Naturaleţea dialogurilor*

Citeam prin cărţi dialoguri impecabile, scrise fără nicio poticneală şi eram revoltat: Unde au întâlnit ei, scriitorii, oameni care să discute în felul ăsta? Replici care se succedau şnur de o parte şi de cealaltă, fără nicio bâlbâială! Personaje care turuiau pe nerăsuflate, aşteptându-l fiecare, cuminte, pe interlocutorul său să-şi ducă replica până la capăt, fără să intervină, după care cel de-al doilea intra într-o perioadă de tăcere aşteptându-l pe cel dintâi să spună tot ce are de spus! Şi tot aşa... Eu, dacă aveam să ajung vreodată scriitor — îmi spuneam —, aveam să-mi pun personajele să vorbească natural, să se bâlbâie, să se întrerupă, pe scurt să vorbească aşa cum oamenii vorbesc în viaţa reală.

Într-o zi, după o discuţie pe această temă, tata m-a surprins spunându-mi: Tu ai să scrii. Mi-a spus-o cu o voce calmă şi sigură, privindu-mă drept în ochi şi dând uşor din cap. L-am întrebat zâmbind neîncrezător: De unde ştii?... După nasul tău, mi-a răspuns tata...

Să fi fost oare o previziune, sau voinţa lui, pe care a dorit să mi-o insufle?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

În staţia terminus*

Autobuzul a staţionat cel puţin un sfert de oră la capătul liniei, în soare, aproape de capătul buclei ce trecea pe sub pasajul peste calea ferată de centură. Strada aceea fusese cândva asfaltată, trebuia să fii atent ca să vezi urmele de asfalt... Călătorii au aşteptat şi ei în staţia terminus, răbdători. Cel puţin ei n-au stat în soare ci la piciorul unuia din piloni, sau pe-acolo printre piloni, în umbra jilavă cu miros de baltă stătută a pasajului şi au ascultat indiferenţi vâjâitul maşinilor care le treceau pe deasupra capului într-un sens şi în celălalt, pe drumul naţional. În tot acest timp şoferul nici nu şi-a întors privirea spre ei. A fumat două ţigări şi a sporovăit, şezând pe treapta uşii din faţă a autobuzului, cu alţi doi şoferi care între timp ajunseseră şi ei la capătul liniei şi îşi opriseră autobuzele unul în urma celuilalt, în dreptul mormanelor de gunoaie aruncate la marginea străzii. Gunoaiele erau vechi, dospite şi năpădite de bălării. Stând de vorbă cu ceilalţi doi, şoferul a avut gesturi deşucheate, asta a putut observa oricare din călători, dar n-aveau ei căderea să-şi dea cu părerea în privinţa asta. În cele din urmă şoferul s-a ridicat plictisit de pe treaptă, a aruncat chiştocul trimiţându-l c-un bobârnac departe în bălării şi s-a urcat într-o lehamite la volan. Motorul a pornit de la prima cheie dar băgarea în viteză s-a produs cu trosnituri zgomotoase de parcă nişte beţe groase s-ar fi frânt acolo înăuntru. Autobuzul s-a deplasat anevoie, legănându-se peste hârtoape, şi a oprit în dreptul stâlpului unde stătea scris CFR Centură. Cei mai mulţi dintre călători erau oameni de la ţară şi aveau treburi în oraş. S-au bulucit să intre şi apoi au răsuflat uşuraţi că au putut să se instaleze pe scaune după ce şi-au lăsat la piciorul scaunului sarsanalele, mănunchiurile de şipci vechi legate cu sârmă, bidoanele, toate cele. Şi nimeni n-a protestat că şipcile se întindeau pe sub mai multe scaune, la marginea culoarului, sau că sarsanalele ocupau mai mult de jumătate din lăţimea culoarului... Gata, se şi vedeau plecaţi, acuma da. Uşa din faţă a rămas deschisă când şoferul s-a opintit încă o dată să bage în viteză cu aceleaşi trosnituri de beţe frânte, şi autobuzul s-a urnit cu greutate să plece în cursă. Uşa din faţă s-a bălăngănit şleampătă, cele două jumătăţi pliate armonică s-au ciocnit între ele cu zgomot de tinichea hodorogită... Las’ să vină un pic de aer înăuntru, şi-or fi zis călătorii aşezaţi ceva mai în faţă văzând uşa rămasă deschisă. Cu toate că aerul venea încins de căldura de-afară şi plin de praf. Acuş aveau să-nceapă să defileze mormanele de gunoi de pe cealaltă parte a buclei, dar după aceea autobuzul avea să intre pe drumul naţional îndreptându-se spre oraş...

Iată însă că, înainte să treacă de dugheana de la capăt de linie unde pe vremuri se vindeau merdenele, un bătrân cu o târnă în spinare s-a trezit că autobuzul îi pleca de sub nas. Nu se aflase printre cei ce aşteptaseră în umbra pasajului, el acuma picase, după ce traversase şontâcăind liniile ferate, împiedicându-se de pietrele terasamentului. Şoferul se aplecă spre oglinda retrovizoare de afară şi îl urmări cu curiozitate pe bătrânul care alerga şi el cum putea să prindă autobuzul plecat în cursă dar care mergea încă destul de încet. Pentru cineva mai tânăr n-ar fi fost nicio greutate să-l ajungă din urmă şi să sară pe treaptă, mai ales că uşa din faţă rămăsese deschisă. Dar bătrânul n-avea mai mult decât vioiciunea ţăranului care nu se dă în lături de la nicio încercare atâta vreme cât mai întrezăreşte o şansă. Mai multă vioiciune n-avea, asta era toată... Şoferul încă nu băgase în viteza a doua şi continua să se uite c-un rânjet uşor amuzat în oglinda retrovizoare. Apăsă pe frână şi autobuzul aproape că se opri. Aproape. Fiindcă totuşi încă mai avea o urmă de mişcare. Bătrânul cu târna în spinare se însufleţi de îndată, se şi văzu urcat în autobuz. Cu ultimul efort, iuţi pasul. Te uitai la faţa lui şi te întrebai: ce fel de zâmbet să fie ăsta? Fericit că până la urmă n-a scăpat totuşi autobuzul? Stânjenit că îi face, iată, pe toţi oamenii ăia dinăuntru, care îi erau străini, şi mai ales pe şofer să piardă timp pentru un bătrân nevolnic ca el? Sau zâmbetul unui copil pus pe şotii în ciuda umbletului său bătrânesc? Întinse mâna să se apuce de bară, dar în clipa aceea şoferul apăsă uşor pe acceleraţie. Bătrânul cu târna în spinare rămase iarăşi în urmă. Vreo doi tipi de la fereastră, de pe partea lui, întoarseră capul spre el, cu o vagă curiozitate. Bătrânul dădu să se lase păgubaş, încordarea îi dispăru de pe faţă, încetini pasul rămânând în urmă şi ridică mâna făcând un semn. Ce fel de semn? Un semn către şofer să-l aştepte? Sau un semn de rămas bun către el şi către toţi ceilalţi călători din autobuz? Zâmbetul lui nu mai arătă de astă dată altceva decât că, uite, încercase şi el şi măcar atâta putea spune despre el însuşi, că făcuse tot ce se putea face. Dar, de, n-a fost să fie...

În clipa aceea şoferul apăsă din nou pe frână. Speranţa bătrânului renăscu: autobuzul era cel care avea toane, ce puteai să te aştepţi de la o rablă ca aia? Uite că mergea poticnit, când mai iute, când mai încet. Iuţi pasul, alergă alţi câţiva paşi, cu sufletul la gură, spre uşa deschisă, de astă dată degetele chiar îi atinseră bara de care urma să se apuce, moment în care şoferul, continuând să-l fixeze pe bătrân prin oglinda retrovizoare, apăsă pe acceleraţie şi rânjetul i se lăţi pe faţă când îl văzu rămânând în urmă.

Călătorii de la geamurile de pe partea bătrânului se înviorară şi îşi dădură coate hlizindu-se la bătrânul ai cărui paşi se răreau istoviţi şi resemnaţi, în timp ce târna i se bălăngănea încă în spinare. Chiar şi călătorii de pe partea din stânga a autobuzului, observând că se întâmplă ceva pe partea cealaltă, se înălţară un pic de pe scaune şi se întoarseră hohotind înveseliţi către bătrânul în iţari caraghioşi de dimie. Bătrânul rămăsese pe loc şi încă se mai uita lung în urma autobuzului care se îndepărta. Încă un pic şi avea să iasă la drumul naţional...

După toţi paşii aceia alergaţi după autobuz, cu genunchii moi, bătrânul ajunsese de-acum destul de mult dincolo de dugheana unde pe vremuri se vindeau merdenele.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Obsesia năruirii zidului*

Când de pe exteriorul peretelui de nord al casei noastre a căzut, pe o întindere de două-trei palme, tencuiala deasupra ferestrei care dădea spre linii, nu mi s-a părut a fi chiar o catastrofă. Multe dintre casele rămase în picioare din anii aceia de după război erau în paragină, iar altele nu fuseseră niciodată tencuite, fie pentru că proprietarii lor plecaseră în război şi nu se mai întorseseră, fie pentru că după război nimeni nu mai avea bani de investit în case. Iar unora, foarte puţini, care se încumetaseră să construiască în anii aceia, bineînţeles că nu le rămăseseră bani de tencuit. O femeie tânără, pe care o cunoşteam din vedere, altminteri destul de ştearsă, la doar câteva case mai jos de casa noastră, cred că la numărul 23, câştigase la loto patruzeci de mii de lei, ceea ce era o sumă colosală pentru acea vreme, când tata avea un salariu lunar de vreo patru sute de lei. Foarte chibzuită, în loc să arunce banii pe distracţii sau pe cine ştie ce alte prostii, îşi construise o casă chiar la stradă. Casa a fost ridicată şi a rămas la roşu, cum se spunea, şi la roşu era chiar şi când, după destul de mulţi ani, părinţii mei s-au mutat în alt cartier. Treceai pe lângă ea şi îţi ziceai: iată o cărămidă robustă, bine arsă, frumos aliniată, poate să rămână chiar şi netencuită ani de-a rândul sau, eventual, definitiv, fiindcă, slavă Domnului, destui preferau în exterior cărămida aparentă...

Cărămida care a ieşit însă la iveală după căderea tencuielii pe zidul dinspre nord al casei unde locuiam nu era deloc aşa. Aspectul ei nesănătos, nuanţa palidă, te făceau să te gândeşti: iată o cărămidă care n-ar fi rezistat dacă n-ar fi fost tencuiala. N-a rezistat nici cu tencuială. La început nu i-am dat atenţie. Acolo în spatele casei era un loc strâmt, unde abia te puteai strecura dar altminteri foarte plăcut pentru a te izola de lume, nu un loc umbrit, ca restul curţii, ci un loc învăluit într-o lumină difuză, cumva mediteraneană. Uneori, în caz extrem, mă ascundeam în acel loc în jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea fiindcă era greu să fii găsit acolo şi, oricum, fie că eram în joc, fie că nu eram, nu-mi stătea gândul la tencuiala căzută deasupra ferestrei. Cel puţin, la început.

Apoi însă întinderea cu tencuială căzută s-a mărit şi, mai îngrijorător decât asta, cărămida a început să se macine. La piciorul zidului, în dreptul ferestrei, a început să crească o moviliţă de praf de cărămidă. După fiecare ploaie rece de toamnă care şfichiuia zidul dinspre nord mă gândeam că scobitura din zid s-o mai fi adâncit, că ploaia o mai fi ros din cărămidă încă un milimetru sau doi.

În scurtă vreme măsurarea în milimetri a devenit neconcludentă: trebuia apreciat în centimetri. Scobitura din zid se adâncea cu fiecare lună, cu fiecare săptămână. Mi-am făcut un obicei din a ieşi mereu în spatele casei pentru a aprecia din ochi cât de adânc se măcinase cărămida. Şi nu era nevoie, pentru asta, să mă strecor printre zidul casei şi gard: era mult mai uşor să ies pe linii — din locul acela de pe marginea terasamentului, care era mai ridicat decât curtea, zidul dinspre nord se vedea, peste gard, în întregul său dezastru. Iar când mă aflam înăuntru, şezând la masă sau întins în pat, privirea mi se îndrepta mereu, cu o strângere de inimă, către locul de deasupra ferestrei, unde deocamdată nu se vedea nimic dar mă aşteptam să văd într-o bună zi, printr-o spărtură, lumina zilei. Mă tot întrebam: la cât să fi ajuns oare grosimea peretelui? Zece centimetri? Cinci centimetri? Trei centimetri?... Şi nimeni din casă nu mişca un deget... Mama spunea: Păi cum erau construite casele la noi în Basarabia, şi cum sunt construite aici în Vechiul Regat! Ţi-aduci aminte? îmi spunea. Te aşezai pe pervaz şi te închideai între cele două geamuri! Ca într-un acvariu! Ti-aduci aminte? Atâta era de gros peretele. Cât să fi avut? Şaptezeci de centimetri? Optzeci? Pe când aici... Uite-te la casa asta. Grosimea unei cărămizi, atât are peretele, nu mai mult! Şi nu-i numai casa asta, toate-s la fel!...

Şi mai trecea o iarnă, cărămida continua să se macine milimetru cu milimetru... În primăvară, după ploi, ninsori şi viscole, pe care zidul dinspre nord le primea în plin, scobitura era încă şi mai adâncă şi mai sinistră, din cărămida îmbibată cu apă se vedeau dâre umede până la tocul ferestrei. Deja nu mă mai aşteptam, când o fi şi-o fi, într-o zi nenorocită, la o simplă spărtură, doar atât cât să treacă pumnul prin zid, să zicem. De-acum mă aşteptam să se năruiască toată partea aceea de perete, până sub acoperiş, într-un zuruit de frânturi de cărămidă şi de bucăţi de tencuială putredă. Mă şi vedeam lipind în pripă peste borta aceea care dădea spre linii, ce? O coală de hârtie? Un cearşaf pe care apoi să-l fluture vântul?... Nu ştiu cum de nu le transmiteam alor mei neliniştile mele, spaimele mele...

Cât să fi durat toată acea teroare în care începusem să trăiesc? Doi ani? Trei ani? Patru?...

Într-o vară însă, iată că domnul Alfons Hoepfner a hotărât că starea aceea de veşnică ameninţare nu se mai putea prelungi. Secondat de tata, a făcut rost de câteva bucăţi de cărămidă, a preparat o găleată de mortar şi, cocoţat pe o masă veche, în doar două ore a făcut să dispară teroarea ultimilor mei ani — scobitura din zid...

În următoarele câteva săptămâni, până am uitat de el, zidul dinspre nord al casei unde locuiam a fost convalescent. Şi eu odată cu el. Ieşeam şi acum afară din curte, pe linii, şi de la piciorul terasamentului, care era mai înalt decât partea aceea dosnică a curţii, admiram rana vindecată a zidului, care era ca o rană vindecată pe propriul meu corp, admiram tencuiala întinsă de domnul Hoepfner peste rândurile de frânturi de cărămidă adâncite în mortar, ca un mozaic, şi totuşi aliniate nemţeşte pe locul unde fuseseră înainte rândurile de cărămidă teafără.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Desenele din reviste*

Mă opream din răsfoit şi priveam minute în şir câte o caricatură înfăţişând un băiat, de obicei ciufulit, care bătea mingea sau lovea cercul cu un beţişor rostogolindu-l de-a lungul trotuarului, şi pe un altul, la câţiva paşi, rânjind zeflemitor către cel dintâi înainte să-i spună o vorbă răutăcioasă, sau o fată şi un băiat întorcându-se cuminţi de la şcoală, cu ghiozdanele prinse cu curele în spinare. Toate acele scene se petreceau în Capitală, de unde venea în fiecare săptămână revista Licurici.

Figurile copiilor mă interesau mai puţin, la fel şi ceea ce îşi spuneau. În schimb, privirea mi se fixa, fascinată, de strada bucureşteană, în plan îndepărtat, drept fundal, cu casele ei inegale ca înălţime, unele la fel de scunde ca şi la noi, alături de blocuri cum noi nu aveam în oraş, cu conturul abia schiţat al balcoanelor — totul desenat de obicei dintr-o singură linie frântă, neterminată spre margine, pe care o puteam prelungi oricând cu închipuirea, reconstituind imaginea străzilor pe care le cunoşteam, în împrejurimile locuinţei rudelor noastre de pe strada Toamnei. Sau imaginea străzilor pe care doar trecusem, cu ochii pe fereastra tramvaiului, fără să reţin prea multe amănunte, doar aerul unic al metropolei însufleţit de umbre şi de mirosuri şi de dogoarea zidurilor şi a asfaltului şi a şinelor de tramvai. Căci Bucureştiul îmi devenea accesibil doar în vacanţa mare, când căldura îi toropea pe cei mai mulţi, iar mie îmi dezvăluia o lumină nouă a lucrurilor...

Dar niciun desen nu mi-amintesc să-mi fi părut mai fascinant decât cel din numărul de Anul Nou 1948 al revistei Licurici, unul din rarele numere color, unde, la o masă ovală cu bunătăţi, ocupând cele două pagini de mijloc, se amestecau personaje fictive din istorisirile în foileton sau din benzile desenate, cu care deja mă familiarizasem, cu personaje pe care le identificam ca fiind reale, asta judecând după unele trăsături ale feţei, vizibil personalizate faţă de cele fictive, vizibil chiar şi pentru copilul de nouă ani care eram pe-atunci. Ed. Arno, autorul benzilor desenate, chel şi cu nasul ascuţit, tocmai se ridica de pe scaun întinzându-se cu un cuţit în mână să-şi taie o felie din tortul ce trona în mijlocul mesei, în timp ce, lângă el, un băiat cu vestă roşie cadrilată şi părul vâlvoi, în care l-am recunoscut fără greş pe Calistrat, unul din personajele negative desenate de Arno, îi strecura sub fund un balon care să facă poc în clipa când desenatorul avea să se aşeze la loc. Asta era răzbunarea lui, după cum el însuşi spunea în norişorul care îi ieşea din gură. Câteva scaune mai încolo, Moş Costache, de la rubrica scrisori, cu mustaţa sa colilie, pe cap cu chipiul de poştaş, cerea — şi el tot într-un norişor — să se facă linişte pentru a da citire ultimelor scrisori sosite de la cititori...

Eu în schimb, deşi m-am gândit de multe ori, n-am îndrăznit să-i trimit nicio scrisoare. Cam prin toamna acelui minunat an, nu ştiu de ce, lui Moş Costache i-au schimbat frumuseţea de chipiu de poştaş cu o bonetă soldăţească sovietică. Apoi a dispărut de tot.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cătina albă*

Doar fiindcă ştiam vag, din poze, cum arată măslinul adevărat, le spuneam acelor tufe măslini sălbatici. De fapt, după cum aveam să aflu mai târziu, era cătină albă. Le vedeam de fiecare dată în excursiile noastre prin împrejurimi sau când ne duceam la scaldă în Doftana. Creşteau dese şi ţepoase pe coasta dealului, mai mult către poale. Coasta era golaşă şi frunzuliţele lor înguste şi ascuţite străluceau argintii în soare evocându-mi Grecia sau Sicilia, pe care nu ştiam dacă aveam să le văd vreodată. Închideam ochii şi clipocitul plin de neastâmpăr al Doftanei se prefăcea, pentru un timp nedefinit, în foşnet al valurilor calme ale Mediteranei. Nu era oare de-ajuns ca să fiu fericit?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Venetic*

La şcoala primară, în recreaţie, ne fugărim prin curtea şcolii. Se joacă leapşa, roata morii, lapte-gros. Cu toţii râdem, ne hârjonim, suntem veseli. O figură încruntată se apropie însă de mine şi îmi aruncă în faţă, cu ură: Veneticule! Nici nu ştiu ce înseamnă, doar presupun că e ceva rău. E colegul meu Cofaru. Tatăl lui e activist de partid, o ştie toată lumea. E primul meu contact cu această tagmă a oamenilor.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pietrele de pe albia râului*

Până pe la sfârşitul anilor ’40 locul nostru de scaldă, al tatei şi al meu, în Doftana era în dreptul Uzinei de apă. Tata avea acolo un prieten basarabean, domnul Ciobanu, o adevărată efigie a tehnicianului mecanic din interbelic, supravieţuitor al războiului, un bărbat înalt, spătos, cu părul lins, chiar chipeş aş zice, distant doar atât cât să nu poţi nega că-i totuşi plăcut şi sociabil — o figură tipică de emigrant rus, un fel de Şaliapin necântător şi mai tânăr. Domnul Ciobanu purta o salopetă albastră, decolorată dar nu prea mult, cu bretele cu catarame peste umeri, totdeauna curată şi călcată şi niciodată lălâie, adică exact pe măsura lui. Trăia izolat, împreună cu familia, într-o locuinţă de serviciu, o adevărată gospodărie înconjurată de pomi fructiferi de toate soiurile: peri, pruni, meri, vişini. Trebuia să asigure funcţionarea Uzinei de apă, şi cred că o făcea singur fiindcă nu-mi amintesc să fi întâlnit acolo la uzină vreo altă figură în afară de el. (Dar poate mă înşel.) Avea un băiat, cu vreo câţiva ani mai mic decât mine, atât de diferit de taică-său încât nici n-ai fi zis că-i al lui: slab şi neîngrijit, cu picioarele ca nişte beţe, în schimb cu o burtică proeminentă, precum copiii subnutriţi din pozele cu Africa ecuatorială. Nu-i ţin minte numele. În plus era şi posac şi tăcut — nu cred că l-am auzit vreodată scoţând măcar o vorbă. Încă înainte de 1950 s-au mutat cu toţii la Timişoara, un oraş de care auzisem că ar fi fost mare, frumos şi civilizat. Motiv pentru care l-am invidiat puţin pe puştiul cel subnutrit al domnului Ciobanu, care, iată, avea să-şi ducă viaţa de-aci înainte într-un mediu prielnic. Îl şi vedeam crescând, întremându-se, ajungând un tânăr voinic şi destoinic, la fel ca şi taică-său.

Ca să ajungi de la locuinţa domnului Ciobanu la Uzina de apă trebuia să cobori coasta, cale de vreo cinzeci de metri, lăsând livada în urmă, pe o cărare însorită, apoi se deschidea către hală, în zid, o poartă largă de fier, iar înăuntru te trezeai învăluit de o lumină umbroasă căci aproape întreg peretele dinspre râu nu era decât o largă fereastră de sticlă, iar ceea ce domina interiorul era o uriaşă roată de oţel, înaltă cât două staturi de om, pusă în mişcare de un motor electric printr-o solidă curea de transmisie. Interiorul trepida temeinic de la acel mecanism plin de forţă, spiţele se perindau pe dinaintea ochiurilor de geam, în contralumină, iar faţa tatei se lumina toată de o lumină lăuntrică fiindcă probabil dintotdeauna îl încântase în secret tehnica, dar forţele ostile ale vieţii îl îndreptaseră către munca de birou. Şi pe mine de asemenea, acolo în hala Uzinei de apă, mă încălzea un val de fericire ascunsă fiindcă, la rândul meu, probabil că mă atrăgea tehnica roţilor uriaşe şi a curelelor de transmisie şi, după cum păreau să se înfăţişeze pe atunci lucrurile, nimic nu mă împiedica să mă las în viitor purtat de acea atracţie. Domnul Ciobanu cocea pere pe carcasa motorului electric, cel care antrena uriaşa roată cu spiţe groase cât braţul (nu cât al meu, desigur, ci cât braţul vânjos al domnului Ciobanu) şi îmi oferea şi mie câte una, condescendent, ca şi cum ar fi fost un lucru unic pe lume acea pară coaptă pe carcasa încinsă a unui motor electric. Şi la urma urmei de ce n-ar fi fost?

Dar până la urmă îl lăsam pe domnul Ciobanu să-şi vadă de serviciul lui la Uzina de apă şi mergeam să ne scăldăm. Mai aveam de acolo foarte puţin de coborât fiindcă Uzina era construită aproape la acelaşi nivel cu râul, apărată doar de un dig. Mama avusese foarte rar ocazia să vadă râul de aproape, căci rămânea acasă să gătească şi, fie vorba între noi, nici nu se prea dădea în vânt după drumurile lungi cum era cel de acasă până la Doftana. Dar, atât cât îi fusese dat să-l vadă, râul o uimea şi în glasul ei răzbătea chiar o undă de reproş sau de revoltă — aşa cum o revoltau toate cele care aici în Vechiul Regat nu se potriveau cu tiparele ei de-acasă — când întreba, nu retoric ci pretinzând chiar un răspuns: De unde atâta... asta, cum se cheamă... prundiş?... Fiindcă Doftana era mult deosebită de râurile din Basarabia, care curgeau domol, fără niciun murmur, între maluri argiloase. De unde atâtea pietre? se întreba ea cu reproş în glas... Şi, ca să fiu sincer, aceeaşi întrebare mi-o puneam şi eu. Doar că fără reproş. De unde atât de multe şi de ce atât de rotunjite? Tata îmi încerca să-mi explice: s-au tot rostogolit de pe munte, apa le-a tot dat de-a dura la vale vreme de milioane de ani. Uite-te la piatra asta, spunea. Azi o vezi aici, în dreptul Câmpinei. Probabil că la început a fost colţuroasă, dar prin rostogolire s-a tot tocit. Acum câteva mii de ani poate că a fost la Trăiesti. Sau mai sus, pe Valea Neagră, de ce nu?... Acum câteva mii de ani? repetam eu neîncrezător... Nu ştiu, spunea tata, acum câteva mii de ani sau poate acum câteva zeci de mii de ani, nu vreau să mă duc cu gândul prea departe... Alegeam pietrele cele mai mari şi le aşezam în linie de-a curmezişul albiei unui braţ al râului, încercând să fac din ele un stăvilar. Vedeam apa cum se umflă şi se revarsă peste coama micului meu stăvilar şi continuam să aşez pietre una peste alta. Gândul o lua, la fel ca de multe alte ori, înaintea faptei şi mă înfioram la gândul că puteam zăgăzui, pentru un timp, chiar în acel loc, înainte paşnic, forţa invincibilă a apei, provocând o catastrofă. Dar forţa apei se făcea simţită cu mult înainte ca bicisnicul meu stăvilar să prindă cât de cât contur. Abia puţin umflată, apa râului mătura pietrele mele de deasupra şi le prăvălea, c-un zgomot venit din adâncuri, dincolo de încercarea mea de zăgaz, ştergându-mi din suflet teama de catastrofă şi reaşezând lucrurile în firescul clipocitor al râului... Tata alegea alt fel de pietre, nu prea mari dar plate, paiele, pe care, îndoindu-se din genunchi şi ţintind cu atenţie, le arunca cu putere razant cu apa râului făcându-le să ricoşeze repetat de faţa apei, cu salturi din ce în ce mai mărunte, până când, pierzându-şi impulsul iniţial, recădeau în mijlocul uitării suratelor ei rotunde şi neregulate din fundul albiei. Sau, uneori, nimereau, după ultimul ricoşeu, pe malul celălalt, unde se lăsau de asemenea înghiţite de anonimatul prundişului... Dar prundişul nu era anonim decât sub o privire neglijentă sau superficială. Aveam timp acolo, pe malul Doftanei, întins pe câte o limbă minusculă de nisip, să observ pietrele de aproape şi să meditez la trecutul lor de milioane de ani. Ah, cât mi-aş fi dorit să le ştiu, dacă nu istoria, măcar compoziţia, să mă asigur că scânteile care ieşeau la iveală din adâncul lor nescrutat vreodată de-a lungul trecutului lor fabulos, atunci când reuşeam să le sparg, nu sunt grăunţe de aur, care să merite să fie aduse acasă! Cremenea era singurul mineral de a cărui denumire eram sigur şi despre care auzisem că îi folosise omului preistoric să aprindă focul. Loveam două pietre de cremene între ele şi îmi închipuiam că, dacă ar fi fost întuneric, aş fi putut vedea scânteia care ţâşneşte din izbitură, dar puteam în schimb să miros locul ciocnit şi să constat că piatra mirosea a încins. Despre celelalte pietre peste care mă aplecam, cu aviditatea lupei, puteam doar să fac presupuneri — că ar fi granit, sau bazalt, sau feldspat sau cine ştie ce altceva... Nu, taina pietrelor rămânea de nepătruns.

Am şi acum, acasă, o piatră aproape perfect sferică, un mic trovant pe care, cu ani în urmă l-am găsit, printre nenumăratele pietre anonime cu forme neregulate, pe albia Doftanei. O iei în palme, o simţi aspră şi prietenoasă, asculţi amintirea clipocitului râului şi toate neliniştile se scurg prin ea în imensitatea timpului din care ea s-a născut.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Notaţii literare (V)

Glissando narativ la Curzio Malaparte

Curzio Malaparte încalcă, în Pielea (Ed. Univers, 2007, traducerea: Eugen Uricaru), canoanele unităţii de timp, de loc şi de acţiune (dar ce scriitor din ziua de azi, care se respectă, îşi permite să nu încalce canoane?), respectând în schimb, într-o oarecare măsură, unitatea tematică. Romanul în ansamblu este un conglomerat fiindcă nu-i poţi defini fără echivoc capitolele, care, raportate unul la celălalt, nu au suficientă continuitate pentru a se constitui într-un roman, dar nici suficientă autonomie pentru a se constitui în nuvele de sine stătătoare.

Iată de pildă capitolul–povestire „Procesul”. Timpul acţiunii este cel al intrării aliaţilor în Roma, în 1944. Protagonistul, Curzio Malaparte însuşi, care nici nu îşi doreşte o altă identitate, asistă la executarea de către partizani a unui grup de adolescenţi fascişti, fanatici, care sfidează moartea, strigându-şi în ultima clipă ataşamentul faţă de fascismul lui Mussolini înainte de a cădea răpuşi de gloanţe pe treptele bisericii Santa Maria Novella. Atenţia se deplasează apoi la călugărul slujitor în acea biserică, un temerar care nu doreşte altceva decât ca biserica lui să nu fie pângărită de sângele celor ucişi, dar nu are nimic împotrivă ca masacrul să se mute în preajma unei alte biserici. În continuare, Malaparte îşi expune crezul de creştin prin care nu înţelege să comită asasinate, nici chiar împotriva celor care au trădat, oricât ar fi de vinovaţi. Precum Magi spre exemplu, un personaj care i-a făcut autorului, la fel ca şi altora, mult rău prin delaţiune şi probabil cruzimi de tot felul pe vremea regimului fascist. Atenţia se concentrează asupra rămăşiţelor lui Magi, ucis după eliberare, în timpul masacrului comis de italieni asupra italienilor, după cucerirea Italiei de către trupele aliate. În cele din urmă Malaparte primeşte găzduire în locuinţa unui prieten medic obstetrician de la Roma, unde doarme într-o încăpere în care se află depozitate monstruoase boluri conţinând fetuşi conservaţi în alcool. Malaparte trăieşte oripilat nopţi de coşmar în acea încăpere şi îşi imaginează un proces în care juriul este alcătuit din acei mici monştri nenăscuţi. Şi astfel se închide ciclul procesului împotriva celor vinovaţi (sau nu?) şi împotriva răului, definit oximoronic: „Nu sunt demn să fac rău”, după cum afirmă eroul povestirii–capitol. „Răul este ceva sacru.”

Metafora

„Bachelard (...) nu vede în metaforă decât un compromis între raţiune şi imaginaţie: metafora nu poate, într-adevăr, să satisfacă nici raţiunea, atunci când ea, cel mult, maschează un gând şi scoate în evidenţă o falsă identitate considerată drept adevărată, nici imaginaţia, atunci când, în loc să meargă înainte, pentru a făuri un surplus de fiinţă, ea rămâne legată de un trecut pe care se mulţumeşte să îl travestească rezumându-l.” [Jean Burgos: Pentru o poetică a Imaginarului, Ed. Univers, 1988, p. 84]

O observaţie cam... uscată, aş zice. Poate că metafora e un compromis. Dar e unul care produce încântare. Atunci când e inspirată, desigur. De ce produce metafora încântare? Pentru că umanizează ne-viul? Pentru că aruncă o punte între entităţi care păreau până în acea clipă a nu avea nicio legătură una cu cealaltă; şi, prin aceasta, ni se înfăţişează ca o descoperire? Pentru că pune în mişcare spiritul? Pentru că reuşeşte să ne revitalizeze simţirea, revitalizând odată cu aceasta ego-ul şi redându-i respectul de sine?

Simultaneitate

„Armonia nu este generată decât de simultaneitatea cu care măsurile şi proporţiile luminii ajung la suflet; simţ suprem al ochilor noştri. Doar această simultaneitate înseamnă creaţie; restul nefiind decât enumerare, contemplare, studiu. Această simultaneitate este însăşi viaţa.” [Apollinaire — citat de J. Burgos: Op. cit., p. 319]

Este, cu siguranţă, şi simultaneitatea pe care o antrenează metafora.

Autonomia personajelor

Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda — cine mai ia în seamă aceste personaje ca ţintă a oprobriului dramaturgului? Fiecare reîntâlnire cu ei este un prilej de bucurie pentru spectator: reîntâlnirea cu un vechi prieten.

Nostalgia unei alte identităţi

Din prefaţa lui Romul Munteanu la „Prima dragoste, ultima dragoste”, de Romain Gary: Fiecare scrie, adaugă el, aşa cum scrie: „câteodată cu mânie, dar alteori cu nostalgia unei ale identităţi.” Fraza mi-a sărit în ochi, ca un răspuns posibil la observaţia unui critic literar: de ce se repetă de câteva ori (fără s-o fi conştientizat, desigur) în textele mele, motivul privitorului de la fereastră? Iată, lecţia de „psihanaliză” a prins: este nostalgia unei alte identităţi!

Expresivitate emfatică (la Andrei Makine)

„Seara, un alt moment a absorbit-o în armonia lui pătrunzătoare. [Dumnezeule, cum poate fi o armonie pătrunzătoare? Şi cum poate absorbi un moment?] Ploaia continua să şiroiască abundent, dar cascadele ei erau prinse de revenirea frigului [Pentru Dumnezeu, cum poate să prindă frigul cascadele ploii?], care punea capăt unei zile de moină. [Păi era ploaie în cascade, sau moină?] Pământul se întărea şi firicelele de apă îngheţau parcă în zbor. Se sfărâmau pe pământ, pe luciul de gheaţă al câmpului, pe acoperiş, pe crengile copacilor — iar noaptea răsuna de interminabile clinchete variate la nesfârşit. [Până la urmă, cum erau clinchetele alea?] Căderea aceea cristalină ştergea toate celelalte zgomote, nimicea cu mărgelele ei de sticlă orice înfiripare a gândului, îi umplea trupul cu şiroirea ei firavă.” [Şi uite-aşa...] [Crima Olgăi Abelina, p. 203.]

Probabil că are dreptate Jérôme Garcin care spune că Makine, „nestăpânind franceza, se simte îndreptăţit să-i prefere gramaticii extazul”.

„Timp real” vs. „perspectivă diacronică”

Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi am făcut din ele un lanţ pentru pomul de Crăciun. Căci bani n-aveam să-mi cumpăr hârtie glasată.

Aceasta este o variantă pentru un text literar.

Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi odată cu asta, fiindcă din fâşii pozele nu mai puteau fi reconstituite, am tăiat toată mizeria din revistele acelor ani ai începuturilor comunismului, şi n-au mai rămas decât culorile, din care am făcut pentru pomul de Crăciun un lanţ.

Aceasta este o altă variantă pentru acelaşi text.

Pe care s-o aleg?... Şi atunci îmi pun întrebarea: era conştient copilul acela de lucrarea de asanare (involuntară) pe care o întreprindea tăind respectivele poze? Nicidecum. Ambele perspective sunt valabile, în funcţie de context. În ce mă priveşte însă, consider că perspectiva „diacronică” este neadecvată pentru redarea autenticităţii emoţiei. O impuritate stilistică, de care mulţi nu par a fi conştienţi.

Dilema traducătorului

Cum ar putea un traducător să ştie că locuţiunile „fel de fel” şi „tot felul de” nu sunt perfect echivalente şi că pe cea dintâi n-o pui în general în gura unui personaj neinstruit, în timp ce în gura unui personaj instruit le poţi pune pe ambele. La fel stau lucrurile cu locuţiunile „contrar a” sau „în pofida” pe de o parte, şi „în ciuda” pe de altă parte.

Lungimea frazei

Cum să fie fraza? te întrebi. Lungă (Proust, Faulkner) sau scurtă (Virgil Gheorghiu)? Ce lungime este adecvată gândului „natural”? Ce lungime este adecvată rememorărilor? Ce lungime este adecvată contemplărilor şi ce lungime răspunde ideal emoţiilor, temerilor, îndoielilor?... Şi există oare vreo raţiune în a imita în scris lungimea gândului „natural”; sau a rememorărilor; sau contemplărilor; sau a temerilor?... Sau singura raţiune este adecvarea la ansamblu?... Pot oare gândi oamenii simpli care alcătuiesc lumea faulkneriană din Absalom, Absalom în fraze atât de lungi şi de complicate? Sau poate atmosfera lumii lor să fi redată printr-o construcţie lingvistică atât de sofisticată?