teatru straniu, ci deveneau de-a dreptul lăcaşuri dinadins întunecate, baricade în calea inamicului.

Căci zăpada îi răpea oraşului vechi înfăţişarea de piaţă liberă, deschisă jonglerilor, măscăricilor, călăilor şi negustorilor. Ea îi conferea un înţeles anume, o întrebuinţare precisă de câmp de bătălie.

Începând de la ora patru şi zece treaba era pornită, astfel că devenea riscant să te aventurezi dincolo de portic. Sub acest portic se îngrămădeau rezervele, ale căror rânduri se îngroşau cu alţi luptători ce soseau singuri sau doi câte doi.

— L-ai văzut pe Dargelos?

— Da... nu, habar n-am.

Răspunsul era dat de un elev care, ajutat de un altul, îl sprijinea pe unul dintre primii răniţi, târându-l dinspre oraşul vechi sub portic. Rănitul, având o batistă legată în jurul genunchiului, sărea într-un picior, cu braţele petrecute pe după umerii celorlalţi.

Cel care pusese întrebarea avea o figură palidă, ochi trişti. Parcă erau ochii unui infirm; şchiopăta, iar pelerina care îi ajungea până la jumătatea gambei părea să ascundă o cocoaşă, o protuberanţă, o extraordinară diformitate. Deodată acesta îşi aruncă înapoi poalele pelerinei, se apropie de un colţ unde stăteau îngrămădite sacoşele elevilor, şi se putu vedea atunci că mersul său, acel şold beteag erau simulate prin felul cum îşi ducea servieta grea de piele. Îşi lepădă servieta şi nu mai fu olog, dar ochii săi rămaseră la fel.

Se îndreptă spre locul încăierării.

În partea dreaptă, pe trotuarul de lângă boltă, era interogat un prizonier. Becul cu gaz lumina scena cu intermitenţe. Prizonierul (un puşti) era ţinut de patru elevi cu spatele lipit de zid. Un vlăjgan aşezat pe vine îl trăgea de urechi, silindu-l să stea cu ochii aţintiţi la strâmbăturile sale fioroase. Tăcerea în care faţa aceea monstruoasă lua felurite înfăţişări o îngrozea pe victimă. Plângea şi încerca să închidă ochii, să-şi lase capul în jos. La fiecare încercare, cel care făcea strâmbături lua de pe jos zăpadă murdară şi îi freca urechile.

Elevul cel palid dădu ocol cetei şi îşi croi drum prin tirul bulgărilor de zăpadă.

Îl căuta pe Dargelos. Îi era drag Dargelos.

Această atracţie îl tulbura, mai cu seamă că încă nu cunoscuse dragostea. Era ca un talaz rău, dezlănţuit, împotriva căruia nu există nici o stavilă, o dorinţă curată, fără sex şi fără scop.

Dargelos era grangurul colegiului. Îi aprecia pe cei care îl înfruntau sau care i se alăturau. Or, de fiecare dată când elevul cel palid se pomenea în faţa părului său încâlcit, a genunchilor săi juliţi, a vestei sale cu buzunare aţâţătoare, îşi pierdea de tot capul.

Încăierarea îi dădea curaj. Ar da fuga, l-ar ajunge din urmă pe Dargelos, s-a bate, l-ar apăra, i-ar arăta de ce era în stare.

Fulgii pluteau, se sfărâmau căzând pe pelerine, făceau zidurile să scânteieze. Din loc în loc, între două fâşii de noapte, se putea desluşi câte un crâmpei dintr-un chip îmbujorat, cu gura deschisă, un braţ care arăta ceva.

Un braţ întins arată spre elevul cel palid, care se împleticeşte şi care mai apucă să strige. Tocmai îl recunoscuse, în picioare, la intrarea unei case, pe unul dintre complicii idolului său. Este chiar complicele care îl condamnă. Deschide gura strigând «Darg...»; în aceeaşi clipă un bulgăre de zăpadă îl izbeşte în gură, îi intră în gură, îi amorţeşte dinţii. Abia apucă să audă un hohot de râs şi, o dată cu râsul, în mijlocul statului său major, îl zăreşte pe Dargelos care se ridică, cu obrajii în flăcări, cu părul răvăşit, într-o mişcare uriaşă.

O lovitură îl nimereşte drept în coşul pieptului. O lovitură surdă. Un pumn ca de piatră. Ca şi cum l-ar fi izbit o statuie. Simte cum i se goleşte creierul. Îl vede ca prin ceaţă pe Dargelos cocoţat pe un soi de podium, cu braţul lăsat în jos, stupid, într-o lumină supranaturală.

Zăcea. Un val de sânge îi ţâşnea pe gură, mânjindu-i bărbia şi gâtul, îmbiba zăpada. Se auziră fluierături. Într-un minut oraşul vechi se goli. Doar câţiva curioşi se îmbulzeau în jurul celui prăbuşit şi, fără a-l ajuta cu nimic, priveau lacom gura înroşită de sânge. Unii se îndepărtau, temători, frământându-şi mâinile; îşi scoteau buza de jos în afară, înălţau din sprâncene, clătinau din cap; alţii îşi luau sacoşele de pe gheţuş. Cei din grupul lui Dargelos rămăseseră pe treptele de la intrare, nemişcaţi. În sfârşit, se iviră cenzorul şi portarul colegiului, anunţaţi de elevul pe care victima îl numise Gérard când se băgase în încăierare. Acesta îi însoţea. Cei doi îl ridicară pe cel lovit; cenzorul se întoarse dinspre locul întunecos:

— Dumneata eşti Dargelos?

— Da, domnule.

— Vino cu mine.

Şi ceata se puse în mişcare.

Darurile frumuseţii sunt imense. Ea are efect chiar şi asupra celor care nu-şi dau seama de ea.

Dascălii îl îndrăgeau pe Dargelos. Cenzorul era extrem de necăjit de această poveste de neînţeles.

Elevul fu transportat în cămăruţa portarului, unde portăreasa, care era o femeie inimoasă, îl spălă şi încercă să-l facă să-şi vină în simţiri.

Dargelos stătea în uşă. Îndărătul uşii se îmbulzeau chipuri curioase. Gérard se smiorcăia şi îl ţinea de mână pe amicul său.

— Hai, povesteşte, Dargelos, zise cenzorul.

— N-am ce să povestesc, dom’le. Aruncam cu bulgări de zăpadă. Cu unul am dat în el. Pesemne c-a fost prea tare. L-a izbit în piept, a făcut «hâc!» şi a căzut uite-aşa. Am crezut mai întâi că alt bulgăre de zăpadă l-a umplut de sânge.

— Un bulgăre de zăpadă nu-ţi face gaură în piept.

— Domnule, domnule, zise atunci elevul care răspundea la numele de Gérard, a băgat o piatră în bulgăre.

— Aşa e? întrebă cenzorul

Dargelos înălţă din umeri.

— Nu răspunzi?

— N-are rost. Uitaţi-vă, deschide ochii, întrebaţi-l pe el...

Cel lovit îşi revenea. Îşi sprijinea capul de braţul colegului său.

— Cum te simţi?

— Iertaţi-mă...

— Nu te mai scuza, te simţi rău, ai leşinat.

— Îmi amintesc.

— Poţi să-mi spui din ce cauză ai leşinat?

— M-a lovit un bulgăre de zăpadă în piept.

— Nu-ţi vine rău din cauza unui bulgăre de zăpadă.

— Altceva n-am păţit.

— Colegul tău pretinde că în bulgărele acela era o piatră.

Cel lovit îl văzu pe Dargelos ridicând din umeri.

— Gérard e într-o ureche, zise el. Eşti scrântit. Bulgărele ăla de zăpadă n-a fost decât un bulgăre de zăpadă. Fugeam, pesemne că am făcut o congestie.

Cenzorul oftă.

Dargelos se îndrepta spre ieşire. Se răzgândi şi păru că se îndreaptă spre bolnav. Ajuns în faţa tejghelei unde portarii vând tocuri, cerneală, zaharicale, ezită, scoase câţiva gologani din buzunar, îi puse pe marginea tejghelei şi luă în schimb unul din beţişoarele acelea de lemn dulce care seamănă cu un şiret de gheată şi pe care le sug elevii de la colegiu. Apoi străbătu cămăruţa, îşi duse mâna la tâmplă într-un soi de salut milităresc şi se făcu nevăzut.

Cenzorul voi să-l însoţească pe cel lovit. Pusese deja să fie adusă o maşină, care îi aştepta, dar Gérard fu de părere că treaba asta n-are nici un rost, deoarece prezenţa cenzorului i-ar speria şi mai tare pe cei din familie, şi se oferi să-l ducă el pe bolnav înapoi acasă.

— De altfel, adăugă el, uitaţi-vă şi dumneavoastră, Paul îşi recapătă puterile.

Cenzorul nu ţinea din cale afară să facă această plimbare. Ningea. Elevul locuia pe strada Montmartre.

Asistă la urcarea lor în maşină şi de îndată ce-l văzu pe tânărul Gérard învelindu-l pe colegul său cu propriul lui fular de lână şi cu pelerina sa, socoti că responsabilităţile sale încetaseră.

„Eu eram prinţesă”...

„Eu eram prinţesă — tu erai prinţ.”
Da, iubito, erai prinţesă
Prinţesa mea...
Eu...

nu ştiu ce eram.

Amândoi, pe-aleea din grădină
În miez de vară
înveşmântaţi în fructe
dând în pârg

„Eu eram prinţesă — tu veneai
şi-mi cereai mâna.”
Da, iubito, îţi ceream mâna...
asta trebuia să fac.

Amândoi, în picioarele goale
cât era vara de lungă

„Eu eram prinţesă, tatăl meu era
Regele...”
O! da?...
Sigur, iubito, tatăl tău era Regele...
dar nu te-am crezut

„Te punea la-ncercare
Trebuia să mă cucereşti
Să vii călare, în galop
şi s-apuci inelul.”
Da, iubito, trebuia să te cuceresc...
dar...
nu ştiu de ce,
n-am făcut-o.

Nici nu-ţi înmuguriseră sânii...
iar vacanţa noastră era pe sfârşite

„Eu eram prinţesă — tu trebuia
să ucizi balaurul.”
Da, iubito, trebuia să ucid balaurul
dar...

mi-a fost frică.

„Eu eram prinţesă — tu erai prinţ”...

Eu eram prinţ? Tu erai prinţesă?
Când a fost asta, iubita mea nedevenită?
În ce trecut care n-a venit încă?
În ce viitor care a şi trecut?

Conspiraţia inocenţilor (povestiri)

   Coroana Australă

Iată-l deci pe Gabriel privind pentru prima oară lumea de dincolo de grilajul porţii, printre doi scoruşi. Când să fi fost asta?... Dincolo de grilaj, în plin soare se ridică din forfota străzii un murmur nedesluşit. Un vălmăşag zgomotos şi multicolor. Ghete bocănind în sus şi în jos pe trotuar, roţi de automobil înaintând încet pe caldarâm de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga... Un băieţandru lovind cu piciorul o cutie goală de chibrituri în timp ce se îndepărtează dispărând printre trecători...
   Ce vine apoi?... Iată-l pe Gabriel aşezat pe pervazul ferestrei, cu genunchii îmbrăţişaţi, sprijinit de genunchi... Privind ploaia... Picuri prelingându-se pe geam. Zidul dosnic al unei case, înalt, acoperit de viţă sălbatică de sus până jos. Frunzişul scuturat de vânt, primăvara... Pervazul şi tocul ferestrei, vopsite în ulei alb-gălbui, răspândind un miros plăcut...
   Apoi aceeaşi fereastră, întunecată, după ce ploaia a trecut de mult... Gabriel — omuleţ de-o şchioapă — rezemat de genunchii maică-si, ea aşezată pe marginea divanului. Tăcut, privind-o drept în ochi. Părul şi faţa ei, nu prea desluşite, în lumina galbenă căzând din înaltul tavanului. O şuviţă din părul ei, linsă, răsfrângea lumina galbenă... — Nu-i aşa că eu n-am să mor niciodată? o întreba cu glas scâncit... Îi aştepta răspunsul şi se agăţa cu tot sufletul de el. Dar ea îşi întorcea încet privirea spre fereastra întunecată. Un zâmbet diafan flutura pe buzele ei. Îl mângâia uşor pe creştet... — Te-ai plictisi până la urmă de o viaţă fără sfârşit... Vai, asta era cu totul altceva decât aştepta s-audă de la ea! Se simţea trădat. Să te plictiseşti de o viaţă nesfârşită? Cum? De ce?... când viaţa promitea atâtea!... Şi atunci iată-l stăruind pe lângă ea, încercând să-i smulgă o promisiune: — Dar eu, eu n-am să mor niciodată, nu-i aşa?... Maică-sa zăbovea cu răspunsul. Îşi muta privirea de la fereastră la el, îi ridica bărbia cu vârful degetelor. — N-ai de ce să te gândeşti la asta. De murit, murim cu toţii. Cândva. Dar pentru tine e atât de mult până atunci! Mult-mult-mult-mult de tot. E ca şi când ai trăi o viaţă fără sfârşit...
   Apoi, încerca să-i insufle încredere în zodia lui. Se arăta veşnic preocupată de ea şi nu scăpa nici un prilej să i-o amintească. Săgetătorul... Chiar şi Făt-frumos se prefăcea într-un săgetător plecat la capătul lumii, trăgând cu arcul în tot ce-i ieşea în cale... Dar unde se ascundea Arcaşul? De ce nu ieşea la iveală? De ce doar către sfârşitul lui noiembrie şi nici atunci pe de-a-ntregul?... Numai o parte din constelaţie — îi citea ea — poate fi văzută pe boltă în locul unde stă semnul Săgetătorului: arcul, jumătate din săgeată şi mâna stângă. Restul figurii trece în semnul Scorpionului şi coboară în emisfera australă. În preajma Săgetătorului scânteiază Coroana Australă, iar la picioarele sale Antares, Dragonul, Hercule şi Şarpele...
   La cuvintele ei, Centaurul, pe care încă nu-l văzuse niciodată, sosea în galop iscând sub copite scântei de stele, la sfârşit de noiembrie, venind din emisfera australă. Sosea în fiecare an, se pare, încălecând cu picioarele dinainte orizontul şi, nu se ştie de ce, încremenea astfel, cambrat, cu picioarele dindărăt rămase ascunse pentru totdeauna sub linia orizontului, poate muiate în apele Atlanticului de Sud, care pentru el trebuie să fi fost nu mai adânci decât o baltă... Poate pe pământurile aride ale Australiei... Sau poate un pic mai jos, în Noua Zeelandă. Conturul i se înălţa limpede, uriaş şi rece, croit parcă din coada unei comete, doar uşor îngroşat ici şi colo...
   Un pescăruş trecea în zbor prin dreptul ferestrei... peste acoperişurile de ţiglă roşie ale caselor... Gabriel amesteca în ceai cu linguriţa, iute-iute, şi în cană se forma un mic crater. Un vârtej pe care, oricât de repede ar fi amestecat, nu reuşea să-l facă să se adâncească până în fundul cănii... Un fel de mic tornado care, fir-ar să fie, nu voia s-o ia razna şi de fapt nu se clintea din loc. Mici plute de pâine prăjită se învârteau bezmetic luând apă din gros... — Gabriel, vrei să fii atât de bun să-ţi scoţi degetele din cană? Hai, bea-ţi ceaiul şi du-te la culcare!...
   La culcare, da. O idee bună. Dar timp era destul. Întins pe divan, tatăl său lăsa ziarul şi îl primea pe Gabriel să se cuibărească alături, cu capul în umărul său. Privea lung în tavan, concentrat... şi începea...
   ...Era pe vremea daltoniştilor... când a izbucnit pe negândite războiul Mezilor cu Extremii! Cine se aştepta? Extremii, care până atunci trăiseră liniştiţi la capătul Pământului, în pace şi înţelegere cu toată lumea din jur, parcă au înnebunit peste noapte! Vai-vai-vai! Nu le mai ajungea Aufrica lor natală! Le-a intrat în cap să pună stăpânire şi pe Naufrica, asupra căreia n-aveau nici un drept! De aceea s-au grăbit să construiască o cale ferată pietrificată, lungă de peste cinci mii de kilometri, până la hotarul cu Naufrica şi pe acea cale să-şi aducă trupele. Mezii i-au întâmpinat cu o armată numeroasă, călare pe hipopotami. Câtă frunză şi iarbă! Dar Extremii s-au năpustit asupra lor călări pe hiperpotami! S-a încins o bătălie pe viaţă şi pe moarte, până ce n-a mai rămas nici urmă de hipopotam. Atunci Mezii au adus din Naufrica rinoceri, cu care nu le-a fost greu să stârpească toţi hiperpotamii. Dar Extremii nu s-au lăsat mai prejos şi au adus din Aufrica otorinolaringoceri! Şi astfel Mezii au fost siliţi să recurgă la tunuri, în timp ce Extremii şi-au adus tutunurile!... Şi aşa mai departe... neînţelegerile se ţineau lanţ...
   ...Tratatul despre ascensiunea şi decăderea Imperiului Telepaţilor... Cuvânt cu cuvânt! Şi încă multe pe deasupra...
   Planiglobul atârnat pe perete în dreptul patului... Cinci continente pe hârtie pânzată. Ba chiar şase după părerea unora!... De sub căldura plăpumii, Gabriel contempla apele albastre ca cerul ale Oceanului Indian... Coasta Antarcticii. Se zvonea că e veşnic cald acolo, la Polul Sud... Adia musonul cald peste palmierii din insulele Tristan da Cunha... Insulele McDonald... Marea Bellinghausen... Palmierii se aplecau sub biciuirea stropilor săraţi ca saramura, spulberaţi de vânt de pe crestele valurilor şoptind ca şampania...
   Se stingea lumina în odaie. Hai, dormi, Gabriel. Noapte bună... Dar ce avea să se întâmple cu insulele din Atlanticul de Sud şi din Oceanul Indian? Dictatorul Jorge de la Vega Dominguez instalat în insulele Tristan da Cunha. Sosit în cursul nopţii împreună cu flota lui de corăbii cu pânze, însoţit de generalii Carlos Ortega şi Manuel Antonio Hernandez! În bubuit de tunuri! Oare Steaua Polară îi călăuzea pe toţi deopotrivă? Navigatori şi tirani? Să fie cu putinţă?... Cărarea lunii peste ocean, rece, gata-gata să se spargă în mii de cioburi... Începe teroarea! Un lung lanţ de umilinţe şi de crime... Dar cum de îndurau tristan-da-cuhnezii? Trebuia să fie o dreptate pe lumea asta! Jos tirania!... Gabriel adormea legănat de vise... Cavalerul dreptăţii... Totul pe cont propriu dacă nu se putea altfel. Trebuia ticluit un plan amănunţit...
   Dar iată-l pe Gabriel picotind în bancă. Zgribulit. Scuturat de frisoane ivite din senin, peste noapte. Cu dogoarea ei, soba de teracotă din fundul clasei îi făcea parcă mai mult rău... Îşi atingea gâtul strecurându-şi de după guler degetele de gheaţă... şi constata că arde... Apoi, din infernul şcolii, în infernul iernii. Dar iarna, la mijloc de februarie, îşi pierdea puterea. Dinspre zare, mai departe, spre nord...
   Dar cum? Gabriel, o clipă doar! hai să stăm să ne gândim... Flota are nevoie de o bază! O insulă, undeva, la Polul Sud, unde e veşnic cald. Un gol primitor... închis din toate părţile dacă s-ar putea. Un fel de bazin înconjurat de munţi, cu o unică poartă de oţel ca o uriaşă poartă de ecluză... închizându-se în urma ultimului vas... Somnul liniştit al flotei de război, apărată de munţi... şi de tunuri antiaeriene... O perdea de foc împotriva avioanelor de bombardament inamice... Dar carburantul? Cel mai bine era să nu depinzi de nimeni. Rezerve de petrol pe o sută de ani... în rezervoare de oţel... cu pereţi groşi de oţel. Blindaj!... Dar nu... Mai bine ar fi fost ca petrolul să fie păstrat în rezervoare subterane. Grote uriaşe, pline ochi cu petrol! Bombele lansate de avioane ar fi explodat undeva departe, la suprafaţă... Buf! Buf! împroşcând doar un pumn de nisip. Praf... luat de vânt. Să mori de râs, nu alta!...
   Colţul plăpumii se dădea la o parte. Gabriel gusta plăcerea unei adieri răcoroase. Prin ochelari, ochii doctorului îi fixau burta, pe sub poalele cămăşii... pielea... Încruntat, şi nu prea. Asta era tot. Ceea ce urma — mica discuţie în sânul familiei — nu-i ajungea la urechi decât ca un murmur nedesluşit. Se întorcea din nou către Australia, verzuie, atârnând deasupra patului... Noua Zeelandă... Ceţuri uşoare peste Oceanul Indian de Sud...
   ...Flota trecea din Bosfor, intra în Marea Neagră. Crucişătoarele... lăsând în urmă miros de motorină arsă... În rada portului Constanţa. Motoarele, stop! Ţevile tunurilor, lungi, gri-verzui, se înălţau încet şi se roteau totodată, la fel de încet... dar sigur! Îndreptate către locuinţa profesorului Negrea de pe strada Ovidiu. Încremeneau ţevile — punctul de încrucişare a tirului! O simplă comandă... Foc! Şi casa ar fi fost spulberată: bucăţi de tablă, scânduri plutind în aer la mare înălţime, căzând încet în mare... Dar nu! Profesorul Negrea era bine doar să ştie ce-l aşteaptă!... Poftiţi în sala de judecată stimate profesore! Aveţi de răspuns la câteva acuzaţii! Martorii!... Luare de mită! Aroganţă! Batjocuri la adresa elevilor! Falsuri în catalog!... Sentinţa va fi executată mâine în zori!... Bum!... Un stol de pescăruşi îşi lua zborul de pe dig... Flota de crucişătoare făcea cale întoarsă, cu misiunea îndeplinită... Siaje curbe în largul portului Constanţa... Cu toată viteza înapoi către Oceanul Indian de Sud. La baza din insula artificială...
   Multe de făcut în lumea întreagă, Gabriel... Multe mii de tone de motorină, arse peste toate mările... Combustie internă... Fum albăstrui peste crestele valurilor, dus de vânt...
   Se desprimăvăra... 26 februarie... Sosiseră vase în port. Cargouri. Descărcau mărfuri. Pe strada Republicii, cât era ea de lungă şi de dreaptă, străbătând tot cartierul fabricilor, de acasă până la şcoală Gabriel nu vedea trecând decât camioane încărcate vârf. Transporturi Internaţionale Auto... Ciorile îşi mutau cuiburile dintr-o pădurice într-alta. Zburau peste hale, la joasă înălţime. În afară de una. Iat-o sus... sus peste acoperişurile Filaturii de bumbac... într-un dans trăsnit... Scăpa ceva din cioc. O nucă! Se lăsa în picaj şi o prindea. Bătea din aripi înălţându-se. Dar o scăpa iarăşi. Nuca trebuie să fi fost prea mare pentru ea. Gabriel, cu ochii mijiţi către cer, stătea şi privea, în timp ce camioanele treceau prin spatele lui, unul după altul, hurducându-se. Transporturile Internaţionale Auto.
   Şi în aceeaşi zi la şcoală afla ceva îngrozitor: la Polul Sud nu e veşnic cald! Noapte polară, şase luni din an, la fel ca la Polul Nord! Morsele ieşeau din apa rece ca gheaţa şi se târau greoi pe zăpadă. Pinguinii înfruntau plesnetele de bici ale viscolului... zile întregi cu capetele plecate. Degerau palmierii de pe insulele Tristan da Cuhna. Uriaşele lor frunze trosneau îngheţate bocnă... Se loveau una de alta în bătaia vântului... Se prăbuşeau sparte în mii de cioburi... Dictatorul Jorge de la Vega Dominguez se pare că nu făcuse o alegere prea strălucită cu insula aia a lui...
   Gabriel amesteca în ceai, alene, dus pe gânduri. Apoi îşi ungea cu unt felia de pâine prăjită, caldă încă. Untul se topea şi curgea prin găurele, picurând pe farfurioară.
   — Vezi să nu pătezi faţa de masă, Gabriel. În ochii maică-si iată o umbră de reproş. Oare de ce?... Dar faţa de masă rămânea curată. C-un suspin de uşurare, ba chiar c-un soi de frenezie strângea totul de pe masă — farfurioare şi căni... le lăsa în chiuvetă pentru mai târziu...
   În dormitor era întuneric dar pe uşa întredeschisă venea lumină din odaia cealaltă. Iată umbra glastrei de pe măsuţă, mare cât o amforă, căzând peste toată Africa, peste Mediterana şi peste Europa Centrală. Şi umbra propriului său corp, întins sub plapumă, acoperind Antarctica... În bucătărie apa se auzea curgând în chiuvetă...
   — Gabriel... dormi?
   Nu-i răspundea. O mică înşelătorie nevinovată: o lăsa să creadă că doarme. Dar vocea ei şoptită îi făcea plăcere... Vasăzică aşa... Polul frigului... acolo în sud. Cine s-ar fi aşteptat?... Uşa se închidea încet şi dormitorul rămânea cufundat în întuneric... Dar atunci fereastra prindea să se lumineze încetişor... Luna... Argintie. Ţevile tunurilor se înălţau, mute, către palatul rezidenţial al dictatorului Jorge de la Vega Dominguez. Stop, motoarele! De sus, dinspre ferestrele luminate ale palatului veneau plutind peste ocean frânturi de samba... Foşneau valurile... sau rochiile de bal? Sud-americance, invitate împreună cu fiicele lor liceene, cu umeri goi, sporovăind voioase în timp ce îşi făceau vânt cu evantaiul. Nu simţeau plutind în aer ameninţarea? Mirosul greu de motorină adus de vânt dinspre larg... Samba... Dar dictatorul nu era de găsit nicăieri. Dispăruse! Unde oare? Ascuns în buncărul lui până ce crucişătoarele aveau să facă întoarcerea de o sută optzeci de grade?... La ce bun să distrugi frumuseţe de palat?... Baroc spaniol... Toţi dictatorii dispăreau la ameninţarea tunurilor... Şi reapăreau a doua zi zâmbind pe sub mustaţă când din coşurile crucişătoarelor abia se mai zărea un firicel de fum în zare...
   Şi apoi, cine îi călăuzea pe marinari în drumul lor, noaptea, în timp ce brăzdau în lung şi-n lat oceanele emisferei australe? Steaua Polară? Vai, nu! Iată, chiar în foaia de calendar smulsă azi dimineaţă o dată pentru totdeauna, se vorbea de Crucea Sudului!... Urmărită — cică — îndeaproape de doi „gardieni”, Alfa Centauri, Beta Centauri... Proxima Centauri... 4,3 ani-lumină... una dintre cele mai imense radio-galaxii de pe bolta cerească... raze X...
   Şi acum, Gabriel, ţine-te bine! iată când începe cu-adevărat zodia Săgetătorului: pe 22 noiembrie! Cu o singură zi întârziere! Iată de ce nu se arată Centaurul pe de-a-ntregul! Cambrat, înălţându-se cu picioarele dinainte peste linia orizontului, în ochi cu o lucire de durere atroce, se răsuceşte înapoi, ţintindu-şi săgeata jos lângă piciorul său dindărăt, cu copita apăsată în nisipul fierbinte al deşertului Australiei, unde i s-a înfipt chiar deasupra copitei ghimpele otrăvit al Scorpionului...
   Scorpionul deci... adevărata zodie a lui Gabriel... născut în ziua de 21 noiembrie!... Până când şi-a închipuit maică-sa că îl va amăgi? O viaţă întreagă?... O ura!... Flota de crucişătoare ocolea încet Capul Bunei Speranţe, intrând în Oceanul Atlantic. Direcţia nord, cu toată viteza înainte!... Siajele navelor se ştergeau şopotind în largul portului Constanţa. Gri-verzui, ţevile tunurilor se înălţau către propria sa casă... Un caz foarte interesant de iubire filială transformată în ură pătimaşă!... Doctorul îşi ridica spre ochii părinţilor privirea întrebătoare, în timp ce mâna sa stângă încă mai strângea încheietura lui Gabriel. Sub policarul său vena zvâcnea iute-iute... Orice numărătoare era de prisos... — Gabriel, eşti aşa de drăguţ să-şi descleştezi dinţii şi să-mi spui ce te doare? Gândeşte-te un pic, zău. Am fost prieteni totdeauna, da? Sunt sigur că aş putea să-ţi fiu de folos şi de data asta, Gabriel! Chiar nu vrei să vorbeşti? Atunci uite ce facem. Acuma te las în voia ta. Plec. Dar pe seară îţi dau un telefon. Dacă nici atunci n-ai să binevoieşti să-mi răspunzi, să ştii că mă arunci în cea mai neagră supărare!...
   În zori ţevile tunurilor coborau încet. La ce bun? Pe cine să distrugi? Împotriva cui să lupţi?... Pescăruşi se roteau deasupra portului scoţând ţipete ascuţite trecând în zbor peste dig... peste faleză... Digul rămânea în urmă. Cazinoul alb, cu arcele sale largi, cu cele patru turnuleţe de deasupra...
   Înapoi la baza sa din Atlanticul de Sud... Golful închis de munţi, cu o uriaşă poartă de fier... Hm... Rezemat de parapet, de la înălţimea punţii, privind apele străvezii ale oceanului. Vălurele verzui, jos, lunecând de-a lungul bordajului şi întorcându-se acasă... Prieteneşte, secundul îşi lăsa mâna pe umărul său... De ce oftezi, căpitane? La ce te gândeşti?...
   Vălurele, vălurele... Peşti azurii... Cam cât să coste un crucişător ca ăsta? Motoarele... Mii de cai putere... Zeci de cabine... Ancora... Punţile... Atâtea tunuri! O flotă întreagă! „Flota a...” a câta? Hm... Aşadar, fiecare vas trebuie să iasă neapărat dintr-un şantier naval! Cât costă un şantier naval?... Dar baza? Uriaşele porţi de oţel? Fundaţiile de beton... Beton armat!... Personalul de deservire... Iată una din porţi, trasă afară din apă, spânzurând de cabluri, atârnată de braţul macaralei, legănându-se încet în timp ce apa se scurge de pe ea, întreaga ei suprafaţă, până atunci cufundată în adânc, acum zvântându-se la soare... Vasăzică nu era de ajuns nici personalul de deservire: mai trebuia şi personal de întreţinere! Operaţiunile cosmetice — curăţat de rugină, grunduit, vopsit... gresat... Operaţiuni bancare... La piciorul lui Gabriel cădea pe punte un peşte zburător. Îl împingea uşurel cu piciorul, peste bord, redându-l apei şi vieţii... Peştele zburător-visător...
   Vasul-amiral înainta mereu... singur pe tot întinsul oceanului, mereu către sud... Dar unde era baza?... Nicăieri... Opreau să alimenteze în insula Sfânta Elena, unde barilul de petrol se vindea cu paisprezece dolari... În insulele Tristan da Cuhna ajunsese la douăzeci şi şapte!... Iar în Sandwich de Sud — patruzeci şi doi barilul!... Bursa neagră... Cât de departe să mergi?... Dinspre palatul rezidenţial al dictatorului Jorge de la Vega Dominguez veneau plutind o dată cu ceţurile frânturi de samba. El tot nu era de găsit. Doar evantaiele fâlfâiau în mâna doamnelor... Señoras cu umeri goi... Adieri cu mireasmă de santal... Cum să distrugi palatul cu lovituri de obuz? Cu ce drept să iei vieţi omeneşti?... Şi în definitiv care-i preţul unui obuz, căpitane, te-ai întrebat vreodată? Câţi dolari?... Indicatorul de nivel al rezervorului de carburant cobora încet către zero... Ultimii norişori de fum pe coş în răpăit de rateuri, în timp ce pe hublou se ivea strălucind orbitor în soare ţărmul îngheţat al Antarcticii...

         Du arcul ’nainte, cu braţul întins...
         Sloboade săgeata şi las-o să zboare...
         Şi nu mi te da dinainte învins —
         Se-nfige ea-n nor până iarna viitoare...

   Se închidea fără zgomot uşa dormitorului. Somnul venea tiptil... Atârnată de braţul macaralei, uriaşa poartă de oţel se legăna încet în soare... Cu paşi de catifea, zglobie alerga rugina pe tot întinsul ei, punând stăpânire pe fiecare palmă de oţel proaspăt zvântată...

***

Am scris Coroana australă în 1987. A fost publicată în 1999, în volumul de povestiriConspiraţia inocenţilor, la editura Ararat.