Sfinţii de pe ferestre şi câinele*

O mulţime agitată de oameni se adunase în stradă, pe o latură a liceului Grigore Alexandrescu, dincolo de gărduleţul de fier forjat care fusese refăcut de mântuială după bombardament. Cu ochi rătăciţi şi avizi căutau cu toţii pe ferestre semnele de care se tot vorbise în ultimele zile într-un cartier sau într-altul din oraş. Dar numai vreo câţiva păreau să şi vadă acele semne sau, mă rog, poate numai unele dintre ele. Mai agitat decât toţi ceilalţi din jur părea să fie un individ care, cu braţul întins în sus, arăta cu insistenţă către una din ferestrele de la etaj, cea din extremitate, dinspre casa scărilor. Iar alţii în jurul lui se dădeau de ceasul morţii să se apropie cât mai mult cu capul de braţul său pentru a putea urmări raza ce pleca din degetul său arătător şi se oprea — unde? unde? unde? Nimeni nu desluşea, şi individul nu se pricepea să explice, mulţumindu-se să-şi agite braţul întins — Uite, acolo! acolo! acolo! În timp ce din gură nu-i ieşeau decât cuvinte pline de indignare şi de speranţă. Vorbea de Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Uite-le săbiile! zicea. Uite-le aripile şi uite-i şi cheile cu care o să ne deschidă în sfârşit porţile Raiului!... Toţi să străduiau din răsputeri să vadă săbiile şi cheile de la poarta Raiului dar n-aveau aerul să fi şi reuşit. Cu toate că erau cu toţii, se vedea bine, convinşi că aşteptaseră destul... În timp ce altcineva din apropiere vorbea de Sfântul Gheorghe. Nu ştiu dacă se vede suliţa, spunea privind ţintă spre acelaşi geam — sau poate arăta spre un altul învecinat —, dar se vede clar că o ţine în pumn! Suliţa! Ţine capătul suliţei în pumn. Adică mânerul, şi înfige suliţa în burta balaurului! Care n-o să mai mănânce oile Domnului şi nici pe Fata Împăratului! Ştim cu toţii cine-i Balaurul! Mulţimea se deplasa spre acel om îmbulzindu-se şi încerca să desluşească raza ce purcedea din arătătorul său şi se îndrepta spre ferestre — spre care fereastră oare? Pe geam se vedeau într-adevăr irizări de forme ciudate şi felurite. Ba pe un ochi de geam, ba pe altul. Putea la fel de bine să fie şi Fecioara Maria, de care se tot vorbise, mai abitir decât despre alte icoane, prin oraş şi prin alte oraşe şi orăşele din judeţ şi poate de prin toată ţara. Că se ivea tot mai des, ziceau, pe geamurile clădirilor publice — şcoli, sfaturi populare, teatre şi cinematografe... Cum de nu se ivise pe geamul niciunei clădiri private, atâtea câte or mai fi fost rămas?... Ba chiar lumea începuse să-şi aducă aminte şi de minunile de la Maglavit. Domnul nu mai dă semne prin gura lui Petrache Lupu şi atunci El a ales să se arate pe geamuri. Fiindcă prin geam vezi, dar iacătă că poţi să treci cu privirea şi dincolo de el. Unde vede numai cine are ochi de văzut! L-au izgonit de la şcoală, mâine-poimâne or să-L izgonească şi din biserici... Vedeţi, acolo?... Aia e aura Sfintei Fecioare! Nimbul Ei sfânt!...

Unde? unde? unde? se repezeau să întrebe voci gâtuite de emoţie de prin jur. Nu întrebaţi unde! Uitaţi-vă cu atenţie... Da, într-adevăr, parcă era conturul Fecioarei Maria, chiar şi Pruncul pe care îl ţinea Ea în braţe se vedea... Nu trebuie să vezi, trebuie să crezi! spunea cineva mai înţelept. Trebuie să vezi cu ochii minţii! Şi totuşi mulţimea vedea Pruncul... Da’ de ce e verde? întreba cineva. Nu pruncul e verde, mantia Fecioarei e verde, poate doar tivită cu verde, şi în rest roşie... Şi nici aia toată — doar mânecile, sau... una din mâneci... S-a ticăloşit poporul! se auzea o voce — resemnată dar răsunătoare. Deunăzi, în cartier la noi s-au apucat să hăituiască un câine — un biet câine, chipurile turbat, şi nu s-au lăsat până nu i-au ciuruit capul cu alice!... Nu-i de mirare că Domnul arată semne acolo unde nimeni nu le mai caută!

Mulţimea căuta cu nesaţ formele irizate de pe fiecare ochi de geam. Cuiva i se păruse că nu în locul către care se îndreptau braţele întinse apăruseră icoanele, ci taman în partea opusă a clădirii liceului. Maica Domnului! striga. Unde? unde? unde?... Acolo! striga omul din mulţime. Maica Domnului! O văd cum plânge! O văd cum îi curg lacrimile! Îi văd nimbul în jurul capului! Şi mantia îi e tot aurie! Totul e auriu!... Mulţimea izvodea un nou val către acea parte unde totul era auriu. Dar alţii vedeau iarăşi contururi verzi şi galbene şi portocalii — alte irizări pe ochiuri de geam. Valul îi purta pe oameni, chiar şi pe cei ce se încăpăţânau să vadă icoanele pe ferestrele de la etaj, înspre casa scărilor, dar nu se mai puteau împotrivi apăsării celorlalţi şi se pomeneau duşi de val. Câteva bătrâne se porniseră deja să ţipe ascuţit de spaimă că aveau să se prăbuşească şi mulţimea avea să le calce în picioare. Fără voie de bună seamă; dar totuşi să le calce. Mâini în mâneci negre fluturau pe deasupra capetelor într-o încercare disperată să-si păstreze cumpătul. Staţi, oameni buni! strigau voci de bărbaţi. Mânecile negre fluturau prin aer suflecate acum fără voie, lăsând să iasă la iveală braţe dezgolite până la cot sau chiar până mai jos, şi la fel de neputincioase. Dar în părţile unde presiunea mulţimii încă nu se făcea simţită continuau să se facă auzite voci entuziasmate de ceea ce vedeau pe ochiurile de geam. Uite, acolo în dreapta sus e năframa! Uite! Uite ochiul stâng al Fecioarei aplecat în jos către Prunc! Uite şi nasul Prea Cuvioasei!...

La un moment dat cineva dintr-o margine a strigat: Câinele! Mulţimea a încremenit pe loc şi toate capetele s-au întors brusc către acea parte: Care câine?... Fiindcă devenise limpede, nu se ştie cum, că nu pe geamuri urma să mai caute semne, ci altundeva. De ce tocmai un câine? a strigat cineva. Dar poporul pricepuse că acela care întrebase rămăsese cu mintea proţăpită în geamuri, de altfel singurul din toată mulţimea, şi că nici nu merita altceva decât ori să i se dea una peste bot, ori să fie lăsat în plata Domnului ca unul cu mintea dusă cu pluta.

La câţiva paşi depărtare, în plină stradă, un câine se zbătea de-adevăratelea în ghearele morţii. Mulţimea părăsise semnele de pe ochiurile de geam şi, mai întâi cei dinspre marginea de unde venise strigătul, apoi, rând pe rând, toţi ceilalţi îşi îndreptară atenţia către... Ce erau acelea? Semne de la Diavol? Ispita Diavolului? Poporul înconjura cu repeziciune locul unde se desfăşura supliciul animalului. Nimeni nu mai striga şi nimeni n-avea a mai interpreta sau desluşi cele văzute fiindcă totul era limpede ca lumina zilei: un câine se zbătea în chinurile morţii. Poate doar vreun copil ori doi să se fi întrebat: Da’ de ce se zbate? fiindcă celor adulţi şi vârstnici le era clar că ceea ce provoca zvârcolirile animalului era otrava. Câinele fusese otrăvit.

Poate că nu toţi aveau vedere bună spre locul supliciului dar iată că orice îmbulzeală încetase. Fiecare se mulţumea cu locul său, mulţimea era deasă şi cu toţii priveau în tăcere, poate doar deplasându-se un pic mai la dreapta sau mai la stânga, către locuri cu vedere mai bună, păstrând distanţa în jurul animalului atât de strict de parcă cineva le interzisese să se apropie prea mult. Era destul loc în jurul animalului să-şi desfăşoare agonia în voie.

Câinele otrăvit se zvârcolea la piciorul zidului scund care împrejmuia grădina publică din spatele primăriei — atât de scund încât unul mai ’năltuţ ar fi putut să se aşeze pe el. Dar se-nţelege de la sine că nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se aşeze în clipe ca acelea... Spasmele morţii se consumau la plină vedere, în lumina zilei. Câteva secunde câinele zăcea căzut pe-o rână, cu trupul înţepenit, dar gâfâind sălbatic, cu labele din faţă întinse crispat drept înainte, de parcă s-ar fi ferit din toate puterile de ceva rău, rău de tot, pe care nimeni dintre oameni ci doar el, câinele, l-ar fi putut vedea. Apoi spatele i se încovoia brusc — încă un spasm —, dar labele din faţă îi rămâneau tot întinse, ca şi cum ar fi vrut cu disperare să atingă ceva ce l-ar fi tămăduit, dar nu reuşea. Respira sacadat şi pântecul îi era chinuitor de supt. Ochii săi ieşiţi din orbite vedeau moartea aplecându-se să-l atingă şi să-i ia ultima suflare. Dădea să fugă de ea, aşa pe-o rână cum zăcea dar picioarele nu-l ascultau. Veneau alte câteva clipe când se tăvălea în neputinţă, cu labele-i zvâcnind dezordonat, de parcă nu mai ştia de unde vine răul şi de cine sau de ce trebuia să se ferească. Apoi reuşea să se ridice împleticit şi dădea, parcă, să sară scundul zid al grădinii publice dar reuşea cu greu să-şi ridice botul îmbăloşit până la muchea zidului, şi niciun centimetru mai sus. Cum să treacă zidul? Şi totuşi, cu ultimele puteri, reuşea să-şi înalţe botul către cer şi pieptul i se proptea de zid, într-o sforţare care se dovedea a fi peste puterile lui.

Priviri sticloase din mulţime — zeci de priviri, sute de priviri — îl însoţeau în zbaterea sa, neputincioase. Dar privirile nu erau neputincioase ci avide, la fel ca ceva mai înainte când căutaseră pe ochiurile de geam semnele irizate ale mântuirii prin icoane trimise de Domnul într-ascuns. Dar acum nu mai căutau mântuire şi de fapt nimeni nu ştia ce mai căuta în timp ce stătea aici, în încremenire, făcând cerc în jurul animalului ce agoniza.

Câinele nu se mai opintea cu pieptul în zid de parcă ar fi ajuns să se îndoiască că dincolo de el îl aştepta mântuirea. Dădea semne că s-ar fi liniştit, că izbăvirea era de fapt aici, de această parte a scundului zid, unde privirile oamenilor îl străpungeau în tăcere. Şi totuşi nu era hotărât: aici sau dincolo? Fiindcă, iată, acum dorea din nou, parcă, să facă acel salt până dincolo. Încerca, dar se izbea cu trupul slab de zid şi rămânea sleit la piciorul lui, fără a se mai împotrivi. Poate că durerea atroce care îi ardea măruntaiele îl slobozea din ghearele ei fierbinţi... Te pomeneşti că deja răsufla cu mai slabă înteţire... Dar nu, saltul său peste gard rămăsese nedus până la capăt, capul dat pe spate, botul ridicându-i-se peste creasta zidului. Noi crampe îi chirceau pântecele şi tot botul şi spinarea, omoplaţii şi partea de sus a labelor îi erau ude de parcă abia ar fi ieşit din apă.

Dar iată că reuşea pentru prima oară să se ridice în patru labe. Labele i se împleticeau dar iată că reuşea totuşi, sleit de puteri, să facă câţiva paşi până la colţul zidului scund peste care încercase mai adineaori în agonia sa să sară, fără a reuşi. Dar acum se prefira doar de-a lungul lui, cu limba atârnându-i afară din gură, moale, bleagă, ca într-o zi de insuportabilă caniculă.

Cineva din mulţime părea să fie mai informat decât semenii săi şi strigă: I-au dat lapte! Şi într-adevăr, de după colţul zidului, pe măsură se mulţimea se dădea la o parte şi îi făcea loc câinelui să se îndepărteze, ieşea la iveală o sticlă goală cu urme proaspete de lapte şi chiar o mică băltoacă de lapte, atâta cât s-o fi scurs din sau de pe botul animalului, atunci când — şi dacă — cineva din mulţime sau străin de mulţime i l-ar fi dat sau ar fi încercat să i-l dea.

Câinele, slab şi epuizat, doar o umbră de făptură a Domnului, prinsese, avusese norocul să prindă ultimul fir de viaţă, şi trecea fără pic de recunoştinţă pe lângă sticla golită de lapte, care îi salvase viaţa. Şi se îndepărta pe străduţă fără nicio ţintă.

Mulţimea începea, încet-încet, să se împrăştie.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Euphorion, nr. 4, 2008

Miros de gaz*

Autobuzul, hodorogit şi murdar, trecea într-o dimineaţă mohorâtă pe o stradă dintr-un cartier sărac, care ducea în afara oraşului, către o comună învecinată.

La un moment dat şoferul a oprit brusc între staţii şi s-a ridicat de la locul său, vizibil iritat. A ieşit pe culoar şi, cu o mutră acră, adulmecând în aer, a început să cerceteze cu privirea în dreapta şi-n stânga, călători şi bagaje, îndreptându-se pas cu pas către fundul autobuzului.

— Miroase a butelie! a spus pe un ton răstit. Cine s-a urcat cu butelia să poftească afară imediat! S-aude? Nu-i voie cu butelie în autobuz!

Nu i-a răspuns nimeni. Înăuntru stăruia într-adevăr un miros destul de puternic de gaz lichefiat. Când a ajuns în fund, un bărbat într-o salopetă cenuşie, care şedea pe un scaun undeva pe la mijlocul autobuzului, s-a întors către el şi a spus:

— Nu-i nicio butelie, dom’le şofer. Hainele mele miros. Lucrez la staţia de încărcare gaz lichefiat. Am lucrat în schimbul trei. Salopeta mi s-a îmbibat cu gaz lichefiat, asta-i tot. Nu-i nicio butelie în autobuz!

În fundul culoarului, şoferul s-a oprit pentru câteva clipe din scotocit şi l-a privit neîncrezător pe bărbatul în salopetă cenuşie. Apoi a făcut cale întoarsă pe culoar cercetând cu şi mai multă atenţie, aplecat din mijloc, pe sub fiecare scaun, pe după fiecare sac peticit aşezat între scaune, neîncetând să adulmece în aer.

— Nu e, dom’le, nicio butelie, a spus din nou lucrătorul în salopetă cenuşie când şoferul a ajuns în dreptul lui. Uite-te şi dumneata! Hainele mele miros! Nu-i nicio butelie.

Şoferul l-a fixat cu privirea, preţ de o clipă sau două, la fel de neîncrezător, fără să scoată o vorbă, continuând apoi să cerceteze peste tot şi să adulmece aerul.

Ajuns la locul său, a aruncat o ultimă privire încruntată în urmă, către toţi călătorii şi s-a aşezat neîmpăcat la volan.

Autobuzul şi-a continuat cursa în dimineaţa mohorâtă, străbătând cartierul unde toţi locuitorii erau săraci, murdari şi obosiţi şi cei mai mulţi dintre ei lucrau în schimbul trei.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Minciunile nevinovate ale copilăriei*

Aveam vreo opt–nouă ani şi locuiam cu chirie într-o căsuţă modestă prin spatele căreia, la foarte mică distanţă, treceau trenurile. De fapt, trenuri de călători treceau foarte puţine, cred că nu mai mult de patru pe zi. În schimb, cât era ziua de lungă — şi cât era noaptea de lungă — se făceau manevre cu cisternele rafinăriei Steaua Română. De pe urma acestor manevre pământul se îmbibase cu petrol, între şine şi în afara şinelor, era negru, firele de iarbă, atâtea câte mai puteau creşte, erau şi ele negre de petrol, şi, după gustul meu, totul mirosea frumos acolo.

Garniturile de cisterne treceau alene, greoaie, se schimbau macazuri, osiile scârţâiau şi scrâşneau, lucrătorii îşi strigau unul altuia, se auzeau din când în când tampoane lovindu-se între ele, iar locomotiva pufăia de colo până colo, tacticos, trăgând cisterne şi împingând cisterne şi mutându-le de pe o linie pe alta. Uneori locomotiva se nimerea să se oprească la câţiva paşi de zidul dosnic al casei noastre şi nu numai că îi auzeai foarte-foarte aproape pufăitul dar simţeai parcă presiunea enormă a aburului în întregul cazan. Dar eu aveam încredere în fabricanţii de locomotive şi în cei ce îngrijeau de ele, fiind sigur că nimic rău nu se putea întâmpla acolo în spatele casei, pe linie, cum spuneam noi copiii.

Aveam însă un prieten de aceeaşi vârstă cu mine, Dan Teodorescu, care într-o bună zi mi-a înnegurat gândurile. Mi-a spus:

— E o adevărată belea cu trenurile alea care trec pe-acolo chiar prin spatele casei tale! Ce zici, te-ai gândit vreodată ce se-ntâmplă dacă se ciocnesc între ele două locomotive? Ai auzit şi tu, se întâmplă tot felul de accidente, trenurile se mai şi ciocnesc. Ce te faci dacă se ciocnesc chiar în dreptul casei tale? Vin aşa, pe negândite una spre cealaltă, puf–puf–puf, puf–puf–puf, şi deodată, bum! se ciocnesc! Două mingi care se ciocnesc, ai văzut şi tu, sar care încotro! La fel şi locomotivele! Ce te faci dacă te trezeşti cu o locomotivă că vine şi îţi cade peste casă?

M-am uitat fix la el şi mărturisesc că m-a străbătut o undă de îngrijorare. N-a durat însă decât o clipă sau două. I-am răspuns:

— A, nu! N-are cum să se-ntâmple aşa ceva! Păi noi acolo în podul casei avem o instalaţie specială! Ceva aşa ca o rampă, ca un ghidaj, ştii! Cum se-apropie locomotiva prin aer, cum se lansează un drug de fier, ceva aşa, mare! Uriaş! Nici n-apucă locomotiva să se apropie în cădere, că — poc! a şi distrus-o! Încă din aer! Automat totul! Nu, n-are cum să cadă locomotiva peste casa noastră!

Spunând asta l-am privit ţintă şi nici n-am clipit. Ştiam prea bine că mint. Şi ştiam că şi el ştie prea bine că mint. Dar n-a făcut decât să mă privească, la rândul lui, ţintă, şi n-a scos o vorbă. Minţeam amândoi, dar era adevărat: locomotivele, ciocnindu-se, săreau ca mingile, iar eu aveam în podul casei o rampă de lansat rachete anti-locomotivă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sex*

„După semnificație și trup, juisare și fidelitate, fiecare dă ceea ce nu posedă pentru el însuși, dar de care el singur dispune totuși pentru celălalt.”

Jean–Luc Marion: Fenomenul erosului

„El spune: Natura a inventat plăcerea și dragostea doar pentru perpetuarea speciei. Suntem păcăliți, nu crezi? Ea spune: Simt plăcere și iubesc. De restul nu mi pasă. Accept să mă las păcălită.”

Kyle Jordan: Capcana

    .....................................................................................................................................................

„La tine cât durează de obicei?”
   „Vrei să ştii cum îţi planifici orgasmul?”
   „Durează mult?”
   „De ce vrei să ştii?”
   „Aşa... pur şi simplu.”
   „Depinde de partener.”
   „Doar de el depinde? De tine nu?”

   „Cu toate partenerele obişnuiai să stai de vorbă... aşa... în timp ce făceai dragoste?”
   „Cred că... da... Aproape cu toate. Sau... poate chiar cu toate. Într-un fel sau altul.”
   „Într-un fel sau altul?”
   „Da... Adică, ştii cum e... Nu cu orice femeie discuţi la fel... Fie că eşti cu ea în pat, fie în altă parte... Ştiu şi eu... Undeva pe o terasă...”
   „În funcţie de ce? de afinităţi?”
   „Sigur, de afinităţi... De subiecte...”
   „Da? Îţi alegi chiar şi subiectele?”
   „E un fel de a spune... Vorbeşti de una, de alta... Dar când faci sex, nu prea ai de ales... Ştii cum e.”
   „Nu, nu ştiu cum e. Spune-mi.”
   „De obicei discuţi despre sex...”
   „Sau despre erotism.”
   „Sau despre erotism. Mă rog, despre femei, despre bărbaţi, despre relaţii... Ceva în genul Greu se-nsoară bărbatul cu femeia despre care glumeşte... dar femeia se mărită adesea cu bărbatul de care-şi râde!”
   „Pe asta de unde ai mai scos-o?”
   „Ei, doar un exemplu... aşa, de prin cărţi!... Mă rog, se discută fel de fel de variante, cum s-ar zice. Însă până la urmă totul se reduce la sex. Dar... îmi place când râzi!”
   „Da?... Cum râd, sau când râd?”
   „Ambele. Îmi place cum râzi. Dar şi când râzi. Mă excită.”
   „Bănuiesc de ce.”
   „Cred că nu doar bănuieşti. Cred că ştii exact de ce.”
   „Da? Mă consideri o femeie cu experienţă?”
   „În orice caz, o femeie... dornică să... capete... mai multă experienţă.”
   „Serios?”
   „E ceva rău în asta?”

   „Nu ştiu... Mă mai gândesc.
   Dar... ai spus că-ţi place şi cum râd. Ei bine, cum râd?”
   „Cum râzi...? Din toată inima... Şi cu tot trupul. Tresalţi toată... Ai un râs molipsitor.”

   „Şi chiar se leagă?... Mă refer la conversaţie... mă rog, în timpul... actului sexual. Totul decurge chiar ca o într-o conversaţie, pur şi simplu?”
   „La noi doi nu ţi se pare că se leagă?”
   „Obişnuieşti să răspunzi prin întrebări?”
   „Deci cum ţi se pare?... Se leagă?”
   „Nu ştiu. Abia am început...

   Şi se discută lucruri interesante?”
   „În timpul actului sexual?... Depinde.”
   „Nu se discută banalităţi?”
   „Nu ştiu ce se discută. N-am decât experienţa mea.”
   „Şi din experienţa ta ce poţi să-mi spui? Nu ţi s-a-ntâmplat să discuţi banalităţi?”
   „Ba da. Dar mi s-a-ntâmplat să discut şi lucruri plăcute. Ţie nu ţi se pare plăcut... să discuţi în timp ce faci sex?”
   „Nu ştiu... Mi se pare neobişnuit.”
   „Cu ceilalţi parteneri n-ai stat de vorbă?”
   „Ba da, dar... nu aşa.”
   „Dar cum?”
   „Schimbam doar... câteva cuvinte. Niciodată n-am avut, propriu-zis, o conversaţie.”
   „Mă compari cu alţii?”
   „În niciun caz!”
   „Totuşi, ai remarcat un lucru: că e pentru prima oară când... ai o conversaţie... în timp ce faci sex.”
   „Ei da, asta e-adevărat.”
   „Deci involuntar ai făcut o comparaţie.”

   „Tu nu mă compari cu celelalte?”
   „Nu ştiu, nu-mi dau seama.”
   „Asta, fiindcă tot spui că de fiecare dată ai conversat.”
   „Ţi-am spus, nu cu toate femeile discuţi la fel.”
   „De ce depinde?... De I.Q.?... De nivelul de educaţie?”
   „Nu ştiu de ce depinde. Pur şi simplu se leagă, sau nu.”
   „Cu mine cum ţi se pare?”
   „Asta te-am întrebat şi eu.”

   „Vezi... Te cunosc încă prea puţin.”
   „Şi dacă m-ai cunoaşte mai bine?”
   „Aş şti că ţii să fie neapărat ordine în toate.”
   „Adică?”
   „Adică nu capăt răspuns până ce nu-ţi dau eu un răspuns!”
   „Ei, nu... nu ţin la genul ăsta de ordine.”
   „Dar ce fel de ordine îţi doreşti?”
   „Nu-mi doresc niciun fel de ordine...
   Uite, îţi răspund la ce m-ai întrebat...
   Ceea ce e altfel cu tine e că stăm de vorbă chiar de la prima întâlnire.”
   „Numai atât?”
   „Printre altele!”
   „Şi asta ce înseamnă? E bine sau e rău?”

   „Prima întâlnire ştii şi tu cum vine de obicei: ca o furtună... Te arunci în vâltoare. N-apuci să scoţi aproape nicio vorbă. Totul e o zbatere.”
   „Tocmai! Deci cu mine s-a-ntâmplat altfel.”
   „Să înţeleg că asta ţi-ai fi dorit? Ceva furtunos?”
   „Nu că mi-aş fi dorit... Dar încerc să găsesc o explicaţie.”
   „De ce e altfel cu tine?”
   „Da.”
   „Nu mai încerca.”
   „Să nu încerc? Să merg pe mâna ta?”
   „Şi mai e ceva care te pune pe gânduri.”
   „Da? îmi citeşti gândurile?”
   „Nu. Fac doar presupuneri.”
   „Bazat pe ce?”
   „Bazat pe indicii.”
   „Şi anume ce presupui?”
   „Cred că te gândeşti cam aşa: De multe ori bărbaţii dau greş la prima întâlnire...”
   „Poate că nu eşti genul care dă greş... Şi, oricum... nu eşti la prima întâlnire.”
   „Ba cu tine sunt la prima întâlnire. Pentru mine eşti o femeie nouă.”
   „Ei, da!... Ştiu că se-ntâmplă uneori cu voi bărbaţii. Să vă... pierdeţi şi la... prima întâlnire cu o femeie... nouă! Dar... se pare că nu-i cazul tău.”
   „Să nu fii prea sigură.”
   „Cu mine nu te-ai prea pierdut, oricum!”
   „Poate c-a fost o întâmplare.”
   „Nu cred!”
   „Poate c-am avut o intuiţie!”
   „Intuiţie că ce?”
   „Că noi doi ne potrivim perfect.”
   „Ţi se pare că ne potrivim perfect?”
   „Până acum n-am niciun motiv să mă îndoiesc.”
   „Te referi la sex?”
   „La ce altceva?...

   N-ai mai avut niciodată un partener cu care totul a mers şnur chiar de la prima întâlnire?”
   „Ba da, am avut. Dacă te referi strict la sex... Dar lucrurile sunt ceva mai complicate.”
   „Da? În ce fel?”
   „Dacă cu un bărbat lucrurile merg şnur în sex, nu-i deloc... sigur că merg la fel de bine şi... în plan sentimental.”
   „E-adevărat. Dacă ai o legătură de lungă durată.”
   „Lungă sau... mai scurtă...”

   „De când eşti căsătorită?”
   „Eşti convins că sunt?”
   „Păi... nu ştiu... Parcă totuşi te-am auzit vorbind de soţul tău la masă.”
   „Ai auzit bine.”
   „De cât timp?”
   „De... mult timp.”
   „Cât?”
   „Aproape douăzeci de ani.”
   „Oho! E ceva timp!
   Dacă-ţi face plăcere, poţi să-mi vorbeşti despre el.

   ...Am înţeles. Nu-ţi face plăcere.
   Bine că nu-i lumina aprinsă...

   Te gândeşti vreodată la tandreţea actului sexual?”
   „N-am ştiut că există o tandreţe a actului sexual.”
   „Nu există?”
   „N-am spus că nu există. Am spus doar că nu ştiu... În ce constă acea tandreţe? E altceva decât dragostea?”

   „Tu nu faci sex decât când eşti îndrăgostită?”
   „Eu, da.”
   „Şi atunci, noi... astăzi...?”
   „Cu tine fac o excepţie!”
   „Da? Oare de ce?... Curiozitate?”
   „Poate curiozitate.”
   „Râzi?
   „Nu râd... Dar dacă te excită, am să-mi dau silinţa!”

   „Sunt gata să-ţi răspund la întrebare.”
   „Care întrebare? Ce înseamnă tandreţea actului sexual?”
   „Nu. Dacă am ratat prima mea experienţă sexuală... Râzi din nou?”
   „Nu!... Ai ratat prima ta experienţă sexuală?”
   „Pe jumătate.”
   „Te consideri un bărbat emotiv?”
   „Poţi învăţa să-ţi controlezi emoţia... În timp.”
   „Dar la început ai fost?”
   „Da. Cred că la început... am fost.”
   „Şi ai avut parte de o femeie înţelegătoare... atunci, la prima experienţă sexuală... pe care ai ratat-o... pe jumătate?”
   „Tu ai fost înţelegătoare cu primul... bărbat care a fost neîndemânatic la întâlnirea cu tine?”
   „De ce eşti sigur că am trecut printr-o asemenea experienţă?”
   „Nu sunt sigur... Presupun.”

   „Se întâmplă destul de des, nu?”
   „Ce? Să ratezi prima întâlnire?

   N-am de unde să ştiu... Cărţile aşa spun.”

   „Ei bine... cred că am avut... înţelegere pentru el, cum se spune...”

   „Îmi povesteşti?”

   „Soţul meu era plecat din Bucureşti... Aşa că... pe el, pe iubitul meu l-am invitat acasă.”
   „Ziua sau noaptea?”
   „Ia te uită ce întrebare!...De ce ţi se pare important să ştii asta?”
   „Aşa... Sunt... avid de detalii.”

   „L-am invitat ziua. Soţul meu trebuia să se întoarcă în aceeaşi seară... Iar pe el l-am chemat dimineaţa...”
   „El, adică iubitul!”
   „Ai prefera să-i spun pe nume?”
   „Nu. Nu vreau nume... Deci?”

   „Ne-am dezbrăcat şi ne-am băgat în pat... Fără nimic furtunos, ştii... Eram amândoi emoţionaţi. Şi... am observat că nu se întâmplă nimic... A trecut ceva timp... Poate un sfert de oră... Poate mai mult... Ne-am tot sărutat şi ne-am tot mângâiat... Nu se întâmpla nimic... La un moment dat mi-a spus că ziua nu se simte la largul lui şi... că mă roagă să ne întâlnim într-o noapte...”
   „Şi ai acceptat.”
   „Ţi se pare că sunt capricioasă?

   Da, am acceptat. Mi-era... nu, nu milă... Mi-era... drag de el, cumva. Mă simţeam la fel de neajutorată ca şi el. I-am promis că am să-l chem în prima noapte când va fi posibil. Mi-am dat seama că ziua era stresant pentru el... Am încercat să mă pun în locul lui... Putea oricând să sune cineva la uşă. Şi el ştia asta. Putea să vină mama... sau sora mea... Sau chiar soţul meu!”
   „Erai la prima aventură?”
   „Ţii la cuvântul aventură?”
   „Nu. Dar cum să-i spun?”
   „În definitiv... poţi să-i spui şi-aşa.”
   „Dar el?”
   „Dacă era la prima aventură?... Nu ştiu... Cred că şi el era.”
   „Oricum, nici tu nu erai liniştită... Adică să ştii că oricând poate să sune cineva la uşă...”
   „Da, numai că pentru mine... Eu nu trebuia să am erecţie.”
   „Aha. Înţeleg.”
   „Ce înţelegi?”
   „Că voi femeile n-aveţi şi grija asta...

   Şi?... Mai departe?”

   „Deci... ce să-ţi spun?... Părea epuizat de... tensiune şi de disperare... S-a întors pe spate, cumva resemnat... Iar eu sufeream pentru el... La un moment dat m-am aplecat uşor peste el să-i mângâi faţa... M-am frecat uşor cu sânul de pieptul lui... aşa... fără... nicio intenţie... L-am simţit cum se încordează. Ceva s-a trezit în el, cred.
   M-a răsturnat pe spate şi, fără nicio ezitare... m-a pătruns.”

   „Şi restul... a decurs normal?”
   „Da. Normal.”
   „N-a durat puţin?”
   „Nu foarte puţin.”
   „Asta înseamnă că partenerul tău fusese doar emoţionat.”
   „Da. Doar emoţionat. La următoarele întâlniri ne-am descurcat foarte bine.”
   „Vezi cât contează micile gesturi?... Un sân frecat uşor de piept... şi totul se rezolvă.”
   „E-adevărat... Contează foarte mult... micile gesturi.”

   „Este exact imaginea pe care mi-am făcut-o despre tine încă de pe când stăteam şi te observam la masă. O femeie generoasă, mi-am spus... Sensibilă şi plină de tact.”
   „Da?... Şi care totuşi nu ezită să... Nu ezită să se culce cu un bărbat cu care... abia a făcut cunoştinţă.”

   „În fond, ce te nelinişteşte? Că faci sex cu un bărbat pe care îl cunoşti prea puţin... încă? Sau că faci sex fără dragoste?”
   „N-am spus că mă nelinişteşte.”
   „De ce te sfieşti? Experimentează!... Dacă n-ai mai făcut-o până acum, ai ocazia să vezi cum e. Dacă nu iese cum te-ai aşteptat, n-o mai repeţi. Conştiinţa n-o să te condamne pentru o singură încercare.”
   „Aşa crezi?”
   „Da, aşa cred.”
   „Şi dacă iese... cum... m-am aşteptat?”
   „Depinde de tine să decizi.”
   „Şi dacă n-am avut nicio aşteptare?”
   „Tot de tine depinde... Dar parcă nu-mi vine să cred că... poţi să n-ai nicio aşteptare.”

   „De tine nu depinde?... Ai vrea ca prima întâlnire să fie şi ultima?”
   „Nu ştiu dacă... şi cât depinde de mine...”

   „Ai mai făcut dragoste cu femei abia cunoscute, ca mine?”
   „Mi s-a mai întâmplat. O dată sau de două ori.”
   „Doar o dată sau de două ori?”
   „Da.”

   „Poate ai dreptate...”
   „În ce privinţă?”
   „Poate că... e mai bine... să nu ne mai întâlnim.”

   „Judecând după cât de uşor m-ai primit în tine aş zice că mă aşteptai... Da?”
   „Da... Să zicem.”
   „Aşa că s-ar putea spune că ne-am cunoscut cu ceva timp înainte.”
   „Înainte cu trei ore.”
   „Trei ore... Sau trei zile... Sau trei săptămâni. Timpul nu curge la fel pentru toţi.
   Şi apoi... avem deja amintiri comune.”
   „Da? Avem?”
   „Mi-amintesc cum m-am oferit să te duc până acasă... Mi-amintesc cum am intrat... Cum ai aprins lumina... Cum ai adus din frigider sucul de ananas...”
   „Mda... Avem amintiri comune...”
   „Ştiai exact unde e întrerupătorul din hol.”
   „Doar eram acasă la mine!”
   „Da, erai... Dar mi-a făcut totdeauna plăcere să văd că o femeie e familiarizată cu locuinţa ei... O femeie singură, sau...”
   „Dar eu nu sunt singură!”
   „Chiar nu eşti?...
   Apropo, unde e soţul tău?”
   „E plecat.”
   „Pentru mult timp?”
   „Destul ca să nu ne trezim cu el la uşă.

   Deci aşa ţi s-a părut... că te aşteptam.”
   „În privinţa asta n-am niciun dubiu.”

   „Trebuie să fiu sinceră, nu?”
   „De ce n-ai fi?”
   „Bine... Atunci am să-ţi spun... Eşti un bărbat care atrage atenţia... Ştiai asta, nu?”
   „Am să-ţi explic...”
   „Probabil... Îmi închipui că ai în palmares... Deşi emoţionat, cum spuneai la început... ai în spate destulă experienţă... Sau cum aş putea-o numi?... Cuceriri?”
   „Eşti emoţionată?”

   „N-am reuşit să ascund?”
   „Ar fi trebuit să ascunzi?...

   Mi-aduc aminte de o colegă mai în vârstă... Acum destul de mulţi ani... Eram foarte tânăr pe-atunci... Mă rog, să zicem încă la prima tinereţe... Ea cred că mai avea... destul de puţin până la pensie — colega de care îţi spuneam. Dar privindu-i faţa puteai să... recunoşti fără nicio dificultate... frumuseţea care fusese cândva... Avea şi genul acela de cochetărie târzie, ştii tu...”
   „Nu, nu ştiu. Spune-mi.”
   „Cochetăria aceea la care o să ajungi, poate, şi tu, cândva.”
   „Cândva?...”
   „Da, cândva...
   Nu zic că-i de condamnat, nu asta vreau să spun. Dimpotrivă, face bine. Să-ţi îngrijeşti tenul... cu atât mai atent cu cât ai mai mulţi ani... Să ţii regim alimentar... Să te autosugestionezi că eşti încă tânără... Şi să-i convingi şi pe alţii. O femeie trebuie să se menţină în formă... să-şi poarte respect până la capăt.”
   „Respect numeşti asta?”
   „Ştiu şi eu... Cum altfel?”
   „Mă rog... Bine, continuă-ţi ideea.”

   „Într-o zi... întâmplător, am rămas în birou numai eu cu ea. Mi-a spus: «Colegele noastre mai tinere de pe-aici vă consideră un bărbat bine. Dar să nu vă aşteptaţi — zice — să v-o spună vreodată direct... vreuna din ele. Nu-i cazul să mă întrebaţi de ce. Cred că ştiţi şi dumneavoastră.
   Eu în schimb, la vârsta mea, n-am niciun motiv să mă ascund. Aşa că pot să v-o spun fără niciun ocoliş — Sunteţi un bărbat atrăgător. Chiar foarte atrăgător!» A accentuat: foarte!... S-ar putea chiar să fi folosit cuvântul «frumos», nu sunt sigur... În rezumat, cam asta a spus.”

   „Mda... Destul de şocant, trebuie să recunosc... Neuzual, oricum...
   Colega aceea a ta a spus «un bărbat atrăgător»... Eu am spus «un bărbat care atrage atenţia»... Tot cam pe-acolo... Poate că şi eu pot să vorbesc fără ocoliş! Am acelaşi motiv.”
   „Nu, n-ai acelaşi motiv. Nu mai cocheta?”
   „Cochetez?”
   „Da. Cochetezi.”
   „Cu ce?”
   „Cu vârsta.”
   „Nu cochetez. Mă autosugestionez!”
   „Foarte bine faci.”
   „Nu-i aşa?”
   „Eşti o femeie încă tânără... Mă rog... un pic spre maturitate! Oricum, eşti încă departe de vârsta... autosugestionării!”

   „Mai vorbeşte-mi despre tandreţea... aia — cum i-ai spus? Tandreţea sexuală?”
   „Da, cam aşa.”
   „Chiar există o tandreţe sexuală?”
   „Tandreţea actului sexual... Aşa parcă i-am spus.”
   „Există aşa ceva?”
   „Văd că eşti foarte interesată de subiect.”
   „Da, sunt.”
   „De ce?”
   „Fiindcă de obicei... nu prea am parte de tandreţe.”
   „Nici în viaţa de fiecare zi?”
   „Nu, nu prea am parte...”
   „Păcat...

   Oamenii se schimbă în timp ce fac sex, n-ai observat?”
   „Mă străduiesc.”
   „Şi ce observi?”
   „De pildă că tu ai acuma... vocea schimbată?”
   „Da? Am vocea schimbată?”
   „Da... E altfel.”
   „Cum e vocea mea?”
   „Nu ştiu... Sună cu totul altfel decât când eram la masă.”
   „Cum, altfel?”
   „Aveai o voce foarte... fermă — aşa mi s-a părut... Degajai forţă... Aveai o anumită gestică... O anumită dezinvoltură...”
   „Forţă ai zis?”
   „Da, forţă.”
   „Pe care acum n-o mai am?”
   „Nu te mai alinta! O ai şi acum. Dar e altfel...”

   „Eram într-adevăr foarte bine dispus la masă. Poate tocmai fiindcă erai tu prezentă.”
   „Poate?”
   „Mmmm... Nu poate. Sigur!”
   „Gazdele nu erau de-ajuns ca să te simţi bine?”
   „Nu. Nici pe departe... Deşi au fost foarte drăguţe, trebuie să recunosc.”

   „Chiar erai sigur c-o s-ajungem împreună în pat?”
   „Începusem să fiu.”
   „Nu mai spune! Păream atât de accesibilă?”
   „Nici vorbă! Începusem să cred în predestinare!”
   „În predestinare? Sau în întâmplare?”
   „În ambele!”
   „Nu se poate!”
   „De ce nu se poate?”
   „Nu se poate să crezi în ambele în acelaşi timp.”
   „Era un talmeş-balmeş în capul meu!”
   „Şi continuă să fie?”

   „Nu. Când faci sex... capeţi... aşa... un anumit fel de certitudine.”
   „Mie nu mi se pare.”
   „Ţi se pare că suntem într-o situaţie incertă?

   Da?”
   „Poate te referi la voi bărbaţii... Poate că voi bărbaţii căpătaţi certitudine.”
   „Poate.”
   „Certitudine, sau siguranţă?”
   „Nu, nu siguranţă. Certitudine.”

   „Tot nu mi-ai spus ce înţelegi prin tandreţea actului sexual.”
   „Ai intuit-o chiar tu... când mi-ai vorbit de vocea mea schimbată.”
   „Asta înseamnă? O voce schimbată?”
   „Şi asta...”
   „Şi mai ce?”

   „În timpul actului sexual nu poţi s-ajungi la conflict.”
   „La conflict?”
   „Asta-i încă o certitudine.”
   „Dar de ce s-ajungi la conflict?”
   „Tocmai asta am spus, că nu poţi s-ajungi... Altfel, viaţa e plină de conflicte, nu?”
   „Probabil că da. Mai ales între voi bărbaţii.

   Şi altceva?”
   „Altceva, ce?”
   „Ce altceva mai presupune tandreţea sexuală?”

   „Păi... Eşti predispus la sinceritate...”
   „Altfel nu eşti predispus?”
   „Tu crezi că da?”
   „Nu ştiu... Probabil că nu.”
   „Îţi vin în minte tot felul de amintiri care aparent n-au nicio legătură cu sexul. Şi pe care altfel nu le-ai spune.”
   „Dacă n-au nicio legătură cu sexul, de ce crezi că-ţi vin în minte?”
   „Nu ştiu... Probabil că... îţi vine să scoţi la iveală ceva cât mai...”
   „Ascuns?”
   „Da. Ceva care să... vină cât mai din adânc.
   Nu mai râde! Tresalţi toată! De ce râzi?”
   „Probabil că adânc e un cuvânt des folosit în sex!”
   „Da, probabil...

   Mi-aduc aminte de o întâmplare din clasa întâi... Vrei să-ţi povestesc?”
   „Povesteşte-mi.”

   „Într-o zi a venit cineva în clasă la noi să vândă iconiţe... O femeie. Cred că era de la biserică, sau cam aşa ceva... Avea multe feluri de iconiţe de vânzare. Seturi întregi. Le ţinea într-o cutie. Parcă o văd şi acuma. A pus cutia pe prima bancă din mijloc şi toţi s-au înghesuit să vadă. Era chiar banca mea, aşa că toţi erau ciorchine în jurul meu şi al colegului meu de bancă... Fiecare alegea ce-şi dorea. Mi-aduc aminte că mă atrăgeau atât de multe încât mi-era greu să mă hotărăsc. Dar l-am auzit pe un coleg spunând «Eu vreau Cina cea de taină»! Doamne, dar cu câtă siguranţă a spus-o! De parcă pentru el nici n-ar fi existat altă alegere!... Nu auzisem niciodată până atunci de Cina cea de taină. Dar i-am spus femeii care vindea: Şi eu vreau la fel — Cina cea de taină.”

   „Mda... Ce te-a făcut să-ţi aminteşti de povestea asta cu iconiţele?”
   „Nu ştiu... Poate chiar tu?”
   „Da? De ce eu?”
   „Face parte din...”

   „Din ce?”
   „Nu ştiu. Am să mă gândesc.”
   „Şi eu.”
   „Da? Când?”
   „Poate... după.”
   „Asta-nseamnă că n-o să mai ai când să-mi spui la ce concluzie ai ajuns.”
   „Poate că...”

   „Poate că ce?”
   „Poate gazda ne invită la o... nouă petrecere... Şi o luăm de la început. Ca şi cum abia ne-am fi cunoscut...

   Nu spui nimic?”

   „Tu ştii să te prefaci?”
   „Tu, nu?”

   „Trăim într-o lume în care nu poţi să nu te prefaci.
   Avem o ocazie unică să nu ne prefacem.”

   „Aproape că m-ai convins.”

   „Mi-ai spus că la masă am fost convingător... parcă aşa ai spus, nu?”
   „Da. Aşa am spus.”
   „Că degajam forţă... Pe scurt, că te-am cucerit, ce mai!

   N-ai fost şi nu eşti deloc reţinută... Dacă n-ajungeam în pat nu mi-ai fi spus-o în veci! Recunoşti?”
   „Recunosc.”

   „Mi-amintesc că odată i-am spus unei femei, în timp ce făceam sex: «Sângele meu trece prin tine şi se întoarce înapoi în trupul meu»...”
   „O, da?”
   „A fost foarte impresionată.”
   „Trebuie să-ţi apreciez sinceritatea?”
   „M-aş bucura.”
   „Vrei să-ţi povestesc şi eu?”
   „Şi asta m-ar bucura.”
   „Ce fel de amintiri vrei să depănăm? De orice fel? Sau doar pe cele legate de sex?”
   „Ţi-am spus: în timp ce faci sex îţi vine să discuţi numai despre sex.”
   „Şi totuşi mi-ai povestit întâmplarea cu Cina cea de taină.”
   „E-adevărat... Cu tine e altfel.”
   „Deci se leagă!”
   „Ce?”
   „Conversaţia.”

   „Nu-i minunat? Ne-am cunoscut abia acum câteva ore... N-avem nicio pretenţie unul de la celălalt...”
   „Decât să ne provocăm plăcere!”
   „Da. N-avem niciun motiv să ne pretindem fidelitate. Nu?”
   „La ce ne-ar folosi?”
   „Nu-i aşa?... Asta îţi dă senzaţia de libertate totală.”
   „Rămâne de văzut.”
   „Nu suntem obligaţi să facem niciun compromis.”
   „La ce compromis te referi?”
   „Dacă am fi căsătoriţi... sau dacă ne-am propune să... ne căsătorim... ar trebui să ne ascundem unul altuia tot felul de lucruri, ştii cum e.”
   „Ce fel de lucruri?”
   „Ştiu şi eu... Că ai putea fi... sau că eşti atrasă şi de altcineva... De pildă să fii atrasă de tânărul acela de la masă... nepotul gazdei, parcă. Un tânăr foarte chipeş, nu?... N-ar trebui să-mi ascunzi că ai fost... sau că eşti atrasă de el.”
   „Dar n-am fost atrasă de el.”
   „Am dat doar un exemplu.”
   „Nici nu sunt sigură că ştiu de cine vorbeşti.”
   „...Putea să fie el... sau putea să fie oricare altul...”
   „Începe?”
   „Ce?”
   „Ştii tu!”
   „Nu încă. De ce mă-ntrebi?”
   „Ai scos un mic geamăt. Sau mi s-a părut?”
   „Nu, nu ţi s-a părut.”
   „Spune-mi de ce!”
   „Ştii bine de ce.”
   „Contracţiile?... Le-ai simţit?”
   „Nu era chiar aşa greu.”
   „Şi ţi-a plăcut? Eşti obişnuit?”
   „Ca orice bărbat.”
   „Toate femeile fac asta?”
   „Aproape toate.”

   „Şi dacă aş fi fost atrasă de tânărul de care vorbeai?”

   „Ideea era că n-ai fi avut niciun motiv să mi-o ascunzi.”
   „Eşti sigur că n-ai fi fost gelos?”
   „N-aş fi avut niciun motiv. Gelozia ştii când apare, nu?”
   „Nu, nu ştiu. Spune-mi tu!”

   „Apare numai atunci când cineva... îşi închipuie că celălalt are obligaţii faţă de el... Ah, continui să mă strângi... acolo!”
   „Vrei să încetez?”
   „Nu... Îmi place... prea mult!”
   „Vrei să ieşi puţin?”
   „Tu nu te-ai apropiat?”
   „M-ai cucerit cu conversaţia ta!”
   „Sau ţi-am distras atenţia.”
   „Se poate spune şi aşa.

   Şi dacă tu ai fi fost atras de o tânără superbă?”
   „La fel. Tu n-ai fi avut niciun motiv să fii geloasă... Iar eu n-aş fi avut niciun motiv să ţi-o ascund.”
   „Adică după ce ne despărţim, tu eşti liber să mergi s-o cauţi.”
   „Nu-mi propun asta.”
   „Dar dacă întâlneşti o... tânără superbă?”
   „Dacă o întâlnesc... Nu ştiu...”
   „Dar e posibil să... ai o aventură cu ea.”
   „De ce nu? Ne împiedică asta să ne bucurăm unul de altul?”

   „Trebuie să mă obişnuiesc cu gândul ăsta.

   Şi cum a primit partenera ta, cea de care îmi povesteai, observaţia că sângele tău circulă prin trupul ei?”
   „A fost foarte impresionată, ţi-am spus... A zis: «Asta n-a mai spus-o niciun bărbat femeii cu care a făcut dragoste.»”
   „Şi crezi că era adevărat?”
   „Nu ştiu... În ceea ce mă priveşte, era. Sunt mereu atent să nu mă repet.”
   „Adică să nu-i spui uneia ceea ce i-ai spus alteia?”
   „Exact.”
   „Ţii să fii de fiecare dată original?”
   „Nu neapărat... Nu cred că-i vorba de originalitate...”

   „Vrei să-mi explici?”
   „Încerc...
   În conversaţiile mele cu partenerele n-a fost numai aşa... un schimb de impresii... Ştii cum e: Eu simt asta... Tu simţi asta... Ah! sunt foarte aproape!... Ah! aşteaptă-mă!... Şi aşa mai departe.
   Deşi n-am dus lipsă de sex... sexul n-a fost niciodată pentru mine... ceva de rutină, înţelegi?...”
   „Dar ce-a fost?”
   „Nu ştiu... Sexul e ceva foarte serios.”

   „Chiar şi-atunci când e... ocazional?”
   „Chiar şi-atunci.”
   „Poate îmi explici. De ce e foarte serios?”

   „Când nu poţi glumi pe seama a ceva înseamnă că acel ceva e foarte-foarte serios.”
   „Nu poţi glumi pe seama sexului?”
   „Îmi vine să spun că nu.”
   „Unii glumesc chiar şi pe seama morţii.”

   „Ai dreptate, e-o prostie... Rămân la părerea că sexul e ceva foarte serios... Dar alta trebuie să fie explicaţia. Nu că nu poţi glumi pe seama lui. Am să mă mai gândesc.”
   „Indiferent cu cine îl faci, e serios?”
   „Da, indiferent.”
   „Poate că ai dreptate. Am să mă gândesc şi eu.”

   „Şi mai avem un atu... noi doi.”
   „Care?”
   „N-o să ajungem niciodată să ne plictisim unul de altul.”

   „Da... Deci... iată că mai avem un avantaj.”
   „O spui cu convingere?”
   „Da...”
   „Sinceritate totală?”
   „E-adevărat... N-o să apucăm să ne plictisim... Şi nici să ne cunoaştem.”
   „Crezi că e nevoie să ne cunoaştem mai bine?”

   „Se pare că nu avem de ales.”
   „Nu avem?”
   „Din câte am înţeles de la tine, nu avem. Ori cunoaştere, ori plictiseală!”

   „De ce e sexul foarte serios...”
   „Te pomeneşti că ai găsit explicaţia!”
   „Sexul ascunde în el... Sexul are o anumită... ambiguitate... Uneori am impresia că actul sexual are o latură dură...”
   „Mă surprinzi! Asta vrei? Să mă şochezi?”
   „Nu ţi s-a părut niciodată că are aparenţa unei lupte?”
   „Actul sexual?... N-am avut niciodată impresia asta! Tu simţi că te lupţi cu mine?”
   „Care pe care!”
   „La tine nu se... încordează nimic... acolo... când râzi.”
   „E şi-aşa destul de încordat...”
   „Da?”
   „Nu simţi?”
   „Ba da...
   Deci asta simţi, că te lupţi cu mine.”
   „Da... Nu... Ştii, atâta vreme cât doar... stăm de vorbă nu-i decât... un fel de ameninţare.”
   „Ameninţare?”
   „Ameninţare că o să urmeze o luptă.”
   „Dumnezeule, ce simţiri ciudate ai!”
   „Probabil că asta simt doar bărbaţii.”
   „N-ar trebui!”
   „...Deşi chiar o iubită de-a mea a spus...”
   „Ce? Că actul sexual e o luptă?”
   „Nu, n-a folosit cuvântul luptă. A spus că are în el ceva sălbatic.”
   „Chiar aşa a spus?”
   „Da.”
   „Şi tu eşti de acord?”
   „Mi s-a părut că era ceva adevărat în asta.”

   „Şi atunci cum rămâne cu tandreţea actului sexual?”
   „Da, e şi tandreţe...”
   „Ambele?”
   „Da, ambele.”
   „Cum rămâne cu conflictul care... nu apare în timpul actului sexual?”

   „Când eram doar un băiat de vreo zece ani am citit într-un roman... pe care cu siguranţă ai mei mi l-ar fi interzis dacă ar fi ştiut că o să încapă pe mâna mea... Era un roman de dragoste, cum se zice... Am reţinut acolo o frază care m-a şocat... cât eram eu de copil de doar zece ani... Cred că am reţinut-o exact: «Aşa i-e dat femeii, să fie iarba galopului bărbătesc.»”
   „Ai o imaginaţie prea... bogată.”
   „N-am inventat eu fraza, sunt sigur c-am reţinut-o exact.”
   „Vreau să spun că ţi se-aprinde prea uşor imaginaţia.”
   „Şi e rău asta?”

   „Încerc să-mi închipui cum e să fii băiat şi să fii torturat de chemări erotice.”
   „Iar eu încerc să-mi imaginez cum e să fii femeie şi să... ah!... încetează să...”
   „Ieşi puţin din mine dacă te-ai apropiat prea mult...

   Faci doar o pauză!... E mai bine aşa?

   Şi cum ai continuat discuţia cu iubita... cu femeia de care îmi povesteai? Cea cu circulaţia sângelui!”
   „Eram deja spre sfârşitul legăturii...”
   „Erai spre sfârşit, şi totuşi romantic...”
   „Nu cred că eram romantic.”
   „Vrei să rămâi în amintirea femeilor...”
   „E ceva rău în asta?”

   „Mmm... Depinde!... Depinde prin ce mijloace.”
   „Oricum, nu vreau să fiu romantic... Cred că ai intuit bine: îmi torturez imaginaţia cu... fantezii erotice... Mă rog, chemări cum le-ai zis tu... foarte inspirat...
   Nu... Acelei femei i-am răspuns că se spun, probabil, atât de multe lucruri în cuplurile care fac amor, că e greu de crezut că ceva rămâne nespus.”
   „Şi totuşi impresionează. Pe mine, de pildă, mă emoţionează ideea că sângele tău trece prin trupul meu. Chiar dacă ştiu că i-ai spus-o alteia!”
   „În momentul ăsta nu mai trece!

   Tu ai avut relaţii de durată?”
   „De ce mă-ntrebi?”
   „Aşa... Ţi-am spus că sunt lacom de detalii.”
   „Ăsta nu-i detaliu...

   Consideri că femeile sunt frivole? Sau... mă rog, multe dintre ele?”
   „Uneori mi se pare că aproape nu există femeie care să nu fie... dispusă să accepte o... experienţă erotică.”
   „Să o accepte sau să şi-o dorească?”
   „Poate îmi spui tu!”
   „N-am de unde să ştiu ce... sunt dispuse să accepte sau să-şi dorească femeile în general... Unele sunt într-adevăr dornice de... senzaţii tari. Şi se întâmplă să se şi laude cu asta, e-adevărat. Dar nu cred că toate.”
   „N-am spus că toate...”
   „Eu sunt frivolă, după părerea ta?”
   „Depinde ce înţelegi prin frivolă... Sunt sigur că eşti o femeie... profundă... Poţi să râzi! Nu mă mai exciţi.”
   „Am o anumită adâncime, nu?”
   „Ei da! ai o anumită adâncime!... Dar şi un dram de frivolitate.”
   „Da?”
   „Da. Printre altele, fiindcă îţi înşeli soţul. Cu mine. Şi probabil că l-ai înşelat şi cu alţii.”
   „Şi dacă ar fi aşa, m-ai condamna?”
   „N-aş fi eu persoana potrivită.”

   „Eu n-am să te întreb nimic despre soţia ta. Poate nici nu eşti căsătorit... Poate că eşti. Din discuţia de la masă n-a rezultat.”
   „Ai fost atentă la subiectul ăsta?”
   „Da. Ţi-am spus că eşti un bărbat care atrage atenţia.”
   „Te-ai gândit şi tu cum e în pat cu mine?

   Nu-mi răspunzi?”
   „Femeile n-au imaginaţie atât de bogată.”
   „Nu?”
   „Nu.”
   „Sigur?

   Cu soţul tău cum obişnuieşti s-o faci?”
   „Rar! Destul de rar.”
   „De ce? Nu mai sunteţi o atracţie unul pentru celălalt?”
   „Poate că e şi asta. Dar de un timp pe el îl preocupă mai ales cariera.”
   „Sau poate alte femei.”
   „Poate.”
   „Şi nu te contrariază?”
   „Nu. Cred că totuşi îl preocupă cariera în primul rând.”
   „N-am să te întreb cu ce se ocupă.”
   „Foarte bine faci.”
   „Dar cu alţii?”
   „Cu alţii, ce?”
   „Cu alţii cum obişnuieşti să faci sex?”
   „Depinde... Nu sunt prea înclinată să experimentez.”
   „Dar bărbaţii sunt. Aşa că, vrând–nevrând...”
   „Nu cred c-a mai rămas foarte mult de experimentat...”
   „O! da? Aşa crezi?”
   „Bărbaţii nu sunt chiar atât de diferiţi unul de altul pe cât le place lor să creadă.”
   „Odată o femeie care nu se arăta prea grăbită să trecem la sex mi-a spus: De ce vrei să ajungem mai repede în pat? Toate femeile sunt la fel!”
   „Deci cu toţii suntem la fel.”
   „Eu n-am fost de acord cu ea. Trebuie să fii lipsit de imaginaţie ca să le vezi pe toate la fel.”
   „Aşadar partenera aia a ta era lipsită de imaginaţie?”
   „N-aş zice... Era doar un mod oarecum elegant de a se eschiva.”
   „De la sex?”
   „Cred că voia să se convingă că merită să-şi înşele soţul cu mine.”
   „Şi a meritat.”
   „Se pare că da.”

   „Şi cu ea ai preferat să stai nemişcat?”
   „Cum adică?”
   „Aşa cum stai cu mine... În interiorul meu... şi nemişcat.”
   „În adâncul tău!”
   „Cu ea stăteai la fel?”
   „Da. La fel.”
   „Şi cu altele?”
   „Da. Şi cu altele.”
   „De ce îţi place aşa? Ca să prelungeşti plăcerea?”
   „Nu numai...”
   „Dar ce de?”

   „Mă concentrez asupra... Văd partea din trupul meu care se află în trupul partenerei...”
   „O vezi... aşa... cu ochii minţii?”
   „Da... Cam aşa...

   Ţie îţi place să te uiţi la filme porno?”
   „Asta ce mai e? E un test?”
   „Nu. Sunt pur şi simplu curios.”

   „Nu cred că am avut ocazia să văd vreun film porno.”
   „Absolut niciunul?”
   „Niciunul.”
   „Dar imagini porno?”
   „Dacă mă gândesc bine... cred că am văzut... fugitiv... câteva imagini cu sex.”

   „Am avut o prietenă cu care m-am pozat făcând sex.”
   „Dumnezeule! aţi făcut sex cu o a treia persoană de faţă?”
   „Nu. Am pus aparatul pe timer.”
   „Şi ea a acceptat?”
   „Nu numai că a acceptat. Dar iniţiativa a fost a ei.”
   „Prietena aia a ta era o... profesionistă?”
   „În sex, nu. Deloc. Dacă la asta te-ai gândit. Era juristă.”
   „Avocată?”
   „Nu. Judecătoare.”

   „În fond, n-ar trebui să fiu şocată, nu?”
   „Şi în realitate eşti?... De ce râzi?”
   „Mă străduiesc să nu fiu!... Asta să fie libertatea de care vorbeai?... A fost ca şi mine, o parteneră de-o noapte, sau...?”
   „Eşti hotărâtă să rămâi parteneră de-o noapte?”
   „Tu, nu?”
   „Fii liniştită, n-am să-ţi cer să ne fotografiem făcând sex.”
   „Mă gândesc la... jurista aia a ta... judecătoare, mă rog... Nu i-a fost teamă că o să se ajungă la... că vreuna din pozele alea o s-ajungă undeva... în public?”
   „Avea încredere în mine.”
   „Presupun că da... Totuşi, s-ar fi putut întâmpla să ajungă în public fără voia ta... Ştiu şi eu... să-ţi fie sustrase. Sau să le pierzi.”
   „S-ar fi putut, cine ştie. Cert e că nu i-a fost teamă... Sau... îi plăcea să rişte!

   O altă prietenă de-a mea...”
   „Se pare că ai avut destule.”
   „S-a întâmplat. Eu...”
   „Ştiu, tu nu ţi-ai dorit să faci cuceriri!”
   „Nu, n-am urmărit asta...

   Aşadar o prietenă de-a mea mi-a spus că n-a văzut niciodată un film porno. Şi nici vreo imagine porno.”
   „Şi ce-i cu asta? Ai îndoieli că a spus adevărul?”
   „Îndoieli n-am... Dar o dată am chemat-o să vedem împreună câteva poziţii de sex într-o revistă. Şi ea a refuzat.”
   „Poate că le cunoştea pe toate!”
   „Nu, nu era nicidecum o femeie, cum se spune, versată.”
   „Şi atunci de ce a refuzat?”
   „Te întreb la rândul meu pe tine.”
   „Vrei să ştii părerea unei femei?”
   „Da.”

   „Ce-aş putea să-ţi spun?... La femei, vizualul... în sex... joacă un rol mult mai mic decât la voi bărbaţii.”
   „Mi-a spus că ei nu-i place să experimenteze poziţii. Că... Ah!... iartă-mă!... am să ies din nou puţin.”
   „Putem să ne întoarcem pe o latură dacă vrei.

   Aşadar partenerei tale numărul nu ştiu cât nu-i plăcea să experimenteze poziţii.”
   „Spunea că dacă e să găsim o poziţie nouă, acea poziţie trebuie să vină de la sine.”
   „Şi nu eşti de acord?”
   „Să zicem că da. Numai că dacă ar fi acceptat să vină să ne uităm împreună în revista cu poziţii de sex, asta nu însemna că trebuia neapărat să ne alegem una din ele.”
   „Poate că se temea să nu fii influenţat... Mă rog, să nu fie compromisă... spontaneitatea... actului sexual.”

   „Mi-amintesc de un film în care eroul, un bărbat mai degrabă vârstnic — cred că era interpretat de Alec Guinness... descoperă la un moment dat că suferea de o boală incurabilă... Era internat într-o clinică şi doctorul care îl trata încerca să-i arate o radiografie de-a lui în care se puteau vedea... mă rog, semnele acelei boli — nu-mi amintesc numele ei... Era o boală nu numai incurabilă ci şi foarte rară... Ceva în genul sindromul lui Johnson, să zicem... Ei bine, eroul n-a dorit să vadă radiografia. Pur şi simplu n-a putut să-şi ridice privirea spre clişeul pe care doctorul i-l ţinea în lumină...
   În treacăt fie spus, cred că şi eu aş fi făcut la fel. Nu-i deloc plăcut să vezi semne de degradare în interiorul trupului tău...”

   „Te ascult.”

   „Cred că ceva asemănător se întâmplă şi cu femeile care refuză să se uite la imagini cu sex. Nu că ar vedea în ele ceva din propria lor degradare... posibilă. Ele pot să fie perfect virtuoase, dar...”
   „Sau poate că nu vor să vadă ceva din trecutul lor.”
   „A! o spui tu, o femeie!”
   „De ce nu? Orice e posibil.”
   „Eu am altă explicaţie.
   Chiar dacă trecutul acelei femei e ireproşabil... Femeile care apar în imaginile porno fac sex fără dragoste. Şi unei femei serioase tocmai asta nu-i place să i se arate: că se poate face şi sex fără dragoste. Sau mai exact că ea a fost tentată să facă sex fără dragoste... Că a fost tentată sau chiar că a făcut.”
   „Ca mine.”

   „Tu faci sex fără dragoste dar... cu tandreţe!”

   „Tu te uiţi la filme porno?”
   „Am văzut câteva.”
   „Multe?”
   „Destule.”
   „De ce te-ai uitat? Ce vroiai să vezi în ele?”
   „Ce vroiam să văd?...”

   „E prea greu să-mi răspunzi?”
   „Nu-i tocmai uşor.”
   „Nu cumva vroiai doar să te exciţi?”
   „N-aş spune... Nu exclud... Dar nu cred. Ce nevoie aş fi avut să mă excit, dacă n-am dus niciodată lipsă de sex?”
   „Bărbaţii se uită la filme porno doar când duc lipsă de sex?”
   „Nu. Cred că nu.”
   „Atunci de ce se uită?

   Nu ştii?... Vrei să-ţi răspund tot eu?”
   „Da. Răspunde-mi.”
   „Pentru că voi bărbaţii sunteţi mereu în căutare de ceva nou!”
   „Poate. E greu de răspuns...
   Eu am fost curios să văd... şi să aflu fel de fel de lucruri de-a lungul vieţii...”
   „Şi sexul e unul din ele?”
   „Da. Vreau să ştiu cum face lumea sex...”
   „Cum face lumea sex...”
   „Uneori mi se pare aproape neverosimil ca trupul unei femei să fie pătruns de... mădularul acela vânos... Trupul delicat al unei femei să fie... străpuns... şi ea nu numai să accepte... dar să se şi bucure! Să-i placă!”
   „Ţi se pare neverosimil să-i placă şi femeii?”
   „Ea face acelaşi joc ca şi bărbatul... Când eram copil, de fapt puber... şi abia aflasem câte ceva despre sex, nu ştiam că şi femeia are orgasm.”
   „Dar de orgasmul bărbatului aflaseşi?”
   „Nu ştiam nici de orgasmul bărbatului. Eram sigur doar de plăcerea pe care o simte bărbatul... fără să fiu sigur că şi femeia simte vreo plăcere. Era de-ajuns să mă observ pe mine însumi, să fiu atent la ce simt eu. Simţeam dorinţa... Nu ştiam ce se-ntâmplă până la capăt...
   Până într-o zi când am rămas singur acasă, dimineaţa...
   Mama, care era casnică, pleca după cumpărături, iar eu aveam şcoală după-amiaza... De o bucată de vreme începusem deja să-mi provoc plăceri... Mă rog, carnale, să zicem.
   Leneveam în pat, gol şi îmi provocam plăcere. Mă lipeam de aşternut şi de perne... îmi descopeream erecţia şi... mă mângâiam. Deşi nu auzisem încă de masturbare.”
   „Câţi ani aveai?”
   „Vreo paisprezece. Poate nici atât.
   De la o zi la alta îmi descopeream o plăcere tot mai mare. Nu ştiam că există un capăt unde plăcerea declanşează ceva. Şi la un moment dat acel ceva s-a declanşat...
   În toiul plăcerii am simţit cum ceva dă năvală afară din mine... acolo, în partea de jos... fără ca eu să mă pot împotrivi. Am sărit înspăimântat din pat şi am încercat să reţin cu mâinile... strângându-mi penisul... ieşirea a ceea ce mă temeam că îmi va goli tot pântecele. Aşa mi se părea. N-am reuşit, şi din mine a ţâşnit în zvâcnete un fel de... lichid alburiu.”
   „Era prima dată când vedeai sperma!”
   „Nici nu sunt sigur că ştiam măcar cum se numeşte. Am crezut că am comis ceva ireparabil cu trupul meu.”
   „Nimeni nu te pusese în temă? Nimeni nu stătuse de vorbă cu tine?”
   „Nu. Părinţii mei nu s-au ocupat deloc de educaţia mea sexuală. Probabil că şi ei, la rândul lor, se descurcaseră fără explicaţii...”
   „Şi nici cu alţii n-ai stat de vorbă?... Cu colegii, de pildă.”
   „Nu. N-am stat de vorbă cu nimeni.”
   „Oare de ce?”
   „Eram un băiat timid...”
   „Se spune că timiditatea ascunde o prea bună părere de sine!”
   „Se poate.”
   „Nu vroiai să te faci de râs... Să-ţi recunoşti neştiinţa.”
   „Probabil că e-adevărat... În general, oamenii... şi cei maturi... nu sunt prea înclinaţi să-şi recunoască neştiinţa. Aşa că nu mi se pare un păcat prea mare să nu fi pus... altora, la vârsta pubertăţii... întrebări despre sex. M-am descurcat singur până la urmă.”

   „Aşadar ce urmăreai în filmele porno?”

   „Chiar vrei să intru în amănunte?”
   „De ce nu? Mă interesează şi amănuntele... M-ai făcut curioasă. La ce te uitai? Le studiai expresia feţei?”
   „Urmăream şi expresia feţei.”
   „Şi mai ce?”

   „De exemplu... am observat că de cele mai multe ori partenerii rămân aceiaşi în cadrul unei serii de poze. Adică nu-mi amintesc să fi văzut o aceeaşi femeie făcând sex şi cu alţi bărbaţi.”
   „Da? Oare de ce?”
   „Probabil că industria porno se vrea diferită de prostituţie. Vrea să dea senzaţia de... ataşament faţă de... un anumit partener.”
   „Şi altceva ce-ai mai urmărit în pozele porno?”
   „Cel mai tare mă atrăgea pătrunderea penisului.”
   „De ce te atrăgea, din moment ce găseai că asta înseamnă, aşa, un fel de... pângărire a trupului femeii, dacă am înţeles eu bine?”
   „Ţi-am spus, eram curios în multe privinţe... Dacă pătrunderea penisului mă atrăgea, asta nu înseamnă că nu-mi provoca şi oroare.”
   „Chiar oroare?”
   „Poate că nu chiar oroare...
   De ce mă atrage ca un magnet...? De ce mă atrag scenele cu animale de pradă care vânează?... O gazelă vânată de o leoaică? De ce crezi că mă atrage? Crezi că nu simt compasiune pentru gazelă?”
   „Te atrag asemenea scene?”
   „Pe tine nu?... Când eram copil, seara în pat...”
   „Văd că se petreceau multe cu tine seara în pat, când erai copil!”
   „Da... Până să înceapă să predomine fantasmele erotice, aveam fel de fel de închipuiri... Îmi închipuiam uneori că sunt prins de un leu şi strivit în gura lui. Simţeam o voluptate să fiu strivit.”
   „Nu se poate!”
   „Ba da. Aşa simţeam.”
   „Şi cum îţi explici?”
   „N-am nicio explicaţie.”
   „Şi găseşti în voluptatea de... a fi strivit în gura unei fiare o... asemănare cu penetrarea unei femei?”

   „E... ceva... tulbure.”
   „N-am nicio îndoială că-i tulbure... Ai multe ciudăţenii... tulburi!

   Şi în afară de penisul pătrunzând, urmăreai şi expresia feţelor?”
   „Da. Eram atent la faţa femeii.”
   „Şi la a bărbatului, nu?”
   „În imaginile porno bărbatul nu prea apare. Vreau să spun, faţa lui. El n-are decât rol de mascul acolo. Ceea ce contează e penisul lui în erecţie.”
   „Şi femeia n-are doar rol de femelă?”
   „E! Aici e aici! Multe femei care apar în imaginile erotice au un aspect perfect normal. Ba chiar distins uneori!...”
   „Chiar distins?”
   „Poate că nu-i cuvântul cel mai potrivit... Dar arată bine, ce mai!
   Interesul meu, ca bărbat, se îndreaptă către ele... Ştii, există femei care, în timp ce fac sex — vorbesc de imaginile erotice... Există femei care arată pe faţă o mare plăcere...”
   „Există şi în viaţă! Dacă o arată, nu înseamnă că o şi simt!”
   „O spui tu, o femeie! Probabil că ştii tu ce spui... Dar în imaginile de care vorbeam, pe mine mă atrăgeau mai mult femeile pătrunse care exprimau un fel... suferinţă.”
   „Asta înseamnă că nu mimau.”
   „Mă rog... Pentru bani mimezi orice... Dar eu luam de bună expresia lor... Suferinţa aceea... ia-o între ghilimele... am întâlnit-o şi în viaţă...”
   „Da?”
   „Expresia aceea de suferinţă... mă tulbură... Nu-mi dă un răspuns... Dimpotrivă. Mă tot întreb: de ce sexul mi se pare o luptă între bărbat şi femeie?... Trupul acela al femeii care e, tot, numai moliciune... şi fragilitate... şi mlădiere — trupul acela... cu piele catifelată... se încumetă să... înfrunte forţa bărbatului... Parcă e o provocare pentru ea.”
   „Te obsedează sexul?”
   „...Îi place, asta înţeleg... Dar cum de nu-i e teamă?... De unde atâta curaj?”
   „Aşa ţi se pare? Că femeia are nevoie de curaj?”
   „Curaj, da... Aşa mi se pare... Slabă cum e — fizic vorbind — se expune... cu un curaj nebun.

   Vă invidiez pe voi femeile! Uneori.”
   „Da? De ce?”

   „Pe lângă ceea ce ţi-am spus... aveţi şi mai multă libertate.”
   „Zău? Aşa crezi?”

   „Mă gândeam la starurile porno...

   O femeie care face sex în faţa camerei nu trebuie să se teamă că are orgasm prea devreme. Dacă îl are, totul poate continua ca şi cum nu l-ar fi avut. Pe când bărbatul trebuie să evite mereu orgasmul... De el depinde să nu strice totul.”
   „Sunt bărbaţi experimentaţi, poţi să fii sigur.”
   „Oricum, e o grijă în plus. Pe când femeia e liberă.”

   „Nici nu te mai întreb. Sunt sigură că te obsedează!”
   „Sunt perioade în care... da, recunosc, mă obsedează.”
   „Ai face sex tot timpul? Sau cum?”
   „Nu, n-aş face sex tot timpul...”
   „Vezi în fiecare femeie o posibilă parteneră?”
   „Ei, nu chiar în fiecare!”
   „Mă rog, să zicem în fiecare femeie frumoasă!”
   „Într-un fel... parcă nu sunt numai eu implicat. Parcă simt că fiecare femeie — frumoasă! — ar fi dornică să se culce cu orice bărbat... Sexul pluteşte în aer, înţelegi?”
   „Nu, nu prea înţeleg.”
   „Încerc să-mi închipui cum se manifestă o femeie sau alta în orgasm...”
   „O! dar eşti obsedat binişor!”
   „Să nu-ţi închipui că asta mi se-ntâmplă tot timpul. Am perioade, ţi-am spus.”
   „Ţi-ai imaginat şi despre mine cum mă manifest în orgasm.”
   „De fapt nu ştiu nici acum.”
   „Dar atunci, la masă, ţi-ai imaginat?”
   „Nu. Ţi-am spus, cu tine mi-am dorit doar s-ajung în pat, să facem dragoste... cât e noaptea de lungă... şi să stăm de vorbă.”
   „Totdeauna eşti grăbit să ajungi în pat cu femeia pe care ţi-o doreşti?”
   „De fapt, să ajung în pat cu o femeie... aşa, doar din dorinţa de a face sex, mi s-a întâmplat foarte rar. O dată sau de două ori, ţi-am spus.”
   „Şi atunci cum ai ajuns la sex cu partenerele tale?”
   „Mai întâi m-am îndrăgostit.”
   „O, da? Şi tu la fel?”

   „Mi-amintesc de prima mea iubită... Eram virgin, iar ea nu ştiu cum era... Cert e că eu voiam s-o conving să facem dragoste, iar ea nu voia... Eu îi spuneam că ţin neapărat să fie ea prima mea femeie fiindcă simt că aş rămâne ataşat toată viaţa de prima mea femeie...”
   „Era din partea ta un mic şantaj!”
   „Poate... Ea îmi spunea: «Înţeleg că pentru un bărbat e foarte greu să se abţină de la o relaţie carnală şi de aceea sunt de acord să te duci la una din femeile alea care profesează sexul...»”
   „Chiar aşa spunea?”
   „Cam aşa. Zicea: «Mi-e foarte greu să-ţi spun asta, dar ştiu că pentru tine e şi mai grea abstinenţa. Caută una din acele femei şi eu n-am să mă supăr.» Eu insistam că trebuie neapărat să fie ea prima femeie fiindcă altfel aş rămâne ataşat de alta, şi nu vreau asta.”
   „Şi până la urmă?”
   „Până la urmă ne-am despărţit.”
   „Din cauza sexului?”
   „Se poate spune şi aşa.”
   „Fiindcă nu ţi-a cedat?”

   „Mi se pare ipocrit din partea unei femei implicate într-o relaţie amoroasă să refuze să facă sex.”
   „E aşa de important?”
   „De ce ar refuza să facă sex dacă şi-a dorit acea relaţie? Ba chiar, cum se-ntâmplă de cele mai multe ori, a provocat-o.”
   „Aşa se-ntâmplă de cele mai multe ori?”
   „În relaţiile tale nu tu ai avut iniţiativa?”
   „Nu ştiu... Nu cred... Cu noi doi cine a avut iniţiativa?”
   „Eu?”
   „Nu ştiu. N-ai fost tu?”
   „Ai spus că ai făcut o excepţie cu mine!”
   „Era vorba de altceva.”

   „Oricum... Pentru mine e foarte important.”
   „Ce e important? Să te descarci? Orgasmul?”
   „Nu, nu-i vorba de orgasm... E important să faci sex cu femeia iubită.”
   „Sau cu o femeie în general, nu?... Dacă e atrăgătoare!...
   Am fost ironică! ai sesizat?”
   „Sincer, ai rămas cu ceva de pe urma vreunui orgasm?”
   „Cum adică să rămân cu ceva?”
   „Vreau să spun... ai rămas cu vreo amintire puternică?”

   „Mă iei prea repede. Dă-mi timp să mi-aduc aminte.”
   „Dacă îţi trebuie timp să-ţi aduci aminte înseamnă că n-ai trăit nimic memorabil.”
   „N-aş spune asta.”
   „Atunci descrie-mi un orgasm.”
   „Tu poţi să descrii un orgasm?”

   „N-aş da niciun orgasm pe ceea ce simt acum cu tine...”
   „Da?... Vrei s-o încheiem fără orgasm?”
   „Nu.”
   „Vrei să am numai eu?”
   „Nu cred că se poate... Am plecat pe-un drum fără întoarcere.”

   „Ce-i cu tine?”

   „Ţi se pare că e ceva cu mine?”
   „Nu ştiu. Te frământă ceva.”
   „Aşa ţi se pare?”
   „Ai spus că vrei să stăm de vorbă în sinceritate totală.”
   „Da, aşa am spus.”
   „Şi-atunci?... Ai spus şi că sexul predispune la sinceritate.”

   „Îmi provoacă repulsie.”
   „Ce-ţi provoacă repulsie?”
   „Sperma.”
   „Sperma îţi provoacă repulsie?”
   „Da. Uneori.”
   „Uneori, când anume?... Când da, şi când nu?”

   „Mă obsedează acest fluid urât–mirositor care... trece dintr-un trup într-altul... Şi totdeauna în acelaşi sens.”
   „Urât–mirositor?”
   „Nu-i urât–mirositor?”
   „Pe mine nu mă deranjează. Dimpotrivă...
   E o noutate pentru tine?”
   „Nu. Nu-i o noutate.”
   „Şi-atunci?”

   „Ştii... Uneori mi se lipeşte privirea de chipul unei fetiţe... Sau îmi cad ochii pe o poză... Mă uit lung la ea... Are trei-patru ani... cinci... şase... Trăieşte în lumea ei... Şi nici prin cap nu-i trece c-o să primească... peste câţiva ani... în trupul ei... spermă.”
   „Nu te poţi uita la o fetiţă fără să ţi-o imaginezi... aşa cum o s-ajungă peste câţiva ani?”
   „Ba da. Doar uneori mi se-ntâmplă să mă gândesc la... ce ţi-am spus.”

   „Crezi că o femeie rămâne maculată de spermă?”

   „Nu ştiu... O dată i-am spus unei iubite... Eram încins tare... La limită... Mă apropiam de orgasm... I-am spus Pregăteşte-te să-mi primeşti darul... Şi ea era la fel de încinsă... Gâfâiam amândoi... Mi-a spus Îl aştept! Dă-mi-l! Dă-mi-l!

   Îţi vorbesc mereu de altele... Iartă-mă.”

   „Am început să mă obişnuiesc. Aşa ţi-e felul.

   Eşti sigur că şi alţi bărbaţi simt ca tine?”
   „Te referi la spermă?...
   Nu, nu sunt deloc sigur... Poate îmi spui tu... Dacă ai discutat cu alţii.”
   „Nu, n-am discutat... E prima dată când stau de vorbă cu adevărat în timp ce... fac dragoste. Cu alţii n-am schimbat decât câteva cuvinte, ţi-am spus.”
   „Ce fel de cuvinte?”
   „Cuvinte... Nu mi-amintesc exact. Vrei să ştii exact ce cuvinte?”
   „Nu ţin neapărat.”

   „Nu mi-amintesc ca vreun bărbat să-mi fi spus că sperma îi provoacă repulsie.”
   „Nu-i vorba de repulsie.”
   „Dar ce e?”
   „Nu ştiu... Un fel de... revoltă, să zicem.”

   „Poate că există o explicaţie pentru ceea ce simţi.”
   „Ce explicaţie?”
   „Ştiu şi eu... Voi bărbaţii sunteţi iscoditori!... Caută... O explicaţie... undeva în trecut.”
   „În trecutul cui?”
   „În trecutul tău.”
   „Şi dacă ar fi în trecutul tău?”
   „În al meu? Cum ar putea fi vorba de trecutul meu, când...”
   „M-am întrebat câtă spermă se colectează în... interiorul unei femei... aşa, către maturitate... cam pe la vârsta ta.”
   „Chiar îţi pui asemenea întrebări?”
   „Da. Când am câte o perioadă de obsesie.”
   „Acum eşti într-o asemenea perioadă?”
   „Credeam că nu... Dar... nici nu ştii când începe. Te trezeşti deodată în plină obsesie!”

   „Vreau să te întreb ceva... În afară de povestea aia cu prima ejaculare... te-ai masturbat vreodată?...

   „Cred că orice adolescent trece prin asta... Da, m-am masturbat de câteva ori când eram adolescent.”
   „Numai atunci?”
   „Cred că... numai atunci.”
   „Te-ai îndepărtat puţin de orgasm?”
   „Puţin, da, m-am îndepărtat.

   „Dacă ai făcut-o de multe ori, asta ar putea explica repulsia pe care ţi-o provoacă sperma.”
   „Da? Cum anume?”

   „Masturbându-te, ai văzut cum sperma, în loc să ajungă... la destinaţie... în trupul femeii, se iroseşte. Asta ţi-a creat o frustrare...

   Mă gândeam că la voi bărbaţii organul sexual e la vedere. Când vă masturbaţi vedeţi sperma ţâşnind. Îţi imaginai că penetrezi o femeie, atunci, în adolescenţă, când te masturbai?”
   „Da, mă gândeam la câte o colegă...”
   „Mereu aceeaşi?”
   „Era, de preferinţă, una la care mă gândeam.”

   „Deci... asta să fie explicaţia?... Masturbarea?”
   „Nu ştiu... Nu cred.”
   „Dar care?”
   „Ţii neapărat să găseşti o explicaţie?”
   „Nu... Nu ţin neapărat...”

   „Ai făcut vreodată sex sub cerul liber?”
   „Sub cerul liber?... Nu, nu cred. Nu-mi amintesc.”
   „Dacă nu ţi-aminteşti înseamnă că n-ai făcut.”
   „Asta înseamnă? Eşti aşa de categoric?

   Dar tu?... Ai făcut sex sub cerul liber?”

   „Da... S-a întâmplat o dată, pe plajă...”
   „O singură dată?”
   „Da... Eram cu o femeie pe care abia o cunoscusem...”
   „La fel ca şi mine!”
   „Nu chiar. Avusesem totuşi câteva întâlniri... Te implor, stai încă un pic nemişcată...

   Mă aflam cu ea pe plajă, într-un loc ceva mai... îndepărtat de lume...”
   „Îţi place să rişti?”

   „Nu ştiu ce să-ţi răspund... Cred că... uneori îmi place.

   Erau ierburi înalte şi tufe între noi şi ceilalţi... Dar chiar şi dacă n-ar fi fost... am impresia că tot nu ne-ar fi împiedicat... Da, dacă stau să mă gândesc, atunci mi-a... plăcut să risc.”
   „Probabil şi ei.”
   „Nu ştiu. Probabil.”
   „Era o nimfomană?”
   „Nu cred. Pur şi simplu eram amândoi ahtiaţi să facem sex...

   Am invidiat-o atunci pe partenera mea. Mă gândeam că există o... asimetrie între bărbat şi femeie... când fac sex. Bărbatul, stând deasupra... de obicei... Bărbatul are sub ochi... atunci când îşi mută privirea de la faţa partenerei — are sub ochi firele de nisip... şi în general pământul, iarba... Pe când ea are deasupra cerul... E o mare diferenţă...”
   „E o compensaţie, probabil.”
   „Compensaţie a ce?”
   „Femeia... maculată prin... spermă are, în schimb, privirea înălţată spre cerul... pur!”
   „Da, poate.”

   „Acum la ce te uiţi?”

   „Povesteşte-mi despre ultimul tău partener.”
   „Ce anume vrei să-ţi povestesc? Ce fel de om era? Sau cum făceam sex cu el?”
   „Cum făceai sex cu el.”
   „De ce vrei să ştii?”
   „E una din curiozităţile bărbaţilor.”
   „Bărbaţii au curiozităţi? Parcă spuneai că n-ai discutat amănunte... intime cu alţi bărbaţi?”
   „Nu, cu bărbaţii n-am discutat.”
   „Dar cu femeile, da?”
   „Nici cu femeile n-am prea discutat...
   Cum a fost ultimul tău partener?”
   „De ce foloseşti mereu cuvântul partener?”
   „Atunci... cum a fost ultimul tău iubit?”

   „A fost destul de atent cu mine.”
   „Atent?”
   „Da... Adică...”
   „Avea grijă să te aducă la orgasm?”
   „În general, a fost tandru... Şi într-adevăr, nu m-a prea lăsat fără orgasm.
   La ce te uiţi?”
   „La umbrele de pe perete... Crengi golaşe...”
   „S-a aprins lumina la o fereastră, vizavi...”

   „E vânt afară, vezi?... Se mişcă... umbrele crengilor...”

   „Îţi place să te uiţi cum se mişcă umbrele?”

   „Mi-aduc aminte de o pădurice tânără în partea de nord a oraşului... O pădure plină de lumină... Trunchiuri subţiri de fag, cu coaja netedă... Arbuşti... Aveam vreo opt-nouă ani când, în miez de vară, mergeam cu tata la scaldă. Şi treceam de fiecare dată prin pădurice.
   Într-o zi i-a venit o idee şi s-a oprit lângă un alun. Ne-am aşezat. L-am întrebat ce are de gând să facă dar n-a vrut să-mi spună. Urma să fie o surpriză! A scos briceagul şi a tăiat o nuia nu prea groasă, din care până la urmă n-a păstrat decât un retevei de vreo cinsprezece centimetri. Cu cât rămânea mai puţin din nuia pe măsură ce o ciuntea, cu atât ceea ce avea să iasă din mâinile lui căpăta mai multă importanţă. Şi mai mult mister.
   A rămas aşezat lângă alun şi s-a aplecat... Avea un fel al lui de a se concentra, ca nimeni altul... Mişcări precise şi domoale... Mă uitam la mâinile lui calme când s-a apucat să ciocănească delicat reteveiul aşezat pe o piatră. Îl lovea cu un băţ ceva mai gros, o mică măciucă. Răsucea reteveiul încet şi totodată îl mişca dinspre un capăt spre celălalt, în aşa fel ca loviturile acelea mărunte să cadă pe toată suprafaţa. Am înţeles la ce folosea toată acea pregătire a reteveiului abia atunci când a trecut la următoarea operaţie: coaja trebuia să se dezlipească de miez, iar miezul îndepărtat. Rămânea un tub gol pe dinăuntru, un tub de coajă de alun, cum nu-mi închipuisem niciodată că s-ar putea obţine...”
   „Şi nici atunci n-ai ghicit ce voia să facă tatăl tău?”
   „Începusem, parcă, să ghicesc... Aşadar miezul era îndepărtat. Dar nu chiar tot. A tăiat din el un dop cam de un centimetru sau poate doi, şi în acelaşi timp a practicat o tăietură fină în lungul dopului. Când a băgat-o înapoi în coajă, între dop şi învelişul de scoarţă a rămas un spaţiu, o fantă îngustă... Şi atunci m-am prins în sfârşit! Urma să fie un fluier. Simplu, nu? Prin acea fantă îngustă suflai. Dar pentru ca acel capăt de fluier să poată fi băgat în gură, tata l-a subţiat practicând o scobitură cu profil curbat, dedesubt, cum ar veni. Şi în final a mai scobit trei găurele la distanţe egale, pe care să le astupi cu degetele...
   Ai practicat vreodată felaţia?”

   „Mă iei prin surprindere! Vrei să ştii chiar tot?”
   „Ai practicat-o?”

   „Ai un ton un pic cam imperativ. E ruşinos să practici felaţia?”
   „N-am spus că-i ruşinos. Doar te-am întrebat dacă ai practicat-o.”

   „Şi dacă ţi-aş răspunde că da?”
   „Sinceritate totală!”

   „Da... Mi s-a-ntâmplat.”
   „Ţi s-a-ntâmplat, sau ai practicat-o cu regularitate?”
   „Mă simt... interogată.”
   „Te rog să nu te simţi. Ai practicat-o cu regularitate, sau nu?”
   „Nu, nu cu regularitate.”
   „De ce-ai făcut-o?”
   „Pentru că... Nu, nu vreau să-ţi mai răspund.”
   „De ce?”
   „Pentru că... nu mai ai vocea aceea catifelată.”
   „Dar degajez forţă?”

   „Da.”
   „Ai practicat-o până la capăt?”
   „Cum adică până la capăt?”
   „Ştii bine ce vreau să spun.”
   „Nu, nu ştiu.”

   „Până la... ejaculare?”

   „Nu cred că are importanţă.”
   „Ba are.”

   „De ce are?... Tot vechea ta pasiune pentru amănunte?”
   „Să zicem că da.”

   „Cuplurile fac asta frecvent... Spuneai că nimic nu ne împiedică să ne bucurăm unul de altul... tocmai pentru că nu ne interesează trecutul.”
   „N-am spus că nu mă interesează trecutul.”
   „Pe mine chiar nu mă interesează trecutul tău.”
   „Spuneai că n-avem niciun fel de obligaţii unul faţă de celălalt.”
   „E-adevărat. Nu pot să te oblig să-mi răspunzi. Pot doar să te rog.”

   „Partenerele tale nu practicau felaţia?”
   „Ba da. Unele din ele.”
   „Până la... capăt?”
   „Da.”
   „Şi atunci de ce sunt eu de condamnat că am făcut-o?”
   „Deci ai făcut-o până la capăt?”

   „Da... Mi s-a-ntâmplat.

   Te atrag umbrele de pe perete?

   E ciudat că oamenii stau treji până atât de târziu... Nu?... La fel ca şi noi... Numai că noi nu stăm cu lumina aprinsă...

   Spuneai că nu-i nevoie să ne cunoaştem mai bine... Oare chiar nu-i nevoie?...

   Totuşi, vrând–nevrând ne cunoaştem mai bine... Nu crezi?

   Până la urmă ai să mă vezi şi în orgasm. Nu?

   Sau nu vrei să am orgasm?

   Nu pot să am orgasm dacă nu mă pătrunzi iarăşi.

   Sau nu mai poţi să ai erecţie... Te-am dezamăgit?

   Mi-aduc aminte de o întâmplare din liceu... Eram în clasa a zecea... Fuseserăm cu şcoala într-o excursie lungă-lungă... undeva prin vestul ţării... La un moment dat, la întoarcere, trenul s-a oprit în plin câmp, noaptea. Se întâmplase ceva pe calea ferată, dar nimeni nu ştia ce... Foarte mulţi dintre colegii mei coborâseră din vagoane. Îi auzeam cum sporovăiau şi chicoteau pe lângă trenul oprit, de-a lungul terasamentului...
   Dacă mai eşti interesat de amănunte, pot să-ţi spun că era o noapte caldă şi senină... N-am coborât din vagon... Eram prudentă de felul meu!... Dar poate că şi prudenţa se combate... în timp!... Nu râzi?... Sau poate nu mai vrei să-ţi povestesc?”
   „Ba da. Povesteşte-mi.”

   „N-am coborât decât două trepte pe scara vagonului. Am rămas cu o mână agăţată de bară. Mă uitam după colegii mei, dar la un moment dat mi-am înălţat privirea spre cer. Care era plin de stele. Şi atunci deodată s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Cineva m-a sărutat pe gură...
   Cred că ai dreptate — nu mi-a rămas în amintire niciun orgasm anume... deşi s-a întâmplat să am orgasme... tu cred că le-ai spune devastatoare... Aşa, parcă, obişnuiţi să le numiţi voi bărbaţii... Eu nu m-am simţit niciodată devastată.
   Cel care m-a sărutat atunci pe scara vagonului a fost profesorul de sport. M-a tras în sus spre el până să apuc să mă dezmeticesc şi m-a sărutat lung şi apăsat. I-am simţit sărutul ca pe o... ventuză umedă. Nu m-am simţit revoltată. Poate nici chiar dezgustată. Doar surprinsă şi... uşor dezamăgită. Era pentru prima oară când mă săruta un bărbat. Dar... ce să-ţi spun... Norocul meu a fost că mai târziu nu mi-am mai amintit de el. Şi oricum, întâmplarea nu i-am povestit-o nimănui. Tu eşti primul...
   Ăsta a fost norocul meu. Nu mi s-a făcut silă de bărbaţi. Şi nici să le primesc sperma... în adâncul meu. Ştii cum e...”

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Începutul unei povestiri cu un grup de bărbaţi şi o persoană neprecizată*

Un tablou vivant mi s-a deschis în faţa ochilor — nu sunt mai mult de câteva ore de-atunci: un grup de bărbaţi, compact, într-o încăpere obscură, toţi în picioare, alcătuind cu aproximaţie un semicerc, la o oarecare distanţă de piciorul unui pat, de la căpătâiul căruia vine o lumină slabă, poate de la o lumânare. Privesc acel grup din spate, puţin din lateral, astfel că lumina lumânării — sau poate a unei veioze cu abajur galben aşezată pe noptieră — le luminează feţele pe jumătate, le scoate în evidenţă contururile mânecilor şi, iată, contururile cizmelor a două dintre personaje. Şi înainte de a-mi deveni clar cine se află lungit pe acel pat, atenţia mi se îndreaptă asupra grupului de bărbaţi în picioare, cu precădere asupra celor care poartă cizme: sunt doi ofiţeri germani, un ofiţer al Wehrmacht-ului, iar celălalt, poate — încă nu m-am hotărât —, un ofiţer SS; urmează, în această privinţă, să mă decid în funcţie de cum se va încropi în mintea mea povestirea. Oricum însă, închipuirea mea stăruie asupra celor două perechi de cizme, fiindcă le văd lucind impecabil, negre, cu contur luminos — şi cu reflexe — în lumina ce cade de la veioza cu abajur galben — între timp m-am hotărât: renunţ la lumânare, rămâne că-i veioză ceea ce stă pe noptieră. Încă nu ştiu ce rol vor juca cei doi ofiţeri nemţi, dar sper că le voi putea încredinţa un rol interesant. Mă atrage ideea de a afla dacă există vreo relaţie între aspectul lor rigid şi îngrijit până în vârful unghiilor, ca să nu mai vorbesc de efectele militare — uniformă, centiron, diagonală şi mai ales chipiu, toate fără nicio cută, impecabile, mănuşile negre din piele de viţel ţinute într-o singură mână cel puţin de către unul din ei, şi mâinile la spate într-o degajată încordare ofiţerească (de fapt, aşa i-am văzut prin filme) — şi participarea lor emoţională la acţiunea spirituală a grupului, oricare va fi fiind aceea. Zgomot, lustru şi mişcare — aşa caracterizează unii armata. Dincolo de asta însă, aş fi curios să aflu dacă doi militari de carieră, cu educaţie cazonă, şi încă una de maximă severitate, sunt capabili să contrazică această definiţie depreciativă, să-şi depăşească condiţia şi să se manifeste într-un fel oarecare ca personaje ale unei povestiri civile. Dacă se poate... Cred că renunţ la apartenenţa la SS a unuia dintre cei doi ofiţeri germani — amândoi vor fi ofiţeri ai Wehrmacht-lui. Şi odată cu asta renunţ la o complicaţie inutilă. Deşi nici apartenenţa la Wehrmacht a celor doi nu-i de natură să-mi facă viaţa mai uşoară.

Am în continuare în faţa ochilor tabloul vivant cu grupul de bărbaţi stând la piciorul patului unde zace — stă lungită — o persoană a cărei identitate încă n-am stabilit-o. Cu toate că se află în proximitatea ei, bărbaţii nu par să dea atenţie acelei persoane, deşi prezenţa lor acolo nu se justifică altfel decât în legătură cu acea persoană...

Următorul din grup asupra identităţii căruia m-am hotărât este un inchizitor de pe vremea Inchiziţiei Romane. Îl văd într-o rasă neagră, lungă până la călcâie, cu poala tivită cu alb, la fel şi manşetele şi gluga trasă peste fruntea încruntată. El, da, el participă la viaţa grupului fiindcă altă îndeletnicire n-are, decât să se amestece brutal — sau, mă rog, energic! — în viaţa privată a semenilor. Spre deosebire de cei doi ofiţeri ai Wehrmacht-ului, preocupaţi să slujească Al Treilea Reich şi să nu accepte cu uşurinţă că războiul e o treabă mult prea serioasă pentru a fi lăsat pe seama militarilor. Nu-mi dau seama dacă se sinchisesc sau nu de problema evreiască, dar îmi închipui că nu pot sta deoparte în totalitate, chiar dacă îndeletnicirea lor de căpetenie este războiul — care a şi început sau, dacă nu, stă să înceapă.

Dar iată că în grup disting şi reprezentanţi ai timpurilor moderne — să zicem — în persoana a trei lucrători între două vârste, îmbrăcaţi în salopete. Sau poate doi mai vârstnici şi unul mai tânăr, oarecum învăţăcel şi deci dispus oricând să adopte cu ardoare linia cea nouă. Cei trei îi ignoră pe ceilalţi, probabil pentru că li s-a băgat în cap — au fost îndoctrinaţi, nu-i aşa? — că ei sunt purtătorii progresului (sau ai torţei progresului!) în societatea modernă. Dar aici nu va fi vorba de doctrină ci de implicare în destinul unei persoane, în speţă a celei care zace în pat... Alţi câţiva, fără o identitate stabilită, completează grupul şi pot să spun că nu vor avea în povestire, cel mai probabil, decât rolul unor spectatori. Asta, ca să nu complic prea mult lucrurile... Sau poate că, cine ştie, dimpotrivă, unul dintre acei anonimi, printr-o desprindere viguroasă şi strălucită din anonimat, va da un curs neaşteptat povestirii. Pe care eu unul contez, indiferent de unde purcede. În sfârşit, încă nu m-am decis.

Totuşi — este important — cine stă lungit în pat? Zace?... N-aş vrea să mizez pe suferinţă în povestirea mea: toată lumea ştie că redarea suferinţei în artă intră de cele mai multe ori în contradicţie cu degustarea estetică, iar rezultatul este de fiecare dată incert. Dacă nu de-a dreptul iluzoriu. Suferinţa... sau spectacolul grotesc. Căci nu-i oare, în ultimă instanţă, suferinţa, pentru cei ce nu suferă, un spectacol grotesc? Şi nu vreau să mă gândesc la atracţia maladivă pe care spectacolele groteşti o exercită asupra cititorilor, în măsura în care cele citite se înfăţişează ochilor minţii atunci când cititorul este înzestrat cu un minim de imaginaţie. [1]Aşa că este momentul să decid că persoana care stă întinsă pe pat nu este atinsă de suferinţă ci intelectul ei arată disponibilitate pentru jocurile de imaginaţie, inclusiv pentru cele în care este vorba de suferinţă. N-o dezvălui încă pe acea persoană (fiindcă, de fapt, nici nu ştiu cine este!) dar deja îi îndrept gândurile către cei doi ofiţeri nemţi. În ce măsură aceşti doi ofiţeri puteau, pe vremea nazismului, să se dedice exclusiv carierei militare, fără să se angreneze în jocuri politice? Să fie oare situaţia lor asemănătoare cu a celor trei lucrători din vremuri mai apropiate de prezent, care ar putea eventual să-şi vadă de munca lor — asta, bineînţeles după ce vor fi ieşit din cadrul povestirii — fără a se amesteca în politică?... Fiindcă despre inchizitor este imposibil să facem o asemenea presupunere. Nu că ar fi vorba de politică în cazul lui. Evident, este vorba de credinţă. Dar el nu este capabil să aibă o viaţă privată în afara gesturilor elementare de a mânca — de fapt, a se hrăni — a se îmbrăca şi a se îngriji de curăţenia sa corporală. În rest, nu îşi poate dezlipi gândul de la credinţa în Dumnezeu, a lui şi mai ales a altora, al cărei drept făgaş el şi-a găsit menirea să-l vegheze. Şi anume zi şi noapte.

Dar iată că au trecut câteva zile, timp (nu narativ ci real) în care „am auzit”, într-o sală cu înfăţişare austeră, cu raze de soare străbătând oblic ferestruici tocmite sub tavan, pogorând din Cerul Credinţei şi aşternându-se pe pardoseala de piatră undeva între masa la care stau prelaţii–juraţi şi picioarele umile ale ereticului pus sub acuzare — am auzit, spuneam, vocea severă şi aspră a inchizitorului roman, pe atunci în plin exerciţiu al funcţiunii sale de nobilă îndreptare, grăind (sau rostind — rămâne să mă hotărăsc asupra cuvântului potrivit) astfel: „Recunoşti Adevărul din spusa Domnului: Şi Moise s-a suit în muntele lui Dumnezeu, iar Domnul l-a strigat din munte şi i-a zis: «Aşa să vorbeşti casei lui Iacob şi să dai în ştire fiilor lui Israil.» ” Şi mă întreb ce se întâmplă dacă ereticul nu recunoaşte Adevărul. Şi mă mai întreb cine-i ereticul. Sau eretica. Şi ce-i va fi fost hărăzit într-un viitor — de astă dată al naraţiunii — de tortura îngrozitoare a Inchiziţiei. Poate trebuie să mă hotărăsc asupra persoanei lungite în pat. Să fie oare ceea ce acei oameni din evul mediu numeau vrăjitoare?... Şi atunci inchizitorul roman să se desprindă din grup, să păşească maiestuos şi ameninţător spre vrăjitoarea întinsă pe pat?... Şi, desigur, veioza să redevină lumânare?... Celebră printre inchizitorii medievali, Fecioara de fier îşi va câştiga o tristă notorietate începând cu anul 1515, atunci când se consemnează prima folosire a acestui înfricoşător instrument de tortură. Cuşca de metal, care avea forma unei femei, era dotată pe interior cu un sistem complicat de ace care, odată uşa închisă, pătrundeau în corpul celui condamnat. Dar cum scopul torturii era acela de a smulge mărturisirile ereticilor înainte de a-i ucide, acele erau poziţionate astfel încât victima să nu fie ucisă instantaneu. Acestea penetrau membrele, abdomenul, pieptul şi ochii victimei fără a-i provoca moartea imediată. Acuzatul putea agoniza chiar şi două zile până îşi găsea sfârşitul... Vai, vrăjitoare întinsă pe pat, dacă îţi e dat să ajungi în faţa Inchiziţiei, fii pregătită să înduri ceea ce nici în coşmarurile tale cele mai înfiorătoare n-ai visat. Şi ce înseamnă adică să fii pregătită? Să îţi imaginezi chinurile care te aşteaptă şi, doar trăindu-le cu anticipaţie, să te obişnuieşti cu ele? Dar te poţi oare obişnui? Fiindcă Fecioara de fier nici măcar nu-i unicul supliciu. Te poţi aştepta cu egală îndreptăţire la Scaunul de interogare, sinistră metodă de tortură care a cunoscut celebritatea în Europa medievală, folosită în special împotriva femeilor — iarăşi împotriva femeilor! — acuzate de vrăjitorie sau de adulter. Scaunul metalic pe care erau imobilizaţi acuzaţii era prevăzut cu sute de ace menite să străpungă pielea fără a produce însă răni aducătoare de moarte. Şi, ca si cum aceasta nu era de-ajuns, sub scaun se aprindea focul. Foc ce era menţinut până când scaunul devenea incandescent. Puţinele victime care supravieţuiau acestui supliciu sufereau traume ireversibile care îi aduceau celui torturat moartea după un timp... Acum da, inchizitorul roman se desprinde de grup se îndreaptă încet dar cu pas ferm către lumina de la căpătâi — a lumânării, desigur —, iese din cadru, dar mă pot aştepta oricând să bată cu toiagul în duşumea şi, la semnul său, executanţii Inchiziţiei să dea buzna în încăpere şi cea (sau cel) care zace să iasă la iveală în sfârşit... Şi aici chiar nu ştiu care va fi atitudinea celorlalţi bărbaţi din grup. Vor rămâne impasibili? Va sări cineva în ajutorul celei condamnate (sau a celui condamnat), opunându-se barbariei Inchiziţiei? Şi cine anume s-o facă? Cei doi ofiţeri ai Wehrmacht-ului? Sau poate cei trei lucrători în salopete albastre? Şi dacă da, urmare a căror îndemnuri interioare? Sau pur şi simplu folosind forţa, fără să fie necesare niciun fel de explicaţii?... Până una, alta însă, inchizitorul roman, folosindu-se de toiagul său gălăgios iată că iese din cadru... Şi mă gândesc dacă să mă întorc la veioza cu abajur galben.

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă femeia întinsă pe pat — vrăjitoarea, să zicem — ar fi fost cu adevărat suferindă (deşi am hotărât că nu voi recurge la suferinţă în povestirea mea). Garda inchizitorului ar lua-o oare pe sus pentru a fi pedepsită chiar şi în stare de neajutorare? Doar s-au văzut oameni care pentru a fi executaţi prin împuşcare au fost legaţi de o scândură ridicată în picioare şi rezemată de un stâlp...

Şi atunci poate că ar fi intervenit ofiţerii nemţi care, aş putea presupune, cunosc măcar onoarea militară; nu modernă ci una ideală, care îi cere unui combatant să nu îşi ucidă inamicul atunci când, căzut la pământ, nu mai poate riposta; iar onoarea militară (ca să nu mai vorbesc de simţul practic) îţi cere să-l iei prizonier. Dar ce fel de prizonier ar putea fi o vrăjitoare din vremea evului mediu?... Se zice însă că vrăjitoarele erau frumoase. Căci altfel n-ar fi avut asupra oamenilor puterea de seducţie a spiritului. O frumuseţe fără spirit?... În definitiv, ofiţerii nemţi sunt şi ei bărbaţi. Bărbaţi tineri. Şi de ce ar rămâne ei insensibili la nurii unei femei tinere, fie ea şi vrăjitoare, în vremuri — cele moderne — când acuzaţia de vrăjitorie stârneşte cel mult zâmbete ironice şi persiflări. Dar altceva ar fi dacă femeia întinsă pe pat (şi deocamdată nevăzută) ar fi evreică. Ei! acum să-i vedem pe cei doi ofiţeri nemţi, cu cizmele lor lustruite şi cu cozorocul sclipitor de la chipiurile lor proaspăt ieşite din ceaprăzăria militară!... Aici e cazul să-mi aduc aminte de acel film de demult, cu o bombă germană căzută şi rămasă neexplodată pe un câmp sovietic; genişti cu experienţă se dau de ceasul morţii s-o demonteze, ape curg de pe feţele lor încordate de efort şi de teamă şi după ce, în final, reuşesc s-o dezmembreze, îşi dau seama că bomba n-ar fi putut exploda niciodată fiindcă, iată, în interiorul ei era prins c-un capăt de sfoară un bileţel de carton pe care stătea scris: „Nu toţi germanii sunt nazişti!” Cu alte cuvinte, declanşatorul fusese blocat cu premeditare de muncitori cu convingeri antinaziste din industria militară (poți să crezi una ca asta?)... Aşa că ce mă împiedică să presupun că cei doi ofiţeri pot ajunge într-o stare de conflict unul cu celălalt, nefiind de aceeaşi părere şi anume că evreii trebuie exterminaţi până la ultimul? Dar, pe de altă parte, ei au de apărat nu numai onoarea militară a fiecăruia dintre ei luat în parte ci şi onoarea patriei lor, Al Treilea Reich, adică să nu se ia la harţă — cel puţin atâta lucru să facă — pentru a nu lăsa impresia că în ţara lor există discordie. Şi dezordine. Iată deci un conflict — mă refer la cel lăuntric —, care ar da povestirii tensiunea dramatică necesară. Dar cine ar putea să treacă cu vederea crimele naziste?... Vivisecţii pe pacienţi. Mengele injectează albastru de metil în ochii pacienţilor pentru a încerca să le schimbe culoarea din căprui în albastru. Se extirpă sânii femeilor. Mengele ar fi injectat gemeni cu germeni ai diferitelor boli pentru a studia efectele acestora asupra corpului uman. Mengele a legat una de cealaltă venele unora dintre pacienţii săi ca să vadă ce se întâmplă. Circa 300 de femei au fost injectate cu diverse substanţe caustice — hotărât lucru, Umanitatea are ce are cu femeile! — cum ar fi excitantele şi progynona. De cele mai multe ori dacă tratamentul dura mai mult de patru săptămâni, erai omorât cu fenol hexobarbitonă ori acid prusic. Puncţii sau extirparea ficatului unor copii. Au fost făcute încercări de spălare a creierului unor deţinuţi dându-li-se doze mari de barbiturice sau de morfină. Înfometarea unor pacienţi, cu prelevare de organe după moarte. Acetat de plumb aplicat pe diferite părţi ale corpului. Studenţi în medicină au făcut practică pe deţinuţi şi i-au operat, indiferent ce specialitate aveau... Ce mai rămânea nefăcut, Dumnezeule, după toate acestea? Te uiţi în ochii celor doi ofiţeri ai Wehrmacht-ului şi, dacă îţi susţin privirea, îi întrebi dacă mai pretind că singura lor treabă este teatrul de operaţiuni. Nu, ar putea spune unul dintre ei, ţinta noastră de căpetenie este Soluţia finală. Şi, încet dar ferm se îndreaptă către căpătâiul patului legănându-şi braţele în chip elegant şi ameninţător: cu alte cuvinte, nimic nu-i poate sta în cale. Este totuşi un ofiţer SS — asta trebuie să fie, n-am totuşi încotro. Iar celălalt ofiţer, neslăbindu-l din privire pe camaradul său, duce pe furiş mâna la spate, către tocul pistoletului... Îl va scoate sau se va răzgândi?... Iar dacă îl va scoate, va trage în camaradul său, c-un strigăt drept ultimă somaţie, sau se va sinucide?...

Atenţia mi se îndreaptă către lucrătorii în salopetă. Va interveni oare vreunul din ei?

Ei toţi, oamenii care au stat în picioare, vreau să cred că vor închide cercul până atunci deschis, şi se vor sfătui îndelung între ei vorbind cu glas scăzut. Apoi cercul se va deschide din nou şi una dintre cele şase persoane care au avut în povestirea mea un rol, va păşi în faţă şi va spune:

— Noi am luat o hotărâre.

Dar, în loc de asta, cei anonimi din grupul de bărbaţi care au stat atâta timp în picioare, încep să se desprindă de grup şi să se împrăştie care încotro. Unul câte unul ies din scenă.

Un tablou vivant mi s-a deschis în faţa ochilor — sunt deja câteva luni de-atunci. Şi încă nu ştiu ce să fac cu el.

[1] De câte ori nu se întâmplă ca, ascultându-i pe alţii povestind nişte fleacuri, mai întâi să-i privim cu îngăduinţă şi să ajungem până la urmă, puţin câte puţin, să-i ascultăm cu plăcere?... Dar ce să mai spun când adesea, stând acasă la mine, rămân cu privirea aţintită la o şopârlă care prinde muşte sau la un păianjen care învăluie în pânzele sale musculiţele care se reped într-acolo?... Viaţa mea este plină de asemenea slăbiciuni. înapoi

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei