Cunoştinţa cu Vechiul Regat*

Craiova. Intrăm în parcul Romanescu, a cărui frumuseţe îmi taie respiraţia. E întruchiparea paradisului, aşa cum, până la vârsta de şase ani, pe care încă nici nu i-am împlinit, mi l-am închipuit deja de-atâtea ori. Poate doar fără acea punte suspendată — pe care o văd acum în parc, sus în cerurile frumuseţii. Dar asta nu înseamnă că paradisul nu are puntea. Atât doar că de-aici înainte va trebui să completez imaginea cu o punte suspendată... Un lac într-o vale de vis, o imensă grădină de flori, tăiată de alei, înconjurând lacul — fiecare palmă de parc, dichisită până la cele mai mici amănunte, şi tot ansamblul într-o armonie deplină cu el însuşi şi cu sufletul meu...

Mama mă trage de mână:

— Hai, ce-ai rămas aşa încremenit?

Străbatem parcul mergând pe malul apei, pe sub puntea suspendată, înaltă, deasupra capului, apoi, părăsind parcul, urcăm un povârniş nu prea lung către un alt lac, mai puţin amenajat — sau poate deloc amenajat, care se deschide spre sălbăticie.

Papura creşte înaltă şi deasă pe malul povârnit... Văzându-mă interesat de ea, mama mă previne că muchiile frunzelor de papură sunt la fel de tăioase ca şi briciul şi că deci aş face bine să-mi ţin mâna departe de ele. Neatent, ca de obicei, la avertismentul mamei, sunt curios să simt consistenţa unei frunze de papură. Întind mâna şi prind între degete o frunză. Usturimea tăieturii vine instantaneu. C-un scâncet, îmi privesc buricul degetului gros din care s-a ivit şi creşte un rubin lichid de sânge. Avertismentul mamei a fost însă cum nu se poate mai clar, aşa că orice lamentaţie e de prisos...

Călătoresc cu troleibuzul, împreună cu mama, aşezaţi unul lângă celălalt pe scaune moi, în timp ce troleibuzul, aproape gol, descrie o curbă lină şi silenţioasă întorcând la capăt de linie, în piaţa din spatele gării. Călătoresc pentru prima oară c-un astfel de vehicul. Sunt încântat de puterea motorului a cărui acceleraţie o simt şi care nu scoate niciun sunet... Mama îmi spune că la Craiova troleibuzele au fost aduse ca pradă de război de la Odessa. Odessa e un oraş de care am auzit.

La Craiova locuim toţi trei într-o odăiţă minusculă. Un cearşaf alb acoperă fereastra în timpul nopţii. În zori, tata se scoală să plece la slujbă. Eu rămân în pat, mă uit în ochii lui, zâmbind, şi mă joc cu „cocoşelul” pe sub plapumă. Ştiu că nu-i voie dar sunt convins că nu mă vede. Cu o smucitură, pe neaşteptate, tata dă plapuma la o parte şi mă prinde asupra faptului. Rareori îl văd atât de încruntat. Mă dojeneşte că fac asta, dar în definitiv de ce-i un lucru rău?

Caracal. Escadrilele de bombardiere americane trec la mare înălţime spre est, să bombardeze poate chiar oraşul unde avem să ne stabilim definitiv în Vechiul Regat, Câmpina. Pentru noi copiii însă, feriţi de pericol, zborul bombardierelor, argintii, strălucind în soare, nu-i decât un spectacol. Le ascultăm cu încântare zumzetul profund şi le admirăm alinierea perfectă. Unul dintre ai noştri, care pare să se priceapă mai bine, ne atrage atenţia asupra unor avioane mai mici, care zboară la marginea escadrilei, deplasându-se mai rapid şi cu mai multă mobilitate.

— Uite, mă, alea sunt de vânătoare!

Bombardierele americane îşi continuă imperturbabile şi invincibile zborul spre răsărit. Nimeni nu ştie unde îşi vor lăsa încărcătura de bombe...

În odăiţa pe care ai mei au găsit-o de închiriat nu avem nici măcar pat: dormim pe o saltea întinsă pe jos. Tata, obosit de slujbă, obişnuieşte să mai tragă câte un pui de somn şi după-amiaza. Îl văd deodată sărind speriat în picioare şi scuturându-şi un picior. Din cracul pantalonului cade o coropişniţă...

Proprietăreasa ne arată cele două odăi pe care le ocupă în corpul de case lipite una de alta în stil vagon. Ne lasă să ne aruncăm, din prag, o privire în odaia dinspre stradă, dichisită, plină de scoarţe olteneşti şi de perne, aşezate una peste alta în perfectă ordine. Este camera de oaspeţi, în care nimeni din familie nu intră, de ale cărei lucruri nimeni nu se atinge. Mama rămâne consternată, aproape revoltată: Cum e posibil! Când ai o casă atât de mică, să păstrezi o cameră pentru nişte oaspeţi care poate că n-or să vină niciodată! La Chişinău nu există un asemenea obicei...

Ruşii, în drum spre Berlin, au făcut popas în Caracal. Toată lumea vorbeşte cu groază de bolşevici, dar soldaţii care s-au oprit pe stradă, în dreptul curţii noastre, nu par deloc fioroşi. Un soldat întinde o mână peste gard, cu un ciorchine uriaş de struguri negri, pentru copii. Îl primeşte unul din numeroşii copii ai curţii. În clipa următoare, una din mămici se repede ca o tigroaică şi îi smulge ciorchinele din mână.

— Nu mâncaţi din el! Poa’ să fie otrăvit!

De pe ciorchinele uriaş se preling picături de apă: soldaţii au avut grijă până şi să-l spele...

O maşină blindată a oprit în faţa curţii. Doi militari ruşi, unul mai tânăr, celălalt cam de vârsta tatei, probabil ofiţer, stau unul rezemat de maşină, celălalt aşezat pe treapta de sub uşă, cu coatele rezemate de genunchi. Eu îmi mijesc ochii la ei, cu mâinile la spate. Ofiţerul intră în vorbă cu mine. A ghicit că nu sunt de prin partea locului şi că înţeleg ruseşte, şi mă întreabă de unde vin. Îi răspund că vin de la Chişinău. Mă întreabă:

— Şi nu vrei să te întorci la Chişinău?

Scutur energic din cap dar ştiu că mai mult de-atâta n-am voie să spun: că nu-mi doresc să mă întorc pentru că la Chişinău s-au instalat bolşevicii...

Şi la Caracal există un parc cu lac, dar nu se compară cu cel de la Craiova. Mă înfioară doar apa care, în capătul lacului, se scurge abundent şi lin într-un fel de pâlnie adâncă, al cărei fund nu se vede, şi dispare într-un tunel întunecos. De fapt e un râu acoperit, care curge pe sub străzi şi, întâmplător, iese la lumina zilei chiar la capătul străzii unde locuim noi, câteva case mai încolo. Împreună cu un tovarăş de joacă, coborâm malul abrupt şi ne aventurăm în susul râului subteran, unde cu fiecare pas, întunericul devine tot mai negru şi vegetaţia dispare lăsând locul pământului noroios. Doar sus, de-a lungul marginilor plafonului murdar, care este şi planşeul străzii, se înşiră, la distanţă una de cealaltă, pătrate zăbrelite de lumină — grilajele de pe gurile de canal.

Prea adânc în tunel nu îndrăznim să înaintăm — nu cumva să ne trezim în iad...

Câmpina. Am aflat numele proprietarului primei case unde ne-am instalat la Câmpina, pe strada G. Cantacuzino: Târboacă. Îmi sună caraghios, dar numele întâlnite ţin de specificul locului, cu care trebuie să încep să mă familiarizez — aşa spune mama. La Chişinău întâlneai alte nume, iar la Craiova şi la Caracal, de asemenea, altele. Trebuie s-o cred pe cuvânt. Nu i-am reţinut numele nici măcar tovarăşului meu de joacă de la Caracal — a unuia dintre ei — căruia i-am spart capul cu o piatră aruncată imprudent. Să-l fi chemat Nini?

Pentru ai mei provizoratul continuă, dar pentru mine toate locuinţele sunt definitive. Acolo, în casa lui Târboacă, îmi petrec a doua primăvară din viaţa mea, de care sunt conştient, prima fiind cea a nesfârşitei călătorii din Basarabia în Vechiul Regat.

Crăciunul însă ni-l petrecem la Bucureşti, la sora mamei, teotea Niunea, care locuieşte pe strada Cazărmii, într-un bloc la etajul trei — de fapt, doi plus mezaninul.

Mă opresc în pragul uşii ce dă în sufragerie, şi bradul împodobit de la fereastră mi se înfăţişează deodată în toată splendoarea lui sărbătorească. Exclam — după spusele verişoarei mele Valentina, care ani de zile s-a tot amuzat pe seama românei stâlcite pe care abia începusem s-o învăţ — „Ce gloabe frumoase şi ce frumos lustrează!”

Iar la primul pas în sufragerie, către brad, se produce catastrofa — piciorul stâng îmi alunecă înainte pe parchetul proaspăt dat cu ceară, iar eu mă prăbuşesc cu şezutul peste gamba piciorul drept îndoit sub mine. Ridicat de subţiori, nu mai pot să mă ţin pe picioare. Ai mei mă suspectează de prea multă imaginaţie, de fasoane, de lipsa voinţei de a restabili normalitatea, şi timp de o zi sau două mă tot presează să încerc să umblu. Dar la cea mai mică încercare de a mă sprijini în el, simt cum mii de ace îmi străpung piciorul vătămat. Le trebuie două sau trei zile alor mei ca să accepte evidenţa, după ce prin pielea gambei, pe la mijloc, se iţeşte o ieşitură ascuţită, iar în jurul ei se întinde o pată gălbuie. Acum lucrurile sunt în sfârşit clare: fractură de tibie. Unchiu-meu Serghei iese să oprească un taxi şi sunt dus la spital, unde mi se face o radiografie, un doctor trage de piciorul meu pentru a-mi pune la loc osul fracturat, în timp ce eu răcnesc de se cutremură geamurile. Apoi mi se pune piciorul în ghips...

Acum, că starea de incertitudine a încetat, vine destinderea. Unchiu-meu povesteşte cum s-a tocmit cu şoferul taxiului, care nu voia cu niciun chip să scadă preţul cursei sub trei mii de lei.

— Te pui cu nebunu’! Poftim! i-ar fi zis unchiu-meu cedând. Ia-ţi cele trei mii ale dumitale şi să-ţi stea în gât!

Râd cu sughiţuri şi îi cer unchiului să-mi mai povestească încă o dată, şi încă o dată. Şi el, încântat de a fi reuşit să mă facă să râd în hohote după un moment atât de greu, nu pregetă să-şi repete povestea cu cei trei mii de lei.

Peste o săptămână sau două faşa înmuiată în ipsos cu care mi s-a bandajat piciorul a început să se usuce, bandajul s-a contractat, s-a depărtat un pic de piele, firicelele de păr ale piciorului au rămas lipite de ghips şi mă mănâncă îngrozitor. Dar pas de te scarpină! Mama încearcă s-o dea pe amuzament şi, parţial, reuşeşte. Poţi accepta mâncărimea după ce-ai trecut prin ce-am trecut eu.

Apoi ne întoarcem la Câmpina şi după vreo patru săptămâni un felcer îmi taie ghipsul cu un foarfece uriaş. Piciorul rămâne gol, pare firav şi ai mei îşi fac griji întrebându-se dacă şi cât de repede am să pot călca din nou pe el.

La venirea primăverii ies în curte pe o zi mohorâtă după ce ultimele petice de zăpadă s-au topit. Primul lucru care îmi atrage atenţia este un canal cimentat care străbate curtea de-a lungul gardului, din fundul curţii până în stradă. Apa îl umple aproape până la buză şi curge ameţitor de repede, tulbure şi adâncă, venind dinspre dealuri, unde zăpada încă se mai topeşte... Dar unde dispare tot puhoiul acela de apă? Ştiu doar că iese din curte, traversează strada pe dedesubt, printr-un tub, iar mai departe... N-am nici cea mai vagă idee. Dispare pur şi simplu...

Niciodată nu mi-am închipuit că un râu ar putea să treacă printr-o curte privată.

Umezeala stăruie, întunecoasă şi rece, sub cetinile joase ale unor brazi tineri şi totul în jur musteşte de apă. Arunc crenguţe în apa aceea repede şi încerc să ţin pasul cu ele alergând în lungul canalului, pe malul ud. Mă împiedic însă de o sârmă întinsă ca o coardă nevăzută între trunchiul unuia dintre brazii aceia tineri şi un ţăruş, şi cad în noroi.

Mama, pe care de atâtea ori au scos-o din sărite poznele mele, se arată în schimb îngăduitoare cu căzăturile, zgârieturile şi juliturile mele de băiat plin de iniţiativă.

În locuinţa închiriată de la domnul Târboacă am avut primul coşmar din viaţa mea de care îmi amintesc. Venise un lup — pe care eu nu-l văzusem dar, cumva, ştiam de venirea lui — şi îi mâncase tatei burta. Pur şi simplu i-o golise de intestine, încât îi puteam vedea de-o parte şi de cealaltă a bazinului capetele albe ale oaselor picioarelor. Tata era mai mult contrariat decât îngrozit de ceea ce i se întâmplase. Stând în picioare se apleca înainte să se uite la pântecul său golit de măruntaie şi exclama indignat: Uite ce mi-au făcut!

M-am trezit tremurând tot şi dinţii au continuat să-mi clănţănească, treaz fiind, în timp ce mama încerca, cu toată dragostea ei, să mă liniştească asigurându-mă că tata n-a păţit nimic şi că nu fusese decât un vis urât.

Acum câteva luni întâmplarea a făcut să trec pe acea stradă, fostă Cantacuzino. Casa unde am locuit atunci, în primele câteva luni ale vieţuirii noastre la Câmpina — casa domnului Târboacă —, nu mai exista. Totuşi am recunoscut locul după canal. Pe malul lui brazii cei tineri din ziua umedă şi mohorâtă când căzusem în noroi se făcuseră mari aproape cât brazii din păduri şi stăteau cu crengile lor înalte în soare. Alte case, mult mari decât cele de altădată, se iviseră în jur. Canalul era uscat şi prăfuit. Nu mai rămăsese nimic din umezeala şi din umbra acelei zile îndepărtate de la începuturile vieţii mele.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Vara cu epidemie de paralizie infantilă*

Pe la începutul anilor ’50, într-o vară, pe când eram în vacanţă, peste oraş a dat epidemia. Paralizie infantilă. Sau, cu un cuvânt care mie îmi suna încă şi mai sinistru, poliomielită! Poli — capacitatea multiplă de a face rău! În mintea mea de copil ipohondru epidemia a devenit aproape instantaneu o ameninţare iminentă asupra vieţii mele încă netrăite. (Dar când oare, în ce moment al vieţii, putem accepta mai uşor un risc, împăcaţi cu gândul că ne-am trăit viaţa sau cea mai mare sau mai importantă parte din ea?) În oraş au început să circule fel de fel de zvonuri, cum că s-ar fi îmbolnăvit băiatul cutărui zarzavagiu, sau fata cutărei profesoare, sau că ar fi murit cutare, şi cutare... Situaţia în satul Brebu ar fi fost, se zvonea, de-a dreptul disperată, că acolo paralizia infantilă ar fi făcut ravagii şi de aceea satul ar fi fost închis. Carantină. Imaginaţia mea lucra şi expresia de preocupare pe care aş fi observat-o, probabil, numai pe faţa mea dacă mi-aş fi surprins chipul în oglindă, o vedeam în ochii tuturor celor din jur. În loc să-mi încep ziua, ca altădată, cu planuri de hoinăreală, mi-o începeam pipăindu-mi ganglionii limfatici de sub maxilar, despre care auzisem că indică, dacă sunt umflaţi, prezenţa unei infecţii în corp, sau, cu adăugire de la mine, prezenţa unei contaminări, inclusiv cu virusul paraliziei infantile. Şi îmi încheiam ziua tot pipăindu-mi ganglionii, după ce, de-a lungul zilei, îi mai pipăisem încă de cel puţin zece ori, părându-mi-se, bineînţeles, cam de tot atâtea ori, că mărirea ganglionilor e ca şi constatată, deci infecţia era pe ţeavă, deci paralizia infantilă sta să izbucnească în anemicu-mi trup cu sistemul imunitar la pământ.

Aş fi făcut, de-aş fi putut, un cocon în jurul trupului meu ameninţat până când epidemia ar fi trecut. Şi mă căinam pentru nenorocul de a nu mă fi născut într-o eră când poliomielita va fi fost eradicată, aşa cum de foarte multă vreme nu mai auzise nimeni de vreo epidemie de ciumă spre exemplu...

„Paralizia infantilă ucide şi schilodeşte” — asta am auzit într-o seară la Vocea Americii. Tata împreună cu domnul Peiu, vecinul nostru basarabean, chiriaş şi el, şi cu domnul Hoepfner, singurul din curte care avea în casă un aparat de radio, se întâlneau aproape în fiecare seară şi, cu vădită satisfacţie, ascultau Vocea Americii c-un aer conspirativ. Savuram aerul acela conspirativ şi eram mândru nevoie-mare că mă acceptau alături de ei şi aveau încredere în mine că, iată, deşi copil, n-am să bat toba despre serile lor petrecute la lumina galbenă a scalei radioului, ascultând posturi interzise.

Cu toţii şedeau cu coatele rezemate de genunchi, privind fiecare în pământ, cu auzul încordat, şi doar din când în când schimbau între ei priviri pline de semnificaţie...

Aşadar, spuneau la Vocea Americii, „Paralizia infantilă ucide şi schilodeşte”. Dar n-o spuneau pe un ton alarmist ci aşa, ca un fel de constatare ştiinţifică; şi adăugau: „Nu mai ţineţi copiii închişi în casă. Lăsaţi-i să se joace afară, în aer liber...” Ei bine, asta era de natură să-mi redea speranţa că mai existau şanse să scap cu viaţă şi, eventual, neschilodit... Iar în compania tatei şi a celorlalţi doi vârstnici, care mă acceptau în preajma lor, temerile mele provocate de poliomielită aproape că se volatilizau...

Nu pentru mult timp însă. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, în peregrinările mele prin oraş, case pe uşile cărora autorităţile sanitare lipiseră bileţele pe care stătea scris: ATENTIE! BOALĂ CONTAGIOASĂ — PARALIZIE INFANTILĂ! Îmi amintesc de o astfel de casă chiar pe Strada Principală, nu departe de biserica Trei Ierarhi. Nu mai ştiu ce sau pe cine căutam. Am intrat, pe înserat, în curticica din faţă împreună cu un coleg. Pe stradă deja se aprinseseră luminile, în timp ce curticica era învăluită în întuneric. Tufe dese de liliac aproape că făcuseră boltă deasupra scurtei alei de la intrare. Nu se clintea nicio frunză, în casă nu se vedea nicio lumină, tăcerea era totală, casa părea părăsită. Doar pe marchiza cu geamlâc cădea, de la felinarul din stradă, o pată palidă de lumină. Şi atunci, în lumina aceea palidă, am zărit biletul lipit pe uşă. Am tulit-o amândoi ca din puşcă şi am ţinut-o într-o fugă până mult dincolo de biserică, de parcă paralizia infantilă venea plutind, stafie, pe urmele noastre, să ne ia viaţa.

Tata împreună cu ceilalţi doi domni continua să asculte, serile, Vocea Americii. Sistemul de sănătate din România comunistă era aspru criticat şi făcut răspunzător pentru eşecurile sale în combaterea epidemiei de paralizie infantilă. Asta deja era politică, pe care n-o înţelegeam şi n-o prea luam în serios. Doar vorbe, asta mi se părea. Şi vorbele nu puteau constitui o ameninţare adevărată. Vorbe, inofensive, auzeam şi în odaia domnului Hoepfner şi peste tot. Se vorbea, se făceau glume, se râdea. Nu judecam vorbele după înţelesul lor ci mai mult după ton, după mimică şi după gestică. Mă simţeam bine în compania celor trei, nu citeam pe feţele lor cine şie ce îngrijorare, uitam de spaimele din timpul zilei, uitam să-mi pipăi ganglionii limfatici de sub maxilar.

Apoi autorităţile comuniste au început să bruieze emisiunile postului Vocea Americii. Cu maximă promptitudine. This is the Voice of America — asta era tot ce mai apucam să auzim. În clipa următoare se pornea uruitul infernal al staţiei de bruiaj. Cei vârstnici se uitau unul la altul cu feţele lungite, clătinau din cap a dezamăgire şi în final ridicau din umeri. Asta e!... Nu mai aveam ştiri despre epidemia de paralizie infantilă.

Şi parcă nici zvonurile n-au mai fost atât de nimicitoare.

Zilele verii treceau, calde şi senine... Cine căzuse victimă epidemiei, ghinionul lui — cine nu, îşi vedea mai departe de îndeletnicirile de fiecare zi.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Goliciunea femeii*

În locul unde strada Principală se întâlnea, în unghi ascuţit, cu strada Republicii se afla benzinăria oraşului. De obicei acolo ne dădeam jos din camion atunci când ne întorceam de la Bucureşti călătorind cu autostopul — pe atunci îi ziceam „ocazie”. O luam de strada Republicii, care ne scotea în strada Filimon Sârbu, strada noastră. Dar înainte de asta treceam pe lângă piaţă, locul cel mai animat şi mai interesant din oraş. Tata căra sacoşele mergând înaintea noastră, iar eu, alături de mama, căscam gura la tot ce se întâmpla pe stradă. La un moment dat, la întretăierea dintre Republicii şi Lascăr Catargiu, în dreptul pieţei, un bărbat a tras un foc de pistol în plină stradă. Eram la scurtă vreme după război şi după schimbarea de regim, cu toate violenţele lor, şi focul acela de armă nu m-a şocat aşa cum probabil ar şoca astăzi. Bărbatul care trăsese avea un aspect de poliţist în civil sau de activist comunist, ceva cu multă autoritate, iar victima a fost o femeie tânără dintr-o familie de ţigani, trei la număr. La auzul bubuiturii ai mei au băgat capul între umeri şi au iuţit pasul, mama m-a luat de mână trăgându-mă după ea, însă eu trebuia neapărat să mă dumiresc ce fusese cu acea împuşcătură. Spre surprinderea mea, victima nu se prăbuşise ci a continuat să meargă, cu pas împleticit şi lamentându-se gălăgios, cu faţa ridicată spre cer, ca toată lumea să fie martoră la ce i se-ntâmpla. Mergea pe strada Republicii, în acelaşi sens cu noi dar pe trotuarul celălalt, puţin în urma noastră. O însoţeau, formând un grup răzleţ, cei ce păreau a fi părinţii ei, şi se întreceau la rândul lor în vociferări, ţinându-i isonul celei tinere. Întorceam mereu capul în urmă, spre grupul celor trei, în timp ce mama, ţinându-mă strâns de mână, gonea în urma tatei, fără să scoată o vorbă. Mi-am zis: trebuie că-i rănită. Mă aşteptam din clipă-n clipă s-o văd căzând la pământ din mersul ei împleticit. Dar ţiganca cea tânără nu cădea. Continua să meargă văicărindu-se şi clătinându-se pe picioare pe trotuarul opus. La un moment dat i-a căzut de pe cap basmaua, iar ea nu s-a oprit s-o ridice. Câţiva paşi mai încolo bluza i-a alunecat de pe corp şi ţiganca a lăsat-o să zacă în urma ei pe trotuar. Să fi fost urmările rănii? Nicio rană nu i se vedea însă pe piept. Doar sânii doldora, la care mă uitam fascinat şi îi vedeam clătinându-i-se în mers, în timp ce mama mă trăgea de mână tot mai stăruitor şi mergând din ce în ce mai repede. Poate rana era în altă parte? Apoi ţigăncii i-a căzut la pământ fusta cea largă şi creaţă, apoi cămaşa, toate rămânând înşirate pe trotuar, în urma ei. Nu încetam să mă minunez: ce urmări ciudate avea acea împuşcătură de la întretăierea străzilor Republicii şi Lascăr Catargiu! Ţiganca cea tânără nu mai avea acum nimic pe ea — doar blăniţa întunecată din jocul pântecului, de existenţa căreia abia dacă auzisem vorbindu-se printre băieţii din cartier, ca despre un miracol. Şi uite acum miracolul ieşit la lumina zilei, în văzul tuturor, în urma unui foc de pistol, care iată că nu lăsase pe corpul ţigăncii nicio rană. Ţiganca se dădea de ceasul morţii, ca şi cum îşi trăia ultimele clipe dar în acelaşi timp continua să meargă, complet goală unduindu-şi corpul, cu blăniţa împinsă înainte şi capul dat pe spate, strigându-şi durerea şi revolta. Apoi noi am cotit-o val-vârtej pe strada Filimon Sârbu, iar ţiganca cea goală, urmată la un pas de ai ei, nu ştiu unde a dispărut, cu miracolul ei cu tot.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat