Bucuria din vis*

Am ajuns la marginea unui parc. O vale minunată s-a deschis înaintea mea, întinsă și ușor vălurită, acoperită toată cu iarbă măruntă, de un verde fraged. O străbăteau nenumărate cărări, pe care de aici de sus le vedeam ca-n palmă. Chiar la piciorul meu se afla un loc de joacă pentru copii: o linie ferată îngustă urca și cobora în serpentine destul de strânse, se bifurca; liniile se vedeau unindu-se din nou la o oarecare depărtare. Șinele erau albe și perfect vizibile, în contrast cu verdele pajiștilor, construite foarte strict inginerește, urmând cu fidelitate văluririle terenului și în același timp evitând orice curbă prea strânsă.
   Lângă casa de bilete o mamă tocmai cumpărase bilet pentru fetița ei, o urcase într-o mașinuță mecanică... și mașinuța o și pornise pe șine într-un moment când mama ei, aplecată din mijloc cum rămăsese după ce își urcase fetița în mașinuță, încă nu era sigură că aceasta avea să circule în deplină siguranță. Am urmărit și eu acea mașinuță și m-am întrebat dacă necesită a fi manevrată, sau se deplasează singură, pe un traseu dinainte stabilit, urmând șina. Am văzut mașinuța încetinind la o bifurcație și înscriindu-se cu siguranță în curba de după bifurcație, după ce, pentru a rămâne pe șine, a executat o răsucire destul de rapidă; ceea ce m-a convins că mașinuța nu are nevoie să fie condusă ci că își urmează singură calea. M-am simțit dintr-odată nespus de bucuros, ca și cum aș fi scăpat nesperat de repede de o mare îngrijorare. Și mi-am spus că trebuie neapărat să-l aduc aici pe nepotul meu să se joace, chiar dacă parcul se află, poate, foarte departe de casă.
   Mi-am mai rotit încă o dată privirea peste întinderea parcului din vale. Nu era nimeni altcineva decât fetița din mașinuță, mama ei cea grijulie și casierița de la casa de bilete. M-am întrebat dacă nu cumva parcul devine prea populat în zilele de duminică, dar mi-am zis că merită totuși încercat.
   Am pornit să cobor o cărare care trecea pe lângă piciorul unui pod foarte lung. Răsuna clar muzica lui Maurice Jarre, din Doctor Jivago, iar eu mi-am continuat coborârea, cu sufletul tot mai plin de bucurie, tot mai plin de spațiul larg pe care îl aveam înaintea mea și de muzica aceea minunată. Alergam sărind într-un picior și minunându-mă de propria-mi sprinteneală. Dacă o pot face, ce-mi pasă dacă mă vede, poate, cineva? Ce-mi pasă că am deja destui de ani?... Trebuie neapărat să-l aduc pe nepotul meu și să-i dau prilejul să se bucure de una din acele mașinuțe mecanice care își cunosc atât de bine traseul, se deplasează în siguranță și știu să-și aleagă calea la fiecare bifurcație.

   Îmi mai răsuna încă în suflet muzica lui Maurice Jarre când m-am trezit, muzica aceea umplând spații largi peste întinderi vălurite de iarbă tunsă scurt, și bucuria din vis îmi umplea sufletul. I-am spus:
   — Am avut un vis frumos... Câtă bunătate sufocată ascundem în suflet!
   — De ce sufocată? m-a întrebat ea.
   — Pentru că o simțim numai în vis.
   Și nu mi-am putut reține plânsul izvodit de acea bucurie și de regretul că bucuriile simple nu vin decât în vis.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Cărţi cu poze*

De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!... Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic alta. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.

Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.

Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi bineînţeles că mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.

Negăsind nicio poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva... Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost... Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!

Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat