Stătea ghemuit la piciorul unui stâlp de zid, alb, de la poarta bisericii Sfânta Treime de pe strada Mihai Eminescu. Ne întorceam de la piaţă, încărcaţi cu sacoşe. Spre deosebire de ceilalţi cerşetori, nu ne-a cerut nimic. Sau poate că totuşi buzele lui au murmurat ceva fără glas în timp ce treceam prin dreptul lui. Ne-a urmărit în schimb cu privirea. Dar ce fel de privire? Intensă? Vie? Nu citeai umilinţă în ea. Doar o recunoaştere, parcă uşor amuzată, uşor resemnată, a eşecului vieţii sale. De parcă ar fi spus: Vedeţi şi voi, nu toţi au noroc în viaţă. Aşa se-ntâmplă. În ce să-mi mai pun speranţa? Păi tot în voi oamenii care treceţi pe-aici, că altă alegere n-am... Era bătrân cerşetorul, puţintel la trup şi supt la faţă — un ghemotoc de zdrenţe la piciorul stâlpului de la poarta bisericii... Dar din întunecimea feţei lui nerase şi arse de soare izvora o lumină: avea ochi albaştri şi plini de inocenţă, ca de copil... Soţia mea şi cu mine nu obişnuim să dăm de pomană cerşetorilor. Aşa că am trecut de el. După câţiva paşi însă ne-am uitat unul la celălalt, iar soţia mea a spus: — Hai să-i dăm ceva. Mi-au plăcut ochii lui albaştri... A făcut cale-întoarsă la cerşetor şi i-a dat un leu. Apoi i-a mai dat două mere...
Au trecut de-atunci câteva săptămâni şi încă îmi stăruie în amintire, la fel de vie, lumina ochilor săi albaştri.
