Refugiu în Vechiul Regat (II)*

Cunoştinţa cu Vechiul Regat
Craiova. Intrăm în parcul Romanescu, a cărui frumuseţe îmi taie respiraţia. E întruchiparea Paradisului, aşa cum, până la vârsta de şase ani, pe care încă nici nu i-am împlinit, mi l-am închipuit deja de-atâtea ori. Poate doar fără acea punte suspendată — pe care o văd acum în parc, sus în cerurile frumuseţii. Dar asta nu înseamnă că Paradisul nu are puntea. Atât doar că de-aici înainte va trebui să completez imaginea cu o punte suspendată... Un lac într-o vale de vis, o imensă grădină de flori, tăiată de alei, înconjurând lacul — fiecare palmă de parc, dichisită până la cele mai mici amănunte, şi tot ansamblul într-o armonie deplină cu el însuşi şi cu sufletul meu...

Mama mă trage de mână:

— Hai, ce-ai rămas aşa încremenit?

Străbatem parcul mergând pe malul apei, pe sub puntea suspendată, înaltă, deasupra capului. Apoi, părăsind parcul, urcăm un povârniş nu prea lung către un alt lac, mai puţin amenajat — sau poate deloc amenajat, care se deschide spre sălbăticie.

Papura creşte înaltă şi deasă pe malul povârnit... Văzându-mă interesat de ea, mama mă previne că muchiile frunzelor de papură sunt la fel de tăioase ca şi briciul şi că deci aş face bine să-mi ţin mâna departe de ele. Neatent, ca de obicei, la avertismentul mamei, sunt curios să simt consistenţa unei frunze de papură. Întind mâna şi prind între degete o frunză. Usturimea tăieturii vine instantaneu. C-un scâncet, îmi privesc buricul degetului gros din care s-a şi ivit şi creşte un rubin lichid de sânge. Avertismentul mamei a fost însă cum nu se poate mai clar, aşa că orice lamentaţie e de prisos...

Călătoresc cu troleibuzul, împreună cu mama, aşezaţi unul lângă celălalt pe scaune moi, în timp ce troleibuzul, aproape gol, descrie o curbă lină şi silenţioasă întorcând la capăt de linie, în piaţa din spatele gării. Călătoresc pentru prima oară c-un astfel de vehicul. Sunt încântat de puterea motorului a cărui acceleraţie o simt plăcut în tot corpul, şi care nu scoate niciun sunet... Mama îmi spune că la Craiova troleibuzele au fost aduse ca pradă de război de la Odessa. Odessa e un oraş de care am auzit.

La Craiova locuim toţi trei într-o odăiţă minusculă. Un cearşaf alb acoperă fereastra în timpul nopţii. În zori, tata se scoală să plece la slujbă. Eu rămân în pat, mă uit în ochii lui, zâmbind, şi mă joc cu „cocoşelul” pe sub plapumă. Ştiu că nu-i voie dar sunt convins că nu ghiceşte ce fac. Cu o smucitură, pe neaşteptate, tata dă plapuma la o parte şi mă prinde asupra faptei. Rareori l-am văzut atât de încruntat. Mă dojeneşte că fac asta, dar în definitiv de ce-i un lucru atât de rău?

Caracal. Escadrilele de bombardiere americane trec la mare înălţime spre est, să bombardeze poate chiar oraşul unde avem să ne stabilim definitiv în Vechiul Regat, Câmpina. Pentru noi copiii însă, feriţi de pericol, zborul bombardierelor, argintii, strălucind în soare, nu-i decât un spectacol. Le ascultăm cu încântare zumzetul profund şi le admirăm alinierea perfectă. Unul dintre ai noştri, care pare să se priceapă mai bine, ne atrage atenţia asupra unor avioane mai mici, care zboară la marginea escadrilei, deplasându-se mai rapid şi cu mai multă mobilitate.

— Uite, mă, alea sunt de vânătoare!

Bombardierele americane îşi continuă imperturbabile şi invincibile zborul spre răsărit. Nimeni nu ştie unde îşi vor lăsa încărcătura de bombe...

În odăiţa pe care ai mei au găsit-o de închiriat nu avem nici măcar pat: dormim pe o saltea întinsă pe jos. Tata, obosit de slujbă, obişnuieşte să mai tragă câte un pui de somn şi după-amiaza. Îl văd deodată sărind ca ars în picioare şi scuturându-şi un picior. Din cracul pantalonului cade o coropişniţă...

Proprietăreasa ne arată cele două odăi pe care le ocupă în corpul de case lipite una de alta în stil vagon. Ne lasă să ne aruncăm, din prag, o privire în odaia dinspre stradă, dichisită, plină de scoarţe olteneşti şi de perne, aşezate una peste alta în perfectă ordine. Este camera de oaspeţi, în care nimeni din familie nu intră, de ale cărei lucruri nimeni nu se-atinge. I se zice casa mare. În prag, adie către noi, venind din interior, un miros de lână stătută amestecat c-un iz de mucegai. Mama rămâne consternată, aproape revoltată: Cum e posibil! Când ai o casă atât de mică, să te restrângi încă şi mai mult păstrând o cameră pentru nişte oaspeţi care poate că n-or să vină niciodată! Şi pe deasupra să-i mai zici şi casa mare! La Chişinău nu există un asemenea obicei prostesc...

Ruşii, în drum spre Berlin, au făcut popas în Caracal. Toată lumea vorbeşte cu groază de bolşevici, dar soldaţii care s-au oprit pe stradă, în dreptul curţii noastre, nu par deloc fioroşi. Un soldat întinde o mână peste gard, c-un ciorchine uriaş de struguri negri, pentru copii. Îl primeşte unul din numeroşii copii ai curţii. În clipa următoare, una din mămici se repede ca o tigroaică şi îi smulge ciorchinele din mână.

— Nu mâncaţi din el! Poa’ să fie otrăvit!

De pe ciorchinele uriaş se preling picături de apă: soldaţii au avut grijă până şi să-l spele...

O maşină blindată a oprit în faţa curţii. Doi militari ruşi, unul mai tânăr, celălalt cam de vârsta tatei, probabil ofiţer, stau unul rezemat de maşină, celălalt aşezat pe treapta de sub uşă, cu coatele rezemate de genunchi. Nemişcat în faţa lor, îmi mijesc ochii la ei, cu mâinile la spate. Ofiţerul intră în vorbă cu mine. A ghicit că nu sunt de prin partea locului şi că înţeleg ruseşte, şi mă întreabă de unde vin. Îi răspund că vin de la Chişinău. Mă întreabă:

— Şi nu vrei să te întorci la Chişinău?

Scutur energic din cap dar ştiu că mai mult de-atâta n-am voie să spun: că nu-mi doresc să mă întorc pentru că la Chişinău s-au instalat bolşevicii...

Şi la Caracal există un parc cu lac, dar nu se compară cu cel de la Craiova. Mă înfioară doar apa care, în capătul lacului, se scurge abundent şi lin într-un fel de pâlnie adâncă, al cărei fund nu se vede, şi dispare, se face nevăzută, într-un tunel întunecos, dându-mi fiori. Fiorii misterului. De fapt în locul acela începe un râu acoperit, care curge pe sub străzi şi, întâmplător, iese la lumina zilei chiar la capătul străzii unde locuim noi, câteva case mai încolo. Împreună cu un tovarăş de joacă, coborâm malul abrupt şi ne aventurăm în susul râului subteran, unde cu fiecare pas, întunericul devine tot mai negru şi vegetaţia dispare lăsând locul pământului noroios. Doar sus, de-a lungul marginilor plafonului murdar, care este şi planşeul străzii, se înşiră, la distanţă una de cealaltă, pătrate zăbrelite de lumină — grilajele de pe gurile de canal.

Prea adânc în tunel nu îndrăznim să ne aventurăm — nu cumva să ne trezim în iad...

Câmpina. Am aflat numele proprietarului primei case unde ne-am instalat la Câmpina, pe strada G. Cantacuzino: Târboacă. Îmi sună caraghios, dar numele întâlnite ţin de specificul locului, cu care trebuie să încep să mă familiarizez — aşa spune mama. La Chişinău întâlneai alte nume, iar la Craiova şi la Caracal, de asemenea, altele. Trebuie s-o cred pe cuvânt. Nu i-am reţinut numele nici măcar tovarăşului meu de joacă de la Caracal — a unuia dintre ei — cel căruia i-am spart capul cu o piatră aruncată imprudent. Să-l fi chemat Nini?

Pentru ai mei provizoratul continuă, dar pentru mine toate locuinţele sunt definitive. Acolo, în casa lui Târboacă, îmi petrec a doua primăvară din viaţa mea, de care sunt conştient, prima fiind cea a nesfârşitei călătorii din Basarabia în Vechiul Regat.

Crăciunul însă ni-l petrecem la Bucureşti, la sora mamei, teotea Niunea, care locuieşte pe strada Cazărmii, într-un bloc la etajul trei — de fapt, doi plus mezaninul.

Mă opresc pe coridor, în pragul uşii ce dă în sufragerie, şi bradul împodobit de la fereastră mi se înfăţişează deodată în toată splendoarea lui sărbătorească. Exclam — după spusele verişoarei mele Valentina, care ani de zile după aceea avea să mă tot tachineze pe tema românei stâlcite pe care abia începusem s-o învăţ — „Ce gloabe frumoase şi ce frumos lustrează!”

Dau să alerg către brad dar la primul pas în sufragerie se produce catastrofa: piciorul stâng îmi alunecă înainte pe parchetul proaspăt ceruit, iar eu mă prăbuşesc cu şezutul peste gamba piciorul drept prins sub mine. Ridicat de subţiori, nu mai pot să mă ţin pe picioare. Ai mei mă suspectează de prea multă imaginaţie, de fasoane, de lipsa voinţei de a restabili normalitatea, şi timp de o zi sau două mă tot presează să încerc să umblu. Dar la cea mai mică încercare de a mă sprijini în el, simt mii de ace străpungâdu-mi piciorul vătămat. Şi atunci mă lasă în pace să zac pe divanul verişoarei mele Valea. Le trebuie alor mei alte două sau trei zile ca să accepte evidenţa, după ce prin pielea gambei, pe la mijloc, se iţeşte o ieşitură ascuţită, iar în jurul ei se întinde o pată gălbuie. Acum lucrurile sunt în sfârşit clare: fractură de tibie. Unchiu-meu Serghei iese să oprească un taxi şi sunt dus la spital, unde mi se face o radiografie, un doctor trage de piciorul meu pentru a-mi pune la loc osul fracturat, în timp ce eu răcnesc de se cutremură geamurile. Apoi mi se pune piciorul în ghips...

Acum, că starea de incertitudine a încetat, vine destinderea. Unchiu-meu povesteşte cum s-a tocmit cu şoferul taxiului, care nu voia cu niciun chip să scadă preţul cursei sub trei mii de lei.

— Te pui cu nebunu’! Poftim! i-ar fi zis unchiu-meu cedând. Ia-ţi cele trei mii ale dumitale şi să-ţi stea în gât!

Râd cu sughiţuri şi îi cer unchiului să-mi mai povestească încă o dată, şi încă o dată. Şi el, încântat de succes, nu pregetă şi repete istorisirea cu cei trei mii de lei daţi şoferului hrăpăreţ — să-i stea în gât.

Peste o săptămână sau două faşa înmuiată în ipsos cu care mi s-a bandajat piciorul a început să se usuce, bandajul s-a contractat, s-a depărtat un pic de piele, firicelele de păr de pe picior au rămas lipite de ghips şi mă mănâncă îngrozitor. Dar pas de te scarpină! Mama încearcă s-o dea pe amuzament şi, parţial, reuşeşte. Poţi accepta mâncărimea după ce-ai trecut prin ce-am trecut eu.

Apoi ne întoarcem la Câmpina şi după vreo patru săptămâni un felcer îmi taie ghipsul cu un foarfece uriaş. Piciorul rămâne gol, firav şi nevolnic şi ai mei îşi fac griji întrebându-se dacă şi cât de repede am să pot călca din nou pe el.

La venirea primăverii ies în curte pe o zi mohorâtă după ce ultimele petice de zăpadă s-au topit. Primul lucru care îmi sare în ochi este un canal cimentat care străbate curtea de-a lungul gardului, din fundul curţii până în stradă. Apa îl umple aproape până la buză şi curge ameţitor de repede, tulbure şi adâncă, venind dinspre dealuri, unde zăpada încă se mai topeşte... Dar unde dispare tot puhoiul acela de apă? Ştiu doar că iese din curte, traversează strada pe dedesubt, printr-un tub de metal, iar mai departe... N-am nici cea mai vagă idee. Dispare pur şi simplu...

Niciodată nu mi-am închipuit că un râu ar putea să treacă printr-o curte privată.

Umezeala stăruie, întunecoasă şi rece, sub cetinile joase ale unor brazi tineri şi totul în jur musteşte de apă. Arunc crenguţe în apa aceea repede şi încerc să ţin pasul cu ele alergând în lungul canalului, pe malul ud. Mă împiedic însă de o sârmă întinsă ca o coardă nevăzută între trunchiul unuia dintre brazii aceia tineri şi un ţăruş, şi cad în noroi.

Mama, pe care de atâtea ori au scos-o din sărite poznele mele, se arată în schimb îngăduitoare cu căzăturile, zgârieturile şi juliturile mele de băiat plin de iniţiativă.

În locuinţa închiriată de la domnul Târboacă am avut primul coşmar din viaţa mea de care îmi amintesc. Venise un lup — pe care eu nu-l văzusem dar, cumva, eram la curent cu venirea lui — şi îi mâncase tatei burta. Pur şi simplu i-o golise de măruntaie, încât îi puteam vedea de-o parte şi de cealaltă a bazinului capetele albe ale oaselor picioarelor. Tata era mai mult contrariat decât îngrozit de ceea ce i se întâmplase. Stând în picioare se apleca înainte să se uite la pântecul său golit de măruntaie şi exclama indignat: Uite ce mi-au făcut! Cum se poate aşa ceva?

M-am trezit dârdâind din tot corpul şi dinţii au continuat să-mi clănţănească, treaz fiind, în timp ce mama încerca, cu toată dragostea ei, să mă liniştească asigurându-mă că tata n-a păţit nimic şi că nu fusese decât un vis urât.

Acum câteva luni întâmplarea a făcut să trec pe acea stradă, fostă Cantacuzino. Casa unde am locuit atunci, în primele câteva luni ale vieţuirii noastre la Câmpina — casa domnului Târboacă —, nu mai exista. Totuşi am recunoscut locul după canal. Pe malul lui brazii cei tineri din ziua umedă şi mohorâtă când căzusem în noroi se făcuseră mari aproape cât brazii din păduri şi stăteau cu verdele întunecat al crengilor lor înalte în soare. Alte case, mult mari decât cele de altădată, se iviseră în jur. Canalul era uscat şi prăfuit. Nu mai rămăsese nimic din umezeala şi din umbra acelei zile îndepărtate de la începuturile vieţii mele.

***

^* Fragment din romanul autobiografic cu acelaşi nume. Partea a doua.

O linie imaginară*

Compania NetTelecom Data anunţase prin poştă noi avantaje pentru abonaţii cărora le expirau contractele până la sfârşitul lunii, aşa că în holul sediului principal se şi înfiinţaseră câţiva clienţi doritori să profite de noua ofertă. Formalităţile luau timp şi, în plus, compania oferea cadouri — un telefon mobil şi o sacoşă, care, la rândul lor trebuiau prezentate clienţilor şi bineînţeles lăudate, iar aceştia trebuiau să semneze de primire. Una peste alta, se aştepta minute bune la cele două birouri unde funcţionarii companiei completau aferaţi formularele şi îşi dădeau silinţa să fie drăguţi cu clienţii. Ca să-şi treacă timpul, oamenii răsfoiau prospecte şi se studiau discret unii pe alţii. Ce altceva să facă?

M-am uitat: trei mai erau înaintea mea — o doamnă între două vârste, îmbrăcată mai gros decât era necesar pentru acest anotimp, un tip în pulover albastru, de vreo treizeci şi cinci de ani, singur, şi un altul, înalt, cu o fetiţă de vreo opt ani, îmbrăcată c-un pardesiu roşu. Bărbatul înalt nu şedea pe scaun ci pe pervazul vitrinei care dădea spre stradă. Fetiţa n-avea astâmpăr. Se învârtea prin hol, se oprea să privească, înălţându-se pe vârfuri, la telefoanele expuse într-un galantar, apoi la laptopul oferit de companie noilor abonaţi. Afişa un interes de faţadă, pentru uzul tatălui ei şi, de ce nu, al tuturor celor de faţă. Apoi am văzut-o păşind, concentrată, de-a lungul şirului de scaune aşezate neregulat — neregulat nu fiindcă aşa le pusese compania ci fiindcă clienţii, neglijenţi, le împinseseră de la locul lor... Iat-o: se apropia de mine uitându-se în jos, abstrasă de tot ce o înconjura, cu privirea umbrită de gene, şi scaunul pe care şedeam era şi el în afara rândului. Iar când s-a apropiat foarte mult de mine, la doar două palme, m-am întrebat cu oarecare nelinişte dacă nu cumva vrea să-mi spună ceva. Ce anume?... Dar nu, fetiţa doar urmase o linie de pe mozaicul pardoselii, asemănător unei table de şah, doar că ceva mai sofisticat. Iar acum eu eram obstacolul în calea liniei ei imaginare. Şi-a ridicat faţa spre mine şi m-a aţintit preţ de câteva secunde cu o privire plină de reproş. Dar şi de resemnare. Apoi şi-a lăsat din nou privirea în jos, a ocolit scaunul pe care şedeam şi, dincolo de acesta, şi-a continuat linia imaginară până la capătul holului. După care a făcut cale întoarsă urmând aceeaşi linie. De astă dată, ajungând la scaunul meu ieşit din rând, nu s-a mai oprit şi nu şi-a mai ridicat ochii spre mine. Doar m-a ocolit, concentrată, ca şi cum linia pe care şi-o alesese avea pe traseul ei un accident de neocolit... Am văzut-o îndepărtându-se nepăsătoare, în pardesiul ei roşu, spre ghişeele unde clienţii îşi achitau notele de plată.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Strigătul doamnei Peiu*

Când era senin, pe fereastra odăii unde dormeam, eu într-un pat şi mama în

celălalt, intra aurora dimineţii. Trezit întâmplător înainte de ora mea obişnuită de sculare, deschideam ochii şi vedeam înroşindu-se, delicat şi cald, peretele, între pat şi etajera mea cu cărţi, aşezată în colţ. Într-o dimineaţă însă, pe aceeaşi fereastră a intrat strigătul doamnei Peiu:

— Moare mama!

Un strigăt disperat, ca o rană sângerândă, izbucnit pe neaşteptate în zorii unei zile căreia aurora răsăritului îi vestea frumuseţea desăvârşită de început de lume. Doamna Peiu ieşise din casă şi îi cerea lumii întregi ajutorul fiindcă înăuntru mama ei, bătrâna decrepită pe care o cunoşteam din casa Allei, se săvârşea din viaţă. Ea nu mai avea cum s-o ajute pe mama ei şi de aceea i se păruse că singurul lucru pe care îl mai putea face era să alerge afară în curte şi să strige „Moare mama!”. Dar nici lumea nu avea cum s-o ajute fiindcă nici nu se trezise încă, dormea, şi chiar dacă s-ar fi trezit, tot ar fi fost prea târziu. Aşa că ziua care se vestea a fi un început de lume devenea de la o clipă la alta o zi nefastă, de sfârşit al lumii. Chiar şi pentru mine. Sau mai ales pentru mine. Fiindcă de-acum înainte nu mai puteam ignora acel strigăt disperat al doamnei Peiu, şi, datorită lui, şi datorită morţii iminente a bătrânei ei mame, ziua mea de azi, ce ar fi putut să înceapă cu minunata auroră a răsăritului, binecuvântată cu pace şi siguranţă, la fel ca şi cele dinainte, la fel ca şi cele ce urmau să vină, era dată peste cap. La fel ca şi următoarele câteva zile — răvăşite şi ele. N-aveam cum să mă ascund de propria-mi laşitate, fiindcă ştiam că, plecând la şcoală şi trecând prin faţa casei îndureratei doamne Peiu, aveam să evit să dau ochi cu ea, la fel şi la întoarcerea de la şcoală, fiindcă în casa ei zăcea mama ei de curând moartă. Ceea ce era o ameninţare la adresa ordinii lumii în care trăiam şi din care moartea era exclusă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Albinele domnului Hoepfner*

Trăiam într-o curte cu stupi de albine. Domnul Hoepfner era, printre

altele, apicultor. Cei câţiva stupi pe care îi avea erau aşezaţi în capul şirului de case, spre stradă, pe locul unde primele camere din şir se dărâmaseră la cutremurul din 1940, iar acum era acolo o grădină de zarzavaturi, mai ales pătlăgele roşii legate cu araci, mărginită, spre alee, de porţiuni de temelie şi de pragurile camerelor dispărute. Îl vedeam câteodată pe domnul Hoepfner ieşind în curte să se ocupe de stupi. Dădea la o parte capacul unui stup şi, cu mişcări încete, ridica fagurii dinăuntru. Lucra cu mănuşi şi pe cap cu o sită specială de apicultor... În timpul verii multe din albinele care zburau peste tot cădeau istovite pe alee şi prin iarbă. Cică ar fi fost albinele muncitoare, care nu trăiau mai mult de două săptămâni, sărmanele. Dar, deşi muribunde, încă nu-şi pierdeau instinctul de apărare. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă aleg cu înţepături în talpa goală a piciorului atunci când, din nebăgare de seamă, călcam pe ele. Domnul Hoepfner mă consola: Las’ că-s bune! N-o să mai faci reumatism când o să fii în vârstă! Uite, ca mine acuma... Reumatism? Mai era mult până atunci, cine să se gândească până acolo?... Simţind arsura înţepăturii, mă lăsam repede în şezut şi mă grăbeam să scot acul din piele. Acul se mişca, îndoindu-se, de parcă ar fi fost viu şi avea în capăt o minusculă gâlmă. Cică aceea ar fi fost inima albinei, pe care şi-o scotea din piept odată cu acul, sacrificându-se pentru apărarea familiei. Adică a stupului din care făcea parte. Ei bine, asta nu era decât o poveste. Ceea ce învăţasem este că acea gâlmă era de fapt o pungă cu venin, pe care trebuia să am grijă ca în timp ce scoteam acul să n-o strâng între degete căci, făcând asta, aş fi injectat sub piele, fără voie, tot veninul pe care îl conţinea.

Aproape că nu era seară fără să ne intre în casă, pe fereastra deschisă, atrasă de lumină, una din albinele domnului Hoepfner. Se pornea atunci o vânătoare paşnică pentru prinderea albinei, nevătămată, şi scoaterea ei afară pe fereastră. Altfel, ar fi sfârşit prin a se arde la bec. Dar o dată o albină istovită mi-a căzut pe pernă, chiar lângă cap, fără ca eu să bag de seamă. M-am întors pe-o parte şi atunci albina m-a înţepat undeva lângă tâmplă. A doua zi dimineaţă aveam ochiul umflat şi în scurtă vreme, nu ştiu cum, umflătura s-a întins şi la ochiul celălalt şi a coborât sub ochi. M-am uitat în oglindă şi am oscilat între a mă îngrozi şi a mă amuza: Mongol! mi-am zis. Uite cum arată un mongol!... Toată lumea s-a uitat la mine cu compătimire în ziua aceea. Doamna Enescu, profesoara de botanică, m-a privit cu oroare şi mi-a spus: Ai ceva la rinichi. Aşa se umflă sub ochi când ai o boală de rinichi. Să te duci neapărat la doctor! I-am spus că m-a înţepat o albină aseară, dar n-am reuşit s-o conving. A rămas la părerea că aşa ceva nu se-ntâmplă decât dacă suferi de rinichi.

Ce ciudat: oricât de mult am avut de pătimit de pe urma albinelor, niciodată n-am ajuns să le urăsc, eu care mă aprindeam destul de repede din te-miri-ce. Albinele îşi vedeau de treaba lor, erau bine organizate, aveau o matcă, munceau din zori până seara, se descotoroseau fără milă de trântori după ce nu mai aveau nevoie de ei, iar dacă înţepau, o făceau nu din răutate ci fiindcă aşa credeau ele că-i bine. Şi odată cu înţepătura îşi dădeau viaţa pentru familia lor... Albinele erau singurele vieţuitoare de pe pământ pe care omul le folosea pentru hrana sa fără să le facă rău. Pe toate celelalte, mai devreme sau mai târziu, după ce nu-i mai erau de niciun folos, le sacrifica. Ce cuvânt ipocrit!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pantomima adormirii în tren*

Băieţii cu băieţii, şi fetele cu fetele — aşa şi trebuia. Şcoala de fete

era vreo două sute de metri mai încolo, pe aceeaşi stradă cu şcoala noastră. Din punctul meu de vedere putea foarte bine să fi fost şi mai departe. Sau deloc. Fiindcă nu mă vedeam câtuşi de puţin învăţând în aceeaşi clasă cu fete — şi poate nici în aceeaşi şcoală. Ar fi fost un dezastru. Mi-aş fi pierdut orice urmă de familiaritate cu băieţii. Şi uneori preţuiam foarte tare acea familiaritate. Mă gândeam cu compătimire la colegii de la Şcoala Medie Mixtă, fostul Liceu de băieţi Barbu Ştirbey, care avea şi curs elementar, nevoiţi să suporte zi de zi, ceas de ceas, prezenţa fetelor. Fiindcă fetele aveau alte obiceiuri, alte gesturi, alte râsete, foloseau în conversaţie alte cuvinte, alt ton, se duceau la altă toaletă, unde probabil că nu întâlneai porcării scrise pe pereţi, care se fandoseau şi nu de puţine ori izbucneau în plâns. Fiindcă n-aveai voie să le bruschezi, iar dacă o făceai te trezeai cu reclamaţii şi cu scene. Ce mai! o adevărată pacoste. Şi nu puteai să excluzi nici sâcâieli la care erai supus ori de câte ori câte una care punea ochii pe tine — ştiam, mi se întâmplase deja —, îţi făcea ochi dulci, vorba vine!, se ţinea scai de tine şi nici că-i păsa că nu-i dădeai nicio atenţie, ba dimpotrivă, o bruftuluiai de la distanţă prin gesturi nervoase şi dispreţuitoare.

Dar în vacanţa mare se deschidea tabăra de vară a pionierilor. Unde? Taman la Şcoala de fete. Şi acolo, în ciuda apucăturilor oarecum milităroase ale instructorilor, în ciuda careului de dimineaţă din curtea şcolii, când asistam cu toţii, aliniaţi, la ridicarea drapelului pionieresc, şi unul dintre noi, îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu cravata roşie la gât, avea onoarea să învârtească manivela scripetelui de la baza catargului înălţând drapelul — cu toate acestea viaţa era, cu mici excepţii, lipsită de griji. Convieţuirea cu fetele devenea, să zicem, suportabilă. Disciplina, aici, era doar aparentă. Dacă mă plictiseam, eram liber să las baltă activităţi şi cercuri ştiinţifice şi tot, şi să plec acasă. Numai că nu mă prea înduram. Veneau acolo vreo două–trei fete de care privirea mea se lipea mereu fără voie şi nu m-aş fi desprins prea uşor din compania lor. Chiar dacă aparent nu-mi dădeau prea multă atenţie... Ca să fac şi eu ceva, participam la cercul de radio, unde totul se rezuma la teorie şi anume, pentru început, la teoria propagării undelor radio. Nu reuşeam cu niciun chip să înţeleg prin ce se propagă undele. Eter? Ce era eterul? Adrian Petrescu, colegul nostru mai mare c-un an, fost „monitor” în clasă la noi, care ţinea lecţiile, îmi arăta toată bunăvoinţa să-mi explice — mie personal, fiindcă eu fusesem cel ce se ridicase în picioare şi pusese întrebarea —, dar mai mult decât să-mi ceară să-mi imaginez ceva asemenea cercurilor concentrice care se propagă pe faţa apei atunci când aruncăm o piatră nu putea să-mi spună. Dacă eterul era imaterial, cum să-mi imaginez cercurile concentrice în absenţa apei? Mă uitam spre fetele pe care le plăceam, grupate într-un colţ al sălii de clasă, curios să văd pe faţa lor un semn al înţelegerii eterului. Zâmbeau îngăduitor şi nu păreau să se sinchisească prea mult de materialitatea sau imaterialitatea lui... În schimb îmi puteam permite să le privesc în voie, fără să mi se pară că fac neapărat parte din cercul lor sau că îmi pierdeam familiaritatea cu băieţii de la şcoala mea. Deja începeam să mă obişnuiesc cu amestecul sexelor.

Excursiile pe Valea Prahovei erau un prilej încă şi mai bun să petrec ore în preajma colegelor de la Şcoala de fete. Mă bucuram când autobuzul oprea dimineaţa în faţa porţii, gol, sosit de la garaj special pentru noi, cu toate locurile încă neocupate. Foiala printre rândurile de scaune, chiţăiala, emoţia, urcarea instructorilor, închiderea uşilor, şoferul care pornea motorul şi nu era niciodată ursuz ci părea că se-mpacă uşor cu hărmălaia făcută de noi — toate acestea erau un fel de cotidian de excepţie. Autobuzul ieşea, un–doi, pe Strada principală, care era totodată şi drumul către Valea Prahovei, trecea de staţia de transformare de pe strada I.V. Stalin, fostă Carol I, care, pentru mine cel puţin, marca lăsarea oraşului în urmă. Şi acolo, pe primele serpentine de la ieşirea din oraş îmi aduceam aminte că, din păcate, suportam greu călătoria cu autobuzul dacă se lungea peste o anumită limită. De la vuietul anvelopelor pe asfalt, de la aerul închis dinăuntru şi mai ales de la serpentine începea de fiecare dată să mă doară capul, răbdam cât răbdam dar până la urmă îmi venea să vomit... Îmi amintesc întoarcerea dintr-o astfel de excursie. Deja începusem să simt un gol în stomac dar m-a atras sporovăiala plină de voioasă nepăsare a fetelor de pe partea cealaltă a culoarului. Erau patru fete ocupând două bănci aşezate faţă-n faţă, iar una din ele era Rodica Marinescu. Se vedea bine că cele patru se cunoşteau între ele, şi nu numai de la şcoală. Fetele astea întotdeauna se cunoşteau din fel de fel de familii simandicoase care pesemne că se întâlneau cu diverse ocazii, şi se purtau chiar şi de faţă cu alţii de parcă se aflau tot ele înde ele. Una din fetele care şedeau în faţa Rodicăi i-a propus amuzată să mai arate înc-o dată — deci pesemne c-o mai făcuse cândva — cum adoarme cineva în tren. Mi-era greaţă dar atenţia mi-a fost captată numaidecât de ceea ce avea să urmeze. Rodica Marinescu a acceptat fără fasoane şi a început imediat pantomima adormirii în tren. În afară de mine, mulţi alţi ochi din partea aceea a autobuzului s-au întors curioşi spre ea. Adormea — cică — şi trunchiul i se apleca înainte moleşit de somn, iar capul o lua, blegit, înaintea trunchiului. Până în punctul acela când prea marea aplecare te trezeşte brusc şi tresari cuprins de jenă c-or să te surprindă cei din jur în slăbiciunea ta de călător incapabil să-ţi menţii spiritul treaz. Şi Rodica mima cu brio tresărirea şi se redresa brusc, păstrându-şi ochii închişi, lipindu-se cu spatele de speteaza băncii. Şi abia în momentul acela deschidea pentru două secunde ochii. Dar legănarea trenului te adoarme din nou, şi iarăşi pleoapele se închid de la sine, trunchiul se îndoaie către căderea în somn, întreruptă de acele mici redresări incomplete care nu schimbă traiectoria coborâtoare a capului adormit ci doar întârzie clipa trezirii de tot... Poate că cei din jur, colegii mei, apreciau pantomima în sine. Dar ceea ce m-a atras pe mine a fost părul ei. Un păr şaten deschis, lins, tuns până la jumătatea cefei, ale cărui catifelare şi moliciune privirea mea le pipăia cu încântare şi cu emoţie. Aplecându-şi trunchiul adormit, şuviţele îi curgeau din creştet acoperindu-i obrazul tot mai mult, până ce dispărea sub franjurii părului, lăsând să i se dezvelească gâtul delicat, cum vedeam acum că îl au ele, fetele, şi ea în mod deosebit, şi i se legănau moi şi totodată grele când mima momentele de trezire... Trăiam clipa cea mai frumoasă a excursiei şi a taberei de vară, şi simţeam că exagerasem cramponându-mă de familiaritatea cu băieţii.

Era foarte bine că şcolile aveau să fie de-aci înainte mixte.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Profesiunea părinţilor*

Doamna dirigintă ne striga după catalog şi noi trebuia să răspundem

întrebărilor ei despre profesiunea părinţilor. Tatăl? Mama? Unii aveau motive de a se mândri cu părinţii lor, alţii mai puţin. Sau deloc. Un medic, un inginer, un avocat, un asesor popular — nu erau decât câţiva care aveau părinţi cu studii înalte. Taţii celor mai mulţi dintre colegii mei erau muncitori, vreo doi-trei, printre care şi tata, erau funcţionari. Mamele erau în marea lor majoritate casnice. Dar iată că se ridică din bancă un coleg şi spune despre taică-său: Casnic. Toată clasa se umple de şuşoteli, băieţii se hlizesc unul la altul. Diriginta are o tresărire nervoasă şi se încruntă la cel întrebat: Casnic!? Unde-ai pomenit tu bărbat să fie casnic! Numai femeile sunt casnice!... Colegul se lasă şi el antrenat de veselia generală, face grimase, ridică din umeri şi o dă cotită: E şomer — zice... Toată clasa amuţeşte, diriginta se-ncruntă şi mai tare: Cum, şomer! La noi în ţară nu există şomeri!... Băieţii sunt derutaţi: colegul nostru a făcut o gafă, sau la noi în România chiar nu există şomeri? Cei mai mulţi sunt înclinaţi să creadă că a fost o gafă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pământul din Vechiul Regat*

Doamne, ce pământ! a exclamat mama când a observat pentru prima

oară pereţii unui şanţ săpat de muncitori de-a lungul unei străzi din Câmpina. Nu-mi explic, de unde atâta piatră? s-a întrebat ea contrariată. Şi într-adevăr, oriunde ai fi săpat, chiar şi în curte, ca să faci o groapă pentru sădit un pom, să zicem, cazmaua suna tot timpul a metal lovind piatră. Pietrele erau aproape la fel de numeroase ca şi pe albia Doftanei, şi la fel de rotunjite. Ce diferenţă! continua mama să se minuneze, în glas cu aceeaşi undă de reproş la adresa a tot ce întâlnea aici în Vechiul Regat. La noi acasă în Basarabia pământul e pământ, adică negru şi gras, numai bun pentru agricultură, nu plin de pietre ca aici!... A fost cândva albie de râu, i s-a explicat. Cu milioane de ani în urmă. Şi apoi, nu-i peste tot aşa. Aici pe terasa Câmpinei e o situaţie geologică specială... Dar ea nu voia cu niciun chip să admită că e firesc ca în pământ să găseşti piatră lângă piatră...

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Strada copilăriei*

În sfârşit ne-am găsit şi locuinţa stabilă în Vechiul Regat, închiriind,

în primăvara anului 1945, una din casele fraţilor Hoepfner de pe strada I.C. Brătianu, la distanţă de câteva case de Rafinăria Steaua Română. Strada şi-a schimbat apoi numele în Filimon Sârbu, un erou comunist din interbelic, iar după ce eroii comunişti din interbelic au căzut în dizgraţia regimului, a devenit Calea Doftanei. Şi în timp ce noi locuiam la numărul 29, pe partea cealaltă a străzii numerele caselor treceau de 100. Asta, deoarece casa noastră era pe aceeaşi latură cu Rafinăria, care se întindea pe o lungime de câteva sute de metri. Vântul care bătea dinspre vest — şi se întâmpla destul de des să bată dintr-acolo —, aducea peste casele noastre toate mirosurile Rafinăriei. Mulţi se plângeau de acele mirosuri, dar mie unele dintre ele chiar îmi plăceau...

Mi-aduc aminte când, într-o zi, stăteam cocoţat în vârful unei movile de brichete de cocs, în apropiere de gara Câmpiniţa, chiar în spatele Rafinăriei, şi îmi făceam de lucru scormonind printre ele c-un băţ. În gară tocmai oprise un tren cu excursionişti în drum către închisoarea Doftana. Din cauza mirosului de la Rafinărie toate cucoanele stăteau la ferestre cu batista la nas şi îşi dădeau ochii peste cap. — Ce, nu vă place la noi? Pute? le-a apostrofat în glumă un muncitor care tocmai trecea pe sub ferestrele vagonului. Ia uitaţi-vă la puştiul de colo — şi a arătat spre mine. Ia uitaţi-vă la el cât e de rumen în obraji! Stă toată ziua în mirosul ăsta şi uite că-i prieşte!... Cucoanele doar şi-au întors pentru o clipă privirea spre mine şi n-au spus nimic.

Prin spatele curţii trecea calea ferată Câmpina–Telega. La distanţă de numai câteva zeci de metri însă, în spatele Rafinăriei, acea unică linie ferată se multiplica în nenumărate alte linii paralele, pe care de dimineaţă până seara, ba chiar şi noaptea, se făceau manevre cu garnituri de cisterne. După ce domnul Alfons Hoepfner s-a întors din deportare, ne-am mutat în casa din fundul curţii, proprietatea fratelui său Rudolf, acela a devenit unul din locurile mele preferate de joacă. Pe linii, îl numeam. — Ies pe linii, îi ziceam mamei. — Fii atent la vagoane, îmi răspundea ea. Şi în rest n-avea nicio obiecţie.

În primul an după instalarea noastră la noua adresă, treceam, în drum către centru, prin faţa Rafinăriei devastate de bombardamentele americane. Prin spărturile în gardul împrejmuitor, vedeam tractoare cu şenile opintindu-se să târască după ele, ancorate cu cabluri, cu scrâşnete şi gemete metalice, uriaşe piese de fier — bucăţi de conductă, părţi de rezervoare, fiare contorsionate — şi trecându-le de partea cealaltă a străzii, devenită un maidan întins după ce aceleaşi bombardamente răseseră de pe faţa pământului casele din partea aceea, lăsând la vedere doar câteva praguri la marginea trotuarului. Maidanul a devenit pentru o vreme loc de depozitare pentru rămăşiţele Rafinăriei...

Găseam peste tot, chiar şi la o bună distanţă de Rafinărie, bucăţi de metal cu forme neregulate, în general alungite, despre care tovarăşii mei de joacă spuneau că sunt schije de bombe. Şi, fără doar şi poate, asta erau. Le cumpăneam în mână, constatam că sunt grele şi mă extaziam în secret de forţa distructivă a exploziilor care spulberaseră cu câţiva ani în urmă case şi instalaţii. Dar acum erau reci, deja destul de ruginite şi, oricum, veneau din trecut. Schijele perforaseră stâlpi de metal de pe marginea trotuarului lăsând găuri al căror contur zdrenţuit semăna izbitor cu conturul schijelor. Stâlpii aceia rămăseseră, peste ani, mărturie. Stâlpii şi schijele.

În scurt timp — poate n-a durat mai mult de şase luni, poate un an — Rafinăria a fost repusă în funcţiune, gardul împrejmuitor a fost refăcut, strada reparată şi totul a început să arate ca şi cum pe-acolo nici n-ar fi trecut războiul. Mai puţin casele învecinate cu Rafinăria, pe care vreme de vreo douăzeci de ani nimeni nu le-a reconstruit.

Strada I.C. Brătianu ducea drept în centru, unde, colţ cu Strada Principală, se afla Şcoala Primară de Băieţi nr. 1, unde aveam să fiu înscris în toamna aceluiaşi an în care ne-am mutat în noua casă. De partea cealaltă se aflau Liceul de băieţi Barbu Ştirbey şi Primăria, o clădire cu etaj, cenuşie dar nu lipsită de personalitate, cel puţin după gustul meu de-atunci, cu balcon spre Strada Principală, unde ieşeau notabilităţile oraşului să întâmpine defilările de 1 Mai şi de 10 Mai, ziua regelui.

Strada I.C. Brătianu nu era asfaltată, nici măcar pietruită. De câteva ori pe zi, o cisternă ciudată, pe două roţi, remorcată la un tractor, trecea hurducându-se prin faţa casei mele. Venea de la Rafinărie şi se îndrepta spre marginea oraşului. Cisterna aducea cu o roabă uriaşă, doar că era tractată cu spatele. Transporta reziduuri petroliere — păcură, cum îi zicea toată lumea. Trecând peste hopuri, capacul de fier al cisternei clămpănea lovindu-se cu zgomot de muchii iar uneori, la câte un hop mai înalt, câte o împroşcătură de păcură sărea de sub capac şi cădea pleaşcă în stradă, ca o baligă neagră. Ştiam care era punctul terminus al acelor curse cu reziduuri: batalele de dincolo de cartierul Păcuri. Le văzusem: arătau îngrozitor. Erau un fel de lacuri negre, cu iarbă definitiv uscată şi pentru totdeauna mânjită de păcură, de formă perfect rectangulară. Un întreg câmp de asemenea forme dezolante puteai întâlni în partea aceea a oraşului, perfect aliniate, despărţite între ele prin haturi de pământ înguste cât o cărare, pe care ar fi fost imprudent să te aventurezi. Acolo îşi depozita Rafinăria, de decenii, reziduurile. Pe măsură ce un batal se umplea, treceau la următorul. Puteai lesne să-i apreciezi vechimea după culoare şi după cât de vâscoasă era păcura. Cu cât batalul era mai vechi, cu atât păcura era mai întărită şi mai mată şi faţa ei mai încreţită. Circulau zvonuri sinistre despre acele batale. Cum că fuseseră oameni care dispăruseră fără urmă înghiţiţi de păcură. Cică odată căzut, nu mai aveai nicio şansă să te salvezi. Cică te duceai încet la fund întocmai ca-n nisipuri mişcătoare, lent şi fără putinţă de scăpare. Un tovarăş de joacă a-ncercat să mă convingă, de pe marginea unuia din batalele mai vechi, că o formă care se vedea la o oarecare depărtare în larg era râtul unui porc înghiţit de păcură nu cu mult timp în urmă. — Ia! Ascultă! a şoptit, şi a încremenit cu urechea în vânt. Adică ce trebuia să aud? Un guiţat de porc în agonie? Nu, mie mi s-a părut că forma aceea nu era decât vârful unui buştean. De altfel puteai să vezi că multă lume obişnuia să arunce în batale fel de fel de obiecte, amuzându-se să vadă că nu se scufundă în păcura groasă, sau în orice caz că nu se scufundă imediat.

Mă gândeam cu îngrijorare că Rafinăria nu va înceta niciodată să prelucreze ţiţei, să umple cu produse petroliere cisternă după cisternă la rampele din spatele casei mele, pe linii, dar totodată să producă la nesfârşit reziduuri, menite să umple batal după batal, acolo la marginea oraşului, unde nu mai rămăsese prea mult loc pentru extinderea câmpului de batale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Maşini*

Prima maşină în care m-am urcat a fost, cred, cabina unui camion. Tata

ne-a trimis pe mama şi pe mine, cu un camion al firmei unde el lucra ca funcţionar, să ne petrecem câteva zile, departe de tulburările vremii, în satul Lăpuşna din apropiere de Chişinău. Stăteam pe bancheta cu arcuri, între şofer şi mama. Mirosea frumos, a benzină, şi în faţa mea, prin parbriz, se derula drumul de ţară printre dealuri molcome, sub un cer strălucitor de sfârşit de primăvară. Drumul cu hârtoape mă sălta prietenos prin bancheta cu arcuri şi era plăcut. Ridicam ochii spre mama şi râdeam încântat iar mama îşi cobora ochii spre mine şi râdea şi ea. Apoi ne-am oprit la o fântână cu cumpănă. Şoferul a coborât să umple o găleată cu apă pentru motorul încins. Când a deşurubat capacul rezervorului, dinăuntru au ieşit aburi. Şi asta-i tot ce-mi amintesc din acea călătorie.

La Câmpina am început să cunosc şi mărcile de maşină. Ford, Buick, Plymouth, Chrysler, Opel, Mercedes. Toate erau vechi de dinainte de război, toate erau negre şi aveau semnalizatoare nostime pentru cotit la dreapta sau la stânga: o mică baghetă de celuloid montată undeva deasupra oglinzii retrovizoare ieşea dintr-o teacă, pe partea spre care maşina cotea, şi se mişca în sus şi-n jos ca şi cum ar fi dat din mână, iar la capătul baghetei se aprindea un beculeţ roşu. Apoi bagheta cobora la loc şi, cu beculeţul stins, adormea ghemuită în teacă.

Toţi băieţii auziseră de Rolls Royce, cea mai grozavă maşină din lume, dar bineînţeles că nimeni nu văzuse vreuna. Probabil că nici în poză. Cele care treceau pe strada noastră aproape că le ştiam pe toate. Una din ele era a unui tip spilcuit, c-o figură de englez naturalizat român, despre care băieţii ziceau c-ar fi fost pe vremuri taximetrist. Ghinionul a făcut ca tocmai pe aceea s-o lovesc din greşeală cu ţurca. Reteveiul bătut de băţul meu a pornit de pe trotuar, unde mă jucam, a urmat în aer o traiectorie periculoasă şi a aterizat exact pe capota taximetristului, unde a dănţuit de vreo două ori, cu sunet de butoi gol de metal, înainte să cadă fără vlagă alături pe caldarâm. Mă jucam singur şi am încremenit când am văzut maşina oprind şi tipul dându-se jos din maşină. Dumnezeule, o maşină oprită pe stradă din cauza mea! M-am trezit că mă tupilasem pe după trunchiul unui salcâm, cu capul între umeri. Totuşi n-am fugit. Când taximetristul s-a stropşit la mine, m-am iţit spăsit de după trunchi şi am îngăimat cu voce plângăreaţă:

— N-am vrut. Am greşit.

Tipul mi-a mai aruncat o ultimă privire încruntată, s-a urcat la volan şi a plecat.

Maşinile care stârneau însă, la culme, entuziasmul băieţilor din cartier erau camioanele Leyland. Nu erau decât vreo două în tot oraşul şi aparţineau, cred, Schelei petroliere. Le vedeam rar trecând pe strada noastră, ca nişte fortăreţe pe roţi — şi ce roţi! —, cu botul lor masiv şi cu ţăcănitul englezesc al motorului, precis ca un ceasornic bine uns şi puternic ca o locomotivă. Îl vedeam pe şofer cocoţat la volan, sus, ca în cabina unei şalupe, c-un cot scos afară pe geam, impunător ca unul care îşi cunoaşte bine meseria — ce mai! clasa muncitoare la volan. Nimeni nu făcea legătura între acele camioane englezeşti şi imperialiştii anglo-americani pe care îi beşteleau, cât era ziua de lungă, toate ziarele şi radioul naţional. Leyland — o ştia toată lumea — era o marcă de dinainte de război, de pe vremea când englezii erau prieteni cu noi românii. Erau prieteni cu noi şi vorbeau limba lui Stan şi Bran, pe care prea puţini o cunoşteau pe vremea aceea în orăşelul Câmpina şi în România. Capitala Angliei era Londra. Dar eu crezusem că am s-o las cu gura căscată pe doamna de geografie dacă în teza dată de unul singur, „în recuperare”, după ce mă întorsesem la şcoală vindecat în sfârşit de scarlatină, am să-i scriu London în loc de Londra. Ei bine, n-a fost aşa. Doamna mi-a tăiat, cu o linie hotărâtă, „London” şi mi-a scris deasupra cu creionul roşu „Londra”.

Puternicele camioane Leyland au fost maşinile care au supravieţuit cu mult copilăriei mele. Le-am tot văzut şi revăzut, intacte, fără urmă de rugină, poate recondiţionate dar oricum arătând ca noi, în toţi anii tinereţii şi ai maturităţii şi — să mă înşele oare memoria? — pe ultimul l-am văzut după ce am trecut de şaizeci de ani. Şi era acelaşi Leyland pe care îl ştiam din copilărie, cu botul său masiv, cu ţăcănitul de ceasornic al motorului şi în faţă cu o bară solidă ca tamponul de la capătul unei linii ferate, capabilă să spulbere orice obstacol i s-ar fi ivit în cale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat